Siguranța alimentară și schimbările aduse de Regulamentul 178/2002 al UE

Principiile aplicabile în sfera siguranței pentru produsele alimentare după adoptarea Regulamentului nr. 178/2002

În cele ce urmează, vom analiza principiile pe care le considerăm a fi cele mai importante în politica dezvoltată de către UE în ultimii ani în ceea ce privește siguranța pentru produsele alimentare. Principiile pe care le vom aborda în cele ce urmează sunt: analiza riscului, principiul precauției, principiul transparenței și principiul trasabilității.

Analiza riscului

Regulamentul nr. 178/2002 definește în art. 3 alin. (10) analiza riscului ca fiind „un proces constând din trei componente interconectate: evaluarea riscului, gestiunea riscului și comunicarea riscului” și potrivit art. 6 alin. (1) din Regulamentul nr. 178/2002, legislația alimentară se bazează pe analiza riscurilor pentru a realiza un nivel ridicat al protecției vieții și sănătății umane, cu excepția cazului în care analiza riscului nu este adecvată împrejurărilor sau naturii măsurii.

În literatura de specialitate s-a apreciat că analiza riscului reprezintă o metodologie sau un set de cunoștințe pentru a evalua probabilitatea ca un agent (fizic, chimic, biologic sau de oricare alt tip) să producă un efect advers sau să cauzeze o vătămare.

Când vorbim despre principiul analizei riscului vorbim despre un principiu care a fost prezent în diferite contexte la nivel internațional și care a dobândit o importanță sporită în lumina intrării în vigoare a Acordului asupra aplicării măsurilor sanitare și fitosanitare în anul 1995, după cum am arătat în secțiunea dedicată studiului Acordului privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare din prezenta teză.

Principiul analizei riscului reprezintă un principiu de bază al siguranței alimentare, prin aplicarea lui urmărindu-se obținerea unui nivel ridicat de protecție a sănătății consumatorilor europeni.

Acest principiu al analizei riscului a stat și stă la baza fiecărei masuri adoptate în legătură cu produsele alimentare și hranei pentru animale la nivelul UE pentru a se îndeplini cerințele ca toate măsurile adoptate să fie justificate din punct de vedere științific. În ceea ce privește crearea și ulterior dezvoltarea Politicii privind siguranța alimentară de către Comisia Europeană, s-a încercat să se stabilească în mod clar faptul că nu ar trebui să se limiteze nici un efort pentru a se garanta că trebuie luate în considerare cele mai recente și complete informații științifice cu scopul de a se adopta norme alimentare relevante.

Pentru a trece la aspectele legate de analiza riscului ca întreg, trebuie să definim fiecare dintre cele trei componente ale acestuia. Astfel, evaluarea riscului reprezintă, în definiția dată în art. 3 alin. (11) din Regulamentul nr. 178/2002, un proces cu baze științifice, constând din patru etape: identificarea pericolului, caracterizarea pericolului, evaluarea expunerii și caracterizarea riscului. La rândul său, gestiunea riscului reprezintă un proces distinct de evaluarea riscului, în cadrul său se apreciază politicile alternative prin consultarea părților interesate, cu luarea în considerare a evaluării riscurilor și a altor factori legitimi și, în eventualitatea în care este necesar, cu selectarea opțiunilor de prevenire și control adecvate. În ultimul rând, comunicarea riscului presupune un schimb interactiv de informații pe parcursul procesului de evaluare a riscului între evaluatorii riscurilor, cei care gestionează riscurile și orice alte persoane interesate.

Evaluarea riscului

În art. 3 alin. (14) din Regulamentul nr. 178/2002, pericolul este definit ca un agent biologic, chimic sau fizic aflat în produse alimentare sau hrana pentru animale sau o stare a acestora, având potențialul efect negativ asupra sănătății.

