Etichetarea produselor alimentare
| Comentarii |
|
Cadrul legislativ referitor la etichetarea produselor alimentare
Regulamentul nr. 1169/2011 al Parlamentului European și al Consiliului reprezintă o noutate legislativă la nivelul UE cu privire la informarea consumatorilor în ceea ce privește produsele alimentare. Dispozițiile Regulamentului se vor aplica începând cu data de 13 decembrie 2014, cu excepția art. 9 alin. (1) lit. I) care se va aplica de la 13 decembrie 2016 și a Anexei VI partea B, care se aplică de la 1 ianuarie 2014. Motivul pentru care am ales să analizăm dispozițiile Regulamentului chiar dacă la momentul redactării acestea nu se aplică sunt de ordin practic.
Cu toate acestea, nu vor fi neglijate nici prevederile Directivei 2000/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului, prevederi care se aplică în prezent. Vom aborda tema etichetării produselor alimentare din dublă perspectivă a reglementării europene, respectiv reglementarea care se aplică în prezent și reglementarea care se va aplica începând cu anul 2014.
Regulamentul nr. 1169/2011 a fost adoptat ca urmare a faptului că „normele Uniunii privind etichetarea produselor alimentare aplicabile tuturor produselor alimentare sunt prevăzute de Directiva 2000/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 martie 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la etichetarea și prezentarea produselor alimentare, precum și la publicarea acestora. Majoritatea dispozițiilor prevăzute în respectiva directivă datează din 1978 și prin urmare ar trebui să fie actualizate”. Așadar, la nivel european, s-a făcut simțită necesitatea de a actualiza dispozițiile în materie de etichetare a alimentelor, în sensul adoptării unui act normativ care să răspundă necesităților existente în prezent. Mai mult decât atât, Directiva 2000/13/CE a suferit numeroase modificări, ceea ce presupunem că a însemnat un semnal de alarmă pentru instituțiile
implicate în activitatea legislativă a Uniunii, fapt ce a determinat adoptarea Regulamentului nr. 1169/2011.
Ambele acte normative au fost adoptate ca urmare a politicii existente la nivelul Uniunii în domeniul protecției consumatorului și, mai ales, ca un mijloc prin care să se asigure realizarea obiectivelor referitoare la politica de protecție a consumatorului în ceea ce privește creșterea încrederii consumatorului în produsele consumate.
Dacă privim tema etichetării produselor alimentare din perspectivă istorică, timp de 20 de ani, din anul 1979 până în anul 1999, Directiva Consiliului 79/112/EEC a servit ca principal act normativ referitor la etichetarea produselor alimentare la nivelul Uniunii. Prin intermediul Directivei 2000/13/CE s-a procedat la consolidarea primei Directive, fără a fi aduse modificări foarte mari. Principiile cheie ale Directivei 2000/13/CE au fost următoarele la momentul adoptării sale: să contribuie la funcționarea pieței interne prin eliminarea impedimentelor existente la libera circulație a produselor, să informeze și să protejeze consumatorul și să interzică folosirea de informații care ar putea să inducă în eroare cumpărătorul.
Potrivit art. 1 din Directiva 2000/13/CE, „prezenta directivă privește etichetarea produselor alimentare destinate a fi livrate ca atare consumatorului final, precum și anumite aspecte referitoare la prezentarea lor și la publicitatea făcută în jurul lor. Prezenta directivă se aplică, de asemenea, produselor alimentare destinate a fi livrate restaurantelor, spitalelor, cantinelor și altor colectivități similare, denumite în continuare colectivități”. Reglementarea este, în opinia noastră, o reglementare incompletă având în vedere faptul că dispozițiile directivei se limitează la a prevedea în termeni generali domeniul de aplicare, fără însă a stabili noțiunile care pot ridica probleme în aplicarea directivei. Formularea generală a dispozițiilor Directivei reiese și din utilizarea sintagmei „anumite aspecte", fără ca aceste aspecte să fie indicate. Spre deosebire de reglementarea adoptată la nivelul anului 2000, Regulamentul nr. 1169 reglementează mult mai clar și mai detaliat aspectele pe care le tratează, conținând norme de trimitere la prevederile Regulamentului nr. 178/2002, precum și la prevederile altor acte normative care reglementează diferite aspecte ce fac și obiectul regulamentului arătat.
Este adevărat că la momentul adoptării Directivei, Regulamentul nr. 178/2002 nu era în vigoare, însă trebuie să avem în vedere că, așa cum arătat, directiva a fost modificată de foarte multe ori după intrarea în vigoare a regulamentului, astfel încât se impunea reglementarea unor norme de trimitere la prevederile acestuia.