Identificarea pericolului reprezintă prima etapă în evaluarea riscului și constă în identificarea agenților fizici, chimici, biologici sau de altă natură care pot cauza efecte adverse la adresa sănătății și care pot fi întâlniți în anumite alimente sau grupuri de alimente. Pericolul reprezintă izvorul care poate provoca dauna, iar în cazul produselor alimentare acesta poate fi reprezentat, așa cum am arătat, de diferiți agenți. În anumite situații nu este posibilă identificarea exactă a originii substanței periculoase deoarece pot lipsi datele științifice complete, însă este deosebit de importantă determinarea originii pericolului în vederea eliminării sale.

A doua etapă este reprezentată de caracterizarea pericolului, aceasta având menirea de a oferi o viziune mai structurată asupra probabilității producerii unor anumite fenomene sau evenimente. Această etapă are menirea de a furniza o descriere calitativă și, acolo unde este posibil, o descriere cantitativă a proprietăților inerente ale unui agent sau a unei situații ce are potențialul să provoace efecte adverse.

În ceea ce privește a treia etapă a evaluării riscului, evaluarea expunerii, în cadrul acesteia se determină nivelul de expunere la agentul dăunător identificat și nivelul dozelor și frecvența cu care populația consumă alimentele contaminate cu agentul identificat în etapa anterioară. Cu alte cuvinte, în cadrul acestei etape, ple-cându-se de la datele obținute în cadrul celorlalți pași ai evaluării riscului, se pot face estimări cu privire la concentrațiile pe care agentul identificat le are în fiecare aliment sau grup de alimente.

Ca și procedură, această estimare se pune în relație cu consumul obișnuit a acestor alimente contaminate de către populația selectată și cu greutatea corporală a consumatorilor în vederea obținerii unei cifre estimative de expunere la agentul dăunător. Plecându-se de la această cifră estimativă, și bazându-se pe anumite niveluri de referință, evaluarea riscului poate concluziona dacă expunerea la agent presupune un risc major sau unul minor pentru sănătate, avându-se în vedere faptul că prezența unui pericol nu constituie întotdeauna un risc semnificativ.

A patra fază în evaluarea riscului constă în caracterizarea riscului, adică în estimarea probabilității producerii unui efect negativ și nivelul gravității pentru sănătatea consumatorilor. Așa cum am arătat, este posibil ca pericolul identificat să nu cauzeze un risc mare pentru sănătatea umană, însă în eventualitatea în care agentul contaminant al produselor alimentare este de natură să aducă atingeri grave sănătății, principiul analizei riscului prezintă o foarte mare importanță în vederea identificării și caracterizării pericolului respectiv.

În ceea ce privește evaluarea riscului, acesta a ridicat numeroase probleme în practică. Spre exemplu, în fața TJUE a fost ridicată problema dacă evaluarea riscului ca și componentă a principiului analizei riscului poate fi întemeiată pe aspecte ipotetice, iar în sentință s-a reținut faptul că evaluarea riscurilor trebuie să se întemeieze pe considerente reale științifice și nu pe simple ipoteze. De asemenea, s-a statuat în jurisprudența TJUE faptul că riscul amenințător pentru sănătatea publică trebuie să reiasă din datele științifice recente atunci când se adoptă o măsură restrictivă ce ar putea împiedica libera circulație a mărfurilor.

În legătură cu aceste aspecte, trebuie menționat faptul că art. 22 alin. (4) din Regulamentul nr. 178/2002 prevede drept sarcină pentru EFSA colectarea și analizarea datelor ce permit caracterizarea și monitorizarea riscurilor cu impact direct sau indirect asupra siguranței produselor alimentare și a hranei pentru animale. Așadar, EFSA deține o poziție cheie în dezvoltarea și implementarea acestui principiu în vederea atingerii scopului pentru care a fost înființată, respectiv acela de a contribui împreuna cu instituțiile competente ale UE la stabilirea unui nivel optim al produselor alimentare destinate consumului pe teritoriul UE, dar și în afara granițelor acesteia.

Așadar, așa cum reiese și din prezentarea teoretică și din cele reținute în jurisprudența TJUE, evaluarea riscului presupune un proces complex ce trebuie să se bazeze pe dovezi științifice palpabile și nu doar pe aspecte ipotetice.

Gestiunea riscului

Odată verificată existența și natura riscului asupra sănătății umane, autoritățile competente atât de la nivelul UE cât și din statele membre ale acesteia sunt chemate să întreprindă măsuri în vederea îndepărtării riscului sau minimizării efectelor negative pe care acesta le-ar putea avea.

Articolul 3 alin. (12) din Regulamentul nr. 178/2002 definește gestiunea riscului ca fiind „procesul, diferit de evaluarea riscului, de apreciere a politicilor alternative prin consultarea părților interesate, luând în considerare evaluarea riscului și alți factori legitimi și, dacă este necesar, selectând opțiunile de prevenire și control adecvate”.

Potrivit art. 6 alin. (3) din același regulament, „gestiunea riscului ia în considerare rezultatele evaluării riscului și, în special, avizele Autorității prevăzute la art. 22, alți factori legitimi pentru problema în cauză și principiul precauției, atunci când condițiile stabilite la art. 7 alin. (1) sunt relevante pentru realizarea obiectivelor generale ale legislației alimentare, stabilite la art. 5”.

După cum reiese și din definiția dată de art. 6 alin. (3) din acest regulament, gestiunea riscului trebuie abordată împreună cu alți factori legitimi pentru a conduce la o corectă aplicare a acestui principiu. Gestiunea riscului reprezintă de fapt acțiunile întreprinse de autoritățile competente în cazul în care apare un pericol la adresa sănătății umane, prin luarea măsurilor necesare în vederea contracarării efectelor negative pe care pericolul identificat le-ar putea avea. Altfel spus, prin intermediul gestiunii riscului, autoritățile competente au posibilitatea de a-și folosi puterile cu care au fost învestite când sunt puse față în față cu un pericol ce amenință într-o oarecare măsură sănătatea umană, prin adoptarea de acte normative care să conducă la asigurarea unui nivel de siguranță sporit a produselor alimentare, pentru a se atinge scopul politicii siguranței alimentare dezvoltate de UE și de statele membre, acela de a proteja viața și sănătatea cetățenilor europeni.

După cum s-a precizat în literatura de specialitate, puterile publice implică luarea de decizii prin abordarea diferitelor alternative politice, ținându-se cont în special de opinia științifică și de nivelul de protecție a sănătății considerat adecvat. Puterile publice au intervenit întotdeauna cu o mai mare sau mai mică intensitate pentru a evita vătămările aduse sănătății derivate din comercializarea de alimente nesigure.

Comunicarea riscului

Comunicarea riscului reprezintă cea de-a treia fază a principiului analizei riscului și constă, potrivit definiției date în art. 3 alin. (13) din Regulamentul nr. 178/2002 în „schimbul interactiv de informații și opinii, pe întreaga durată a procesului de analiză a riscului, cu privire la pericole și riscuri, factori legați de risc și perceperea riscului între evaluatorii riscurilor, cei care gestionează riscurile, întreprinderile ce operează în sectorul nutriției animalelor și cele cu profil alimentar, comunitatea academică și alte părți interesate, inclusiv explicarea constatărilor evaluărilor de risc și baza deciziilor de gestiune a riscurilor".

Această fază este strâns legată de cele două faze anterioare în sensul că schimbul de informații trebuie să aibă loc pe întregul proces de analiză a riscului și nu fragmentat. Astfel, orice descoperire sau măsură luată în legătură cu un risc trebuie să facă obiectul comunicării riscului pentru ca informația pertinentă să ajungă la consumatori, aceștia fiind efectiv destinatarii măsurilor luate la nivelul UE sau la nivel național.

Informațiile transmise trebuie să fie conforme realității și nu trebuie să conducă la dezinformarea consumatorilor. O informație transmisă în mod eronat poate declanșa panică în rândul consumatorilor care nu sunt familiarizați cu termenii juridici, de unde necesitatea comunicării adecvate și clare a tuturor acțiunilor întreprinse în legătură cu un eventual pericol privitor la siguranța alimentară ce constituie o amenințare la sănătatea sau viața consumatorilor europeni.