Așa cum precizam mai sus, prevederile Regulamentului nr. 1169/2011 sunt foarte clare în ceea ce privește obiectul și domeniul de aplicare. Astfel, „(1) Prezentul regulament stabilește bazele pentru asigurarea unui înalt nivel de protecție a consumatorului în domeniul informațiilor referitoare la produsele alimentare, luând în considerare diferențele de percepție ale consumatorilor și nevoia acestora de informații și asigurând în același timp buna funcționare a pieței interne. (2) Prezentul regulament definește principiile, cerințele și responsabilitățile generale care reglementează informațiile referitoare la produsele alimentare, în special etichetarea produselor alimentare. Acesta prevede mijloacele pentru garantarea dreptului consumatorilor la informare și procedurile pentru furnizarea informațiilor referitoare la produsele alimentare, ținând seama de necesitatea de a prevedea suficientă flexibilitate pentru a putea răspunde evoluțiilor viitoare și noilor cerințe privind informațiile. (3) Prezentul regulament se aplică operatorilor din sectorul alimentar în toate etapele lanțului alimentar, în cazul în care activitățile acestora privesc informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare. Acesta se aplică tuturor produselor alimentare destinate consumatorului final, inclusiv produselor alimentare livrate de unitățile de restaurație colectivă și produselor alimentare destinate a fi furnizate acestora”.
Reglementarea mai sus citată este deosebit de amplă, având în vedere că stabilește obiectivul regulamentului - acela de a asigura un nivel de protecție a consumatorului ridicat în ceea ce privește siguranța pentru produsele alimentare, mai precis principiile, cerințele și responsabilitățile generale care reglementează informațiile privitoare la siguranța pentru produsele alimentare.
De asemenea, sunt reglementate mijloacele prin intermediul cărora se aspiră la atingerea unui alt obiectiv principal al politicii dezvoltate de Uniune în ceea ce îi privește pe consumatori, respectiv garantarea dreptului consumatorilor la informare și procedurile relative la furnizarea informațiilor privitoare la produsele alimentare.
Regulamentul cuprinde și norme de trimitere la dispozițiile diferitelor acte normative ale UE care reglementează anumite definiții utilizate și în cuprinsul regulamentului privind informarea consumatorilor.
Condiții privitoare la etichetarea produselor alimentare
În ceea ce privește etichetarea produselor alimentare, cele două acte normative cuprind și de această dată reglementări distincte, după cum urmează: Directiva este formulată în termeni negativi, stabilind care sunt cerințele pe care etichetarea nu trebuie să se bazeze, respectiv: „să nu fie de natură a induce cumpărătorul în eroare (...) să nu atribuie unui produs alimentar proprietăți de prevenire, tratament și de vindecare a unei boli umane sau să evoce astfel de proprietăți (...) Interdicțiile sau restricțiile prevăzute la alin. (1) și (2) se aplică, de asemenea: (1) prezentării produselor alimentare, în special formei sau aspectului dat acestora sau ambalajului lor, materialului de ambalaj utilizat, modului în care ele sunt prezentate, precum și mediului în care ele sunt expuse; (2) publicității.”.
Potrivit prevederilor directivei, etichetarea produselor alimentare trebuie să conțină următoarele mențiuni obligatorii: „1. denumirea vânzării; 2. lista ingredientelor; 3. cantitatea de anumite ingrediente sau categorii de ingrediente în conformitate cu dispozițiile art. 7; 4. pentru produsele alimentare preambalate, cantitatea netă; 5. data valabilității minime sau, în cazul produselor alimentare foarte perisabile din punct de vedere microbiologic, data limită a consumării; 6. condițiile speciale de conservare și de utilizare; 7. denumirea sau firma și adresa fabricantului sau a celui care ambalează produsul sau a unui vânzător stabilit în interiorul Comunității. Cu toate acestea, statele membre sunt autorizate, în ceea ce privește untul produs pe teritoriul lor, să nu ceară decât indicarea fabricantului, a celui care ambalează produsul sau a vânzătorului. Fără a aduce atingere informației prevăzute la articolul 24, statele membre comunică Comisiei și celorlalte state membre orice măsură luată în temeiul celui de-al doilea paragraf. 8. locul de origine sau de proveniență în cazurile în care omiterea acestei mențiuni ar putea induce consumatorul în eroare cu privire la originea sau proveniența reală a produsului alimentar; 9. modul de folosire, în cazul în care omiterea sa nu ar permite o folosire potrivită a produsului alimentar; 10. pentru băuturile care conțin mai mult de 1,2% de alcool în volum, mențiunea titlului alcoolmetric pe unitatea de volum. (2) Prin derogare de la alineatul (1), statele membre pot să mențină dispozițiile de drept intern care impun indicarea unității de fabricație sau de ambalare în ceea ce privește producția lor națională. (3) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dispozițiilor mai precise sau mai extinse în materie de metrologie”.
Astfel, prevederile directivei stabilesc, pe de o parte, care sunt aspectele pe care etichetarea și normele în conformitate cu care aceasta se realizează nu trebuie să le îndeplinească, iar pe de altă parte, stabilesc mențiunile obligatorii care trebuie să se regăsească pe eticheta unui produs alimentar.
În opinia noastră, reglementarea din alin. (1) este una corectă și coerentă, stabilind în mod clar și fără posibilitatea niciunei interpretări care sunt mențiunile obligatorii ce trebuie să se regăsească pe eticheta produselor alimentare. Alin. (2) al articolului mai sus citat prevede, așa cum reiese din reglementarea sa, o excepție care privește producția națională a fiecărui stat membru. Statele membre au posibilitatea menținerii dispozițiilor dreptului intern potrivit cărora trebuie indicată unitatea de fabricație sau de ambalare în ceea ce privește producția lor națională. Așadar, în ceea ce privește producția națională, statele membre sunt libere să aplice în continuare dispozițiile proprii din dreptul intern.
Ambiguitatea constă, în opinia noastră, în interpretarea coroborată a alin. (1) cu alin. (2). Astfel, pe de o parte, se poate interpreta, la modul în care este formulat textul, că, în ceea ce privește producția națională, statele sunt libere să nu țină cont de prevederile alin. (1) referitoare la mențiunile obligatorii care trebuie să se regăsească pe eticheta unui produs alimentar și să facă aplicarea dispozițiilor referitoare la indicarea exclusivă a unității de fabricație sau de ambalare.
O a doua interpretare pe care o poate primi art. 3 alin. (2) este aceea că pe lângă mențiunile obligatorii prevăzute la alin. (1), în ceea ce privește produsele naționale, statele pot aplica și dispozițiile din dreptul intern relative la indicarea unității de fabricație sau a unității de ambalare. Această a doua interpretare o apreciem ca fiind o interpretare corectă, deoarece nu am vedea sensul unei derogări de la prevederile art. 3 alin. (1) din directivă, în sensul înlăturării acestora și aplicării numai a dispozițiilor naționale care impun indicarea unității de fabricație sau a unității de ambalare.
Apreciem că, în egală măsură, și celelalte produse alimentare, și produsele naționale trebuie să se supună rigorilor actelor normative în vigoare. În opinia noastră, textul despre care facem vorbire ar fi trebuit formulat în următorii termeni: „în plus, față de mențiunile obligatorii stabilite în alin. (1), statele membre pot să mențină dispozițiile de drept intern care impun indicarea unității de fabricație sau de ambalare în ceea ce privește producția lor națională”.
Spre deosebire de directivă. Regulamentul nr. 1169/2011 conține reglementări clare, prevăzând mențiunile obligatorii care trebuie să apară pe eticheta unui produs alimentar. Astfel, potrivit dispozițiilor regulamentului, „(1) în conformitate cu articolele 10-35 și sub rezerva excepțiilor prevăzute în prezentul capitol, este obligatorie menționarea următoarelor informații: (a) denumirea produsului alimentar; (b) lista ingredientelor; (c) orice ingredient sau adjuvant tehnologic menționat în anexa II sau provenit dintr-o substanță sau dintr-un produs menționat în anexa II care provoacă alergii sau intoleranță, utilizat în fabricarea sau prepararea unui produs alimentar și încă prezent în produsul finit, chiar și într-o formă modificată; (d) cantitatea de anumite ingrediente sau categorii de ingrediente; (e) cantitatea netă de produs alimentar; (f) data durabilității minimale sau data limită de consum; (g) condițiile speciale de păstrare și/sau condițiile de utilizare; (h) numele sau denumirea comercială și adresa operatorului din sectorul alimentar menționat la art. 8 alineatul (1); (i) țara de origine sau locul de proveniență, în cazurile menționate la art. 26; (j) instrucțiuni de utilizare, în cazul în care omiterea lor ar îngreuna utilizarea corectă a produsului alimentar; (k) pentru băuturile care conțin mai mult de 1,2 % de alcool în volum, concentrația alcoolică dobândită; (I) o declarație nutrițională”.
După cum reiese din textul legal mai sus citat, reglementarea este mult mai clară și, mai mult decât atât, nu reia dispoziția asupra căreia am comentat anterior, precizând și faptul că, sub rezerva anumitor excepții, mențiunile arătate sunt obligatorii pentru etichetarea produselor alimentare.
În regulament s-a prevăzut și cazul produselor alimentare care necesită mențiuni suplimentare, arătându-se că „în plus față de mențiunile prevăzute la art. 9 alin. (1), în anexa III sunt prevăzute mențiuni obligatorii suplimentare pentru anumite tipuri sau categorii de produse alimentare.” Această mențiune o apreciem ca fiind deosebit de importantă, având în vedere că în prezența unei atare reglementări nu se mai ridică probleme de interpretare a dispozițiilor în cauză, așa cum se întâmplă cu prevederile mai sus arătate ale directivei care, la momentul redactării prezentului studiu încă se aplică.