După părerea noastră, comunicarea riscului este strâns legată de obligația autorităților implicate în siguranța privind produsele alimentare ce apare prevăzută în art. 10 din Regulamentul nr. 178/2002, de a informa publicul „cu privire la natura riscului pentru sănătate”, (...) sau în vederea eliminării acelui risc.

La nivel european, Regulamentul nr. 178/2002 a introdus un model de analiză a riscului, stabilind liniile mari după care instituțiile competente ale Uniunii și statele membre trebuie să se ghideze în aplicarea corectă a acestui principiu. Bineînțeles, principiul analizei riscului trebuie coroborat cu celelalte principii de bază aplicabile în domeniul siguranței alimentare, deoarece aceste principii își pot atinge scopul numai fiind interpretate și aplicate unele în baza celorlalte.

Principiul precauției

Principiul precauției reprezintă un alt principiu aplicabil în domeniul privitor la siguranța pentru produsele alimentare care, așa cum vom vedea, în continuare, are o origine și o aplicabilitate destul de controversate, deoarece actele normative europene nu conțin o definiție a principiului, limitându-se doar la norme de trimitere și anumite condiții de aplicare.

La nivel european, prima încercare de sistematizare a legislației privind produsele alimentare și implicit de introducere a principiului precauției a fost adoptarea Cărții Verzi „Principii Generale ale legislației alimentare în Uniunea Europeană", publicată în 30 aprilie 1997, prin intermediul căreia s-a stabilit faptul că „măsurile adoptate trebuie să se bazeze pe o evaluare a riscului care să aibă în vedere toți factorii de risc pertinență, cele mai bune date științifice disponibile și metodele existente de inspecție, prelevare de probe și testare. Când nu este posibilă realizarea unei evaluări exhaustive a riscurilor, măsurile adoptate trebuie să se bazeze pe principiul precauției”.

În legătură cu acest document, Parlamentul European a adoptat în data de 10 martie 1998 o rezoluție în care afirma că a luat act de faptul că legislația alimentară a Uniunii se bazează pe principiul de protecție preventivă a sănătății și a consumatorilor și că, pe de altă parte, s-a subliniat faptul că politica trebuie să se bazeze pe o analiză a riscurilor fundamentată pe date științifice și complete și, dacă este necesar, prin intermediul unei gestiuni a riscurilor adecvate, bazate pe principiul precauției.

În data de 12 ianuarie 2000 a fost adoptată Cartea Albă asupra siguranței alimentare de către Comisia Europeană, în acest document fiind stabilite principiile generale ale politicii de siguranță alimentară la nivelul Uniunii. În Cartea Albă s-a stabilit faptul că „analiza riscurilor trebuie să fie baza politicii privind siguranța ali-

mentară. Uniunea Europeană trebuie să își întemeieze politica alimentară pe aplicarea celor trei componente ale analizei riscului: determinarea riscului, gestiunea riscului și comunicarea riscului [...]. Dacă este necesar, principiul precauției se va aplica în deciziile de gestiune a riscului. Comisia intenționează să prezinte o Comunicare în acest sens”.

La data de 2 februarie 2000 a fost adoptată Comunicarea Comisiei privind aplicarea principiului precauției. În această Comunicare se face vorbire despre aspectul inexistenței unei definiții a principiului în Tratat, care doar menționează principiul precauției pentru protecția mediului înconjurător. Cu toate acestea, în practică, sfera de aplicare a principiului este mult mai vastă, în special atunci când există motive întemeiate pentru temerea că efectele potențial periculoase pentru mediul înconjurător și sănătatea umană, animală sau a plantelor pot fi incompatibile cu un nivel ridicat de protecție ales de către Comunitate.