Încă o dată, apreciem ca absolut necesară punerea în aplicare a dispozițiilor Regulamentului nr. 1169/2011, având în vedere realitățile sociale, creșterea progresivă a interesului consumatorului pentru calitatea și conformitatea produselor consumate și, mai ales în vederea îndeplinirii scopului Uniunii în politica de protecție a consumatorilor, acela de a asigura un nivel sporit de siguranță în ceea ce privește consumul de produse alimentare.
Suplimentar față de directivă, regulamentul stabilește faptul că „informațiile referitoare la produsele alimentare nu trebuie să inducă cumpărătorul în eroare” în ceea ce privește următoarele aspecte: în primul rând în ceea ce privește caracteristicile produsului alimentar, respectiv natura, identitatea, proprietățile, compoziția, cantitatea, durata durabilității minimale, țara de origine, locul de proveniență, metoda de fabricație sau producție (lit. a); atribuirea produsului alimentar efecte sau proprietăți pe care nu le are (lit. b); prin menționarea faptului că produsul alimentar are caracteristici speciale, în special prin evidențierea prezenței sau absenței unor ingrediente sau/și nutrienți (lit. c); prin sugestia existenței unui anumit ingredient cât timp o componentă prezentă în mod natural sau un ingredient utilizat în mod natural în produsul alimentar în cauză a fost înlocuit cu o altă componentă sau cu un alt ingredient, după caz (lit. d).
Apreciem că această reglementare a fost instituită ca urmare a apariției campaniilor de dezinformare în ceea ce privește produsele alimentare, anumitor categorii de produse fiindu-le atribuite proprietăți „miraculoase”.
Probleme practice rezultate din etichetarea necorespunzătoare a produselor alimentare
Un caz deosebit de grav relativ la etichetarea produselor alimentare a intervenit la nivelul UE în cursul anului 2013, când s-a semnalat faptul că se comercializa carne de cal etichetată ca fiind carne de vită. Acest aspect a iscat mari dezbateri la nivelul Uniunii, Comisia Europeană solicitând tuturor statelor membre UE să efectueze teste ADN pe produse care ar trebui să aibă carne de vită, în contextul scandalului cărnii de cal.
Ca urmare a intervenirii acestei probleme, consumatorii și-au schimbat obiceiurile de consum, potrivit unui sondaj realizat în Marea Britanie, încrederea consumatorilor în industria alimentară fiind serios afectată. Sondajul realizat pe un eșantion de 2.064 de britanici în perioada 22-24 februarie 2013, a arătat că încrederea consumatorilor a scăzut cu 24%, 30% dintre consumatori cumpărând mai puțină carne procesată și 24% dintre consumatori cumpărând mai puține alimente semipreparate pe bază de carne sau cumpără produse vegetariene. 68% dintre persoanele intervievate consideră că Guvernul nu a acordat suficientă atentie impunerii legilor legate de etichetare. 83% dintre consumatori au apreciat că țara de origine a cărnii ar trebui specificată pe eticheta produselor pe bază de carne.
Într-un comunicat de presă emis de către EFSA, s-a arătat că „în sistemul de siguranță alimentară al UE, rolul EFSA este de a oferi consultanță în domeniul siguranței produselor alimentare și a hranei pentru animale. Contaminarea produselor de carne de vită cu carne de cal ridică probleme de falsă etichetare, calitate și trasabilitate a alimentelor în lanțul alimentar al UE. Deși nu există nicio dovadă că produsele respective ridică o problema de siguranță alimentară, EFSA este pregătită să ofere asistență științifică în această problemă atât Comisiei Europene, cât și statelor membre".
Dacă analizam problema cărnii de cal „deghizată” în carne de vită, pe baza prevederilor legale europene în vigoare, putem stabili care dintre articolele Directivei 2000/13/CE nu au fost respectate. În primul rând, prevederile art. 3 alin. (1) pct. 2, care dispune că etichetarea produselor alimentare trebuie să conțină ca mențiune obligatorie lista ingredientelor. În concepția directivei, „ingredientul înseamnă orice substanță, inclusiv aditivi și enzime, folosită în cadrul procesului de fabricare sau de preparare a unui produs alimentar și care rămâne prezentă în produsul final, fie și într-o formă modificată”. Față de definiția dată ingredientelor, carnea folosită în alimentele semipreparate reprezintă un ingredient principal, astfel încât prevederile articolului mai sus arătat au fost încălcate, având în vedere faptul că produsul alimentar a fost etichetat greșit, fiind indicat un cu totul alt ingredient decât cel prezent.
Putem presupune că etichetarea s-ar fi făcut în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) lit. c) din directivă, adică nu ar fi fost necesară indicarea ingredientelor unui produs care conține un singur ingredient, cu condiția ca denumirea de comercializare să fie identică cu numele ingredientului sau cu condiția ca denumirea de vânzare să permită stabilirea naturii ingredientului fără riscul de a fi confundat.
În aceeași ordine de idei, aceea a încălcării prevederilor legale europene privind etichetarea produselor alimentare, apreciem și prevederile art. 7, potrivit cărora „(1) cantitatea unui ingredient sau a unei categorii de ingrediente care a fost utilizată în fabricarea sau prepararea unui produs alimentar este menționată în conformitate cu prevederile prezentului articol. (2) Mențiunea prevăzută de prezentul articol este obligatorie: a) atunci când ingredientul sau categoria de ingrediente despre care este vorba figurează în denumirea de comercializare sau sunt în general asociate cu denumirea de comercializare de către consumator".
Apreciem că apariția unor probleme asemănătoare scandalului cu carnea de cal, ar spori și mai mult neîncrederea consumatorilor europeni în produsele alimentare care se comercializează în Uniune. Pentru prevenirea apariției unor asemenea probleme, autoritățile responsabile ar trebui să supravegheze îndeaproape activitatea de etichetare și să organizeze controale care să certifice că un produs alimentar conține ingredientele existente pe etichetă.
În plus, pentru evitarea unor crize alimentare sau mai grav, punerea pe piață a unor produsele alimentare nesigure, ar trebui să fie reglementate în directivă sancțiuni drastice pentru nerespectarea cerințelor referitoare la etichetare și mai ales pentru falsa etichetare.
Siguranța pentru produsele alimentare nu presupune numai adoptarea unui pachet de norme, ci mai degrabă aplicarea efectivă a acestora și mai ales tragerea la răspundere a celor care se fac vinovați de încălcarea dispozițiilor referitoare la toate fazele de producere, ambalare, etichetare, păstrare și punere pe piață a produselor destinate consumului uman.
Față de prevederile Directivei 2000/13/CE, Regulamentul nr. 1169/2011 cuprinde, tot ca o prevedere cu caracter de noutate, responsabilitățile, stabilindu-se că „operatorul din sectorul alimentar căruia îi revine răspunderea pentru informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare este operatorul sub a cărui denumire sau denumire comercială se comercializează produsul alimentar sau, dacă operatorul respectiv nu are sediul în Uniune, importatorul pe piața Uniunii Europene”. Acest articol stabilește în mod clar cine va fi răspunzător în cazul în care nu sunt respectate prevederile referitoare la etichetarea produselor alimentare.
Reglementarea actuală oferită de directivă nu presupune că, în lipsa stabilirii unor responsabilități, cei culpabili de nerespectarea legislației nu vor răspunde. La momentul redactării studiului, în caz de încălcare e prevederilor directivei, în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 854/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, se vor efectua controale oficiale privind produsele de origine animală destinate consumului uman. Regulamentul
nr. 854/2004 se aplică, așa cum se prevede în preambulul său în completarea Regulamentului nr. 882/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind controalele oficiale efectuate pentru a verifica conformitatea cu legislația privind hrana pentru animale și produsele alimentare și cu normele referitoare la sănătatea animală și la bunăstarea animalelor”.
Controalele oficiale efectuate în conformitate cu prevederile regulamentului mai sus citat „nu aduc atingere răspunderii juridice primare a operatorilor din sectorul alimentar, care constă în asigurarea siguranței alimentelor în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor generale și a cerințelor generale ale legislației comunitare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentelor și de stabilire a procedurilor privind siguranța alimentelor, și răspunderii civile sau penale care decurge din nerespectarea obligațiilor acestora”.
Astfel, față de reglementarea actuală prin care nu sunt determinate în mod expres persoanele chemate să răspundă în caz de încălcare a prevederilor directivei analizate, se vor aplica dispozițiile generale existente la nivel european, făcându-se aplicarea dispozițiilor Regulamentului nr. 854/2004, ale Regulamentului nr. 882/2004. Așa cum se prevede chiar în cuprinsul Regulamentului nr. 854, aplicarea prevederilor acestuia nu exclude răspunderea civilă sau penală intervenită pentru nerespectarea obligațiilor care rezultă din legislația aplicabilă la nivelul Uniunii Europene.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor Directivei 2000/13/ CE, pe rolul instanțelor europene au fost înregistrate mai multe cauze având ca obiect cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare, ocazie cu care instanțele s-au pronunțat asupra prevederilor legale în vigoare.
În hotărârea dată de către Curtea de Justiție, Camera a patra, la data de 10 septembrie 2009 în cauza C-446/07, au fost ridica-
te mai multe probleme privitoare la etichetarea produselor alimentare destinate a fi livrate ca atare consumatorului final, etichetare care ar induce consumatorul în eroare cu privire la originea sau proveniența produsului alimentar.
Așadar, s-a solicitat de către instanța națională italiană pronunțarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 2 din Directiva 2000/13/CE, precum și a altor dispoziții europene pe care nu le vom analiza având în vedere obiectul cercetării. În rezumat, speța este următoarea: reclamantul din acțiunea aflată pe rolul Tribunalului civil din Modena a primit la data de 12 decembrie 2002 o învinuire privind încălcarea art. 2 din Decretul legislativ nr. 109/92, decret care transpune prevederile Directivei 2000/13/CE. Reclamantul din acțiunea principală a fost acuzat prin procesul-verbal de constatare a încălcării că, pe de o parte, eticheta unui produs alimentar pe care îl producea și comercializa cuprinde termenul „tipo” - tip scris cu caractere grafice mult prea mici pentru a fi vizibile și, pe de altă parte, că celelalte indicații menționate pe etichetă se referă numai la ingrediente, la denumirea și la sediul întreprinderii producătoare, fiind exclusă orice informație cu privire la locul de fabricație sau la faptul că acesta coincide cu sediul întreprinderii producătoare.
S-a reținut, prin procesul-verbal de constatare, faptul că aceste aspecte sunt de natură a induce consumatorul în eroare asupra originii și provenienței produsului alimentar comercializat, întrucât pe baza mențiunilor de pe etichetă nu se poate stabili clar și corect locul de proveniență a produsului. Denumirea produsului face referire atât la o metodă de producție tradițională italiană, dar și la un loc de producție. S-a mai reținut faptul că locul de producție la care trimite mențiunea de pe etichetă nu coincide cu locul real al producției produsului respectiv.
Reclamantul din acțiunea aflată pe rolul Tribunalului din Modena a primit o sancțiune administrativă în cuantum de 3.108,33 euro. Regione Emilia Romana a confirmat interpretarea dată de poliția locală care a aplicat sancțiunea, motivând că acele caracteristici specifice produsului alimentar la care face trimitere denumirea produsului alimentar pentru care s-a aplicat sancțiunea nu pot fi recunoscute tuturor produselor alimentare obținute după o rețetă asemănătoare, concluzionând că etichetarea ar putea induce în eroare consumatorul cu privire la locul de unde provine produsul. Sancțiunea aplicată în termenii de mai sus a fost atacată de reclamant, cererea fiind introdusă pe rolul Tribunalului civil din Modena. Reclamantul a criticat sancțiunea primită și interpretarea dată de către autorități, susținând că articolul pe care se pretinde că I-a încălcat trebuie coroborat cu alte dispoziții comunitare. Re-gione Emilia Romana a susținut că art. 2 din directivă dispune de autonomie, astfel încât prevederile directivei au fost încălcate.
Asupra întrebărilor preliminare, Curtea a apreciat următoarele: „trebuie să se răspundă la prima întrebare că art. 3 alin. (1) și art. 13 alin. (3) din Regulamentul nr. 2081/92 modificat trebuie interpretate în sensul că denumirea unui produs alimentar care include referințe geografice și care a făcut obiectul unei cereri de înregistrare ca DOP sau IGP nu poate fi considerată generică până la eventuala transmitere a cererii de înregistrare la Comisie de către autoritățile naționale. Caracterul generic al unei denumiri în sensul Regulamentului nr. 2081/92 modificat nu se poate prezuma atât timp cât Comisia nu sa pronunțat cu privire la cererea de înregistrare a denumirii, dacă este cazul, respingând-o pentru motivul specific că denumirea respectivă a devenit generică"'.
În concluzie, s-a stabilit că art. 2 din Directiva 2000/13/CE, coroborat cu prevederile regulamentului privind indicațiile geografice „trebuie interpretate în sensul că denumirea unui produs alimentar care include referințe geografice, neînregistrată ca denumire de origine protejată sau ca indicație geografică protejată, poate fi utilizată în mod legal, cu condiția ca etichetarea produsului denumit astfel să nu inducă în eroare consumatorul mediu, normal informat, suficient de atent și de avizat. Pentru aprecierea acestei condiții, instanțele naționale pot ține seama de durata utilizării denumirii. În schimb, eventuala bună-credință a producătorului sau a distribuitorului cu amănuntul nu este relevantă pentru aplicarea acestor dispoziții”
În opinia Curții, după cum rezultă din interpretarea citată mai sus, la aprecierea legalității și temeiniciei reglementărilor și interpretărilor date, nu trebuie avute în vedere numai reglementările propriu-zise, ci trebuie să fie avut în vedere și tipul consumatorului căruia probabil i se adresează produsele alimentare. În ceea ce privește acest raționament, avem oarecare rețineri, având în vedere faptul că nu toți consumatorii se pot încadra în caracteristicile enumerate de către Curte.
Dacă am accepta argumentarea Curții, ar trebui să admitem faptul că aceleași dispoziții legale se aplică în mod diferit în funcție de destinatarul lor. Dacă referitor la aceeași situație de fapt există doi consumatori „de rang diferit”, în ce modalitate va decide o instanța națională? Că față de unul prevederile legale au fost respectate iar față de celălalt nu? în opinia noastră, raționamentul exprimat de către Curte până la momentul introducerii acestei prevederi este un corect și demn de luat în seama.
În schimb, în opinia noastră, nu se pot introduce asemenea caracteristici care sunt de natură să producă confuzie în rândul consumatorilor. Mai mult decât atât, după ce criterii se stabilește dacă un consumator este sau nu „mediu, normal informat, suficient de atent și de avizat”?
În ceea ce privește celelalte prevederi ale Directivei 2000/13/ CE, respectiv ale Regulamentului nr. 1169/2011, apreciem că acestea nu sunt de natură a ridica mari probleme practice, astfel încât în cele ce urmează ne vom limita la a prezenta strict noutățile aduse prin regulament.
Capitolul VI din regulament este dedicat exclusiv dispozițiilor de drept intern. Potrivit reglementării legale, privitor la dispozițiile armonizate prin regulament, statele membre nu au posibilitatea adoptării sau menținerii unor dispoziții de drept intern, exceptând cazurile permise de dreptul UE. Dispozițiile de drept intern nu pot naște obstacole în ceea ce privește libera circulație a mărfurilor sau cazuri de discriminare în ceea ce privește produsele alimentare din alte state membre1’1.
Fără a aduce atingere reglementării privind dispozițiile de drept intern privind măsurile obligatorii suplimentare, în măsura în care statele nu au reușit armonizarea chestiunilor reglementare de regulament, pot adopta dispoziții de drept intern în ceea ce privește aspectele nearmonizate, dacă aceste măsuri nu creează obstacole în ce privește libera circulație a mărfurilor sau discriminări legate de produsele alimentare care provin din alte state membre.
Astfel, după intrarea în vigoarea a regulamentului, statele au posibilitatea adoptării de măsuri în aspectele care nu au fost armonizate în conformitate cu prevederile acestuia, în măsura în care măsurile adoptate nu sunt discriminatorii și nu reprezintă obstacole în cale liberei circulații a mărfurilor.
Articolul 38 din regulament face trimitere la dispozițiile art. 39, în sensul că măsurile arătate la art. 38 pot fi adoptate fără a aduce atingere dispozițiilor de drept intern privind mențiunile obligatorii suplimentare.
Întreg capitolul VI este dedicat măsurilor interne care pot fi adoptate de către statele membre în condițiile arătate mai sus.
Statele au posibilitatea adoptării de dispoziții privind mențiunile obligatorii suplimentare față de cele pe care în mod obligatoriu trebuie să le cuprindă orice etichetă a unui produs alimentar. Măsurile suplimentare vor putea fi adoptate dacă cel puțin unul dintre următoarele motive este incident în cauză: protecția sănătății publice, protecția consumatorilor, prevenirea fraudelor și protecția drepturilor de proprietate industrială și comercială, a indicațiilor de proveniență, a denumirilor de origini înregistrate și prevenirea concurenței neloiale. Dispoziții privind menționarea obligatorie a țării de origine sau a locului de proveniență a produselor alimentare pot fi introduse de către statele membre doar când există dovada unei legături între anumite calități ale produsului și locul de proveniență al acestuia.
Față de reglementarea arătată mai sus, apreciem că aceasta este oportună și mai ales realistă, având în vedere faptul că dispozițiile regulamentului nu vor fi armonizate peste noapte, așa încât statelor li se oferă posibilitatea să își exercite autoritatea în legătură cu anumite aspecte clar delimitate de prevederile legale. Bineînțeles că măsurile adoptate până la armonizarea regulamentului trebuie să reprezinte practici loiale de concurență și să nu fie discriminatorii, aceste două cerințe fiind impuse de prevederile art. 38 din Regulament.
Dispoziții de drept intern din statele membre privind mențiunile obligatorii suplimentare la etichetare
Există dispoziții de drept intern privind mențiunile obligatorii suplimentare pe care statele le pot adopta pe lângă mențiunile obligatorii pe care trebuie să le conțină orice etichetă a unui produs alimentar. Și de această dată, prevederile regulamentului sunt clare, fiind stabilite expres cazurile în care statele membre au posibilitatea adoptării acestor măsuri. Enumerarea din art. 39 este o enumerare limitativă, astfel încât statele membre nu vor avea posibilitatea aplicării prevederilor acestui articol și la domenii apropiate. Singura cerință impusă de prevederile legale este aceea ca măsurile suplimentare să fie adoptate dacă este prezent cel puțin unul din cazurile enumerate, respectiv: protecția sănătății publice, protecția consumatorilor, prevenirea fraudelor și protecția drepturilor de proprietate industrială și comercială, a indicațiilor de proveniență, a denumirilor de origini înregistrate și prevenirea concurenței neloiale.
Prin Regulamentul nr. 1169/2011 este introdusă și o procedură de notificare, această procedură devenind aplicabilă în eventualitatea în care statele membre apreciază ca fiind necesară adoptarea legislației privind informarea cu privire la informarea în ceea ce privește produsele alimentare. Dacă statul membru alege să parcurgă procedura notificării, va proceda la notificarea Comisiei și a celorlalte state membre cu privire la măsurile pe care dorește să le adopte, precum și motivele care stau la baza necesității adoptării măsurilor1. Dacă apreciază că este necesar, Comisia poate consulta Comitetul permanent pentru lanțul alimentar și sănătatea animală, întregul proces al consultărilor trebuind să fie transparent pentru toate părțile interesate. Pentru a putea lua măsurile pe care le-a notificat Comisiei, statul membru va putea adopta măsurile numai în termen de trei luni de la data notificării, cu excepția cazului în care a primit un aviz negativ din partea Comisiei. În cazul în care Comisia emite un aviz negativ, se va aplica, potrivit art. 48 alin. (2) din Regulament, procedura de examinare, procedură prevăzută de Regulamentul (UE) 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului’ în art. 5.
În cazul emiterii unui aviz favorabil de către Comitet, Comisia adoptă proiectul de act de punere în aplicare. În cazul emiterii unui aviz nefavorabil, Comisia nu va adopta actul de punere în aplicare, iar în eventualitatea în care nu se admite niciun aviz, Comisia poate adopta proiectul de act de punere în aplicare, cu excepția cazurilor în care: „(a) actul respectiv se referă la impozitare, servicii financiare, protecția sănătății sau siguranța persoanelor, animalelor sau plantelor, sau la măsuri de salvgardare multilaterale definitive; (b) actul de bază prevede că proiectul de act de punere în aplicare nu poate fi adoptat în cazul în care nu se emite niciun aviz; sau (c) o majoritate simplă a membrilor comitetului se opune”. Exceptând cazurile arătate mai sus, Comisia poate adopta proiectul actului de punere în aplicare. Care sunt criteriile după care se ghidează Comisia în eventualitatea în care comitetul nu emite niciun aviz nu sunt prevăzute, prevederile regulamentului stabilind doar care sunt cazurile în care Comisia nu va adopta actul respectiv. Apreciem că prevederile acestui articol ar fi trebuit să conțină anumite criterii după care Comisia poate stabili că poate sau nu poate adopta un proiect de act de punere în aplicare. Apreciem că această reglementare se impune având în vedere faptul că două state membre se pot confrunta la un moment dat cu situații identice, iar Comisia poate adopta proiectul de act într-un caz iar în celălalt poate să nu îl adopte. Pentru a se evita intervenirea unor atare probleme, reglementarea unor criterii obiective ar fi de natură să simplifice procedura și în același timp să o facă mult mai clară.
Regulamentul nr. 182/2011 mai stabilește o procedură specială, derogatorie de la cea arătată mai sus, această procedură fiind aplicabilă în cazul în care intervin anumite cazuri excepționale în care adoptarea imediată este necesară pentru evitarea unei perturbări importante a piețelor din domeniul agriculturii sau apariției unui risc la adresa intereselor financiare ale Uniunii, aceste cazuri impunând derogarea de la prevederile art. 5 alin. (3) și (4). Această procedură derogatorie impune prezentarea de îndată de către Comisie a actului adoptat comitetului de apel. Comitetul poate emite un aviz favorabil, un aviz nefavorabil sau poate sa nu emită niciun aviz. În cazul în care comitetul emite un aviz favorabil sau nu emite niciun aviz, actul de punere în aplicare așa cum a fost aprobat de către Comisie rămâne în vigoare; în caz contrar, adică în cazul emiterii unui aviz negativ, Comisia abrogă de îndată actul adoptat.
În ceea ce privește Regulamentul nr. 1169/2011, apreciem că, la momentul la care dispozițiile sale vor fi puse în aplicare, problema etichetării produselor alimentare va fi cu mult îmbunătățită, având în vedere aspectele de noutate pe care le-am prezentat anterior.
Cu concursul statelor membre, ar trebui ca politica europeană privind siguranța pentru produsele alimentare să fie dusă la un nivel mai ridicat, prin creșterea protecției intereselor consumatorilor.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Etichetarea produselor alimentare