Ca urmare a publicării regulamentului-cadru privind siguranța alimentară, în anul 2002, în art. 7 alin. (1) din acest regulament s-au stabilit cazurile în care se poate aplica acest principiu, fără însă a-l defini, arătându-se că „în împrejurări specifice în care, în urma unei evaluări a informațiilor disponibile, se identifică posibilitatea unor efecte dăunătoare asupra sănătății, dar persistă incertitudinea științifică, pot fi adoptate măsuri provizorii de gestiune a riscului, necesare pentru asigurarea nivelului ridicat de protecție a sănătății stabilit în Comunitate, până la apariția unor noi informații științifice pentru o evaluare mai cuprinzătoare a riscului”.

Așadar, în lumina reglementării Regulamentului nr. 178/2002, principiul precauției constă în adoptarea unor măsuri vremelnice în vederea asigurării unui nivel ridicat de protecția în Uniune, atunci când se identifică posibilitatea instalării unor efecte dăunătoare asupra sănătății, dar ca urmare a evaluării informațiilor disponibile persistă incertitudinea științifică.

Elementele necesare în vederea aplicării corespunzătoare a acestui principiu sunt următoarele: existența unei incertitudini științifice, un risc potențial la adresa sănătății ce poate avea efecte dăunătoare, o evaluare a riscului bazată pe dovezile științifice existente, adoptarea temporară a unei măsuri și proporționalitatea între măsura adoptată și durata acesteia.

În literatura de specialitate, s-a arătat că principiul precauției reprezintă un concept vag și imprecis care nu oferă un ghid pentru a raționaliza deciziile în situații de incertitudine științifică ceea ce poate conduce la adoptarea de măsuri arbitrare prin selecția „capricioasă” a riscurilor. În legătură cu aplicarea acestui principiu al precauției, s-a apreciat că acesta poate genera riscuri noi, altele decât cele care se încearcă a fi evitate, deoarece eliminarea unui risc creează riscuri înlocuitoare.

La adresa principiului precauției au fost aduse critici în ceea ce privește costul implementării acestuia, apreciindu-se că aceste costuri ar putea fi utilizate în vederea îmbunătățirii calității îngrijirilor medicale, alimentației, locuințelor și altor bunuri și servicii pentru a promova longevitatea oamenilor.

În legătură cu această critică, avem oarecare rețineri, deoarece costurile legate de prevenirea apariției unui risc sunt mult mai mici decât cele efectuate pentru a înlătura un risc deja produs în ceea ce privește viața sau sănătatea oamenilor din punctul de vedere al siguranței alimentare. Este posibil ca cele afirmate de Viscusi să fie aplicabile în alte domenii în care principiul precauției are incidență, dar în ceea ce privește siguranța alimentară, apreciem că prevenția este mai sigură decât tratamentul, inclusiv prin prisma costurilor pe care le implică principiul precauției.

Nu este de neglijat aprecierea asupra acestui principiu prin coroborarea cu alte principii ale siguranței alimentare, precum analiza riscului, dar și în legătură cu scopul politicii alimentare dezvoltate de către UE prin intermediul instituțiilor competente, acela de a garanta o protecție sporită a produselor alimentare care circulă pe teritoriul Uniunii și care servesc drept alimente consumatorilor europeni.

Principiul precauției a devenit, odată cu trecerea anilor și dezvoltarea politicii de siguranță alimentară la nivelul UE, unul dintre principiile de bază pe care se întemeiază acțiunile Uniunii în ceea ce privește aspectele legate de siguranța alimentară și hrana pentru animale. Însă acest aspect nu reprezintă o noutate la nivelul Uniunii. Acest principiu a fost introdus în dreptul primar al UE încă din momentul adoptării în anul 1992 a Tratatului de la Maastricht, fiind preluat ulterior în toate modificările aduse tratatelor. În prezent, acest principiu este menționat în art. 191 din TFUE, având menirea de a garanta un nivel înalt de protecție a mediului prin adoptarea unor decizii preventive în eventualitatea apariției unor riscuri. Cu toate că principiul precauției este reglementat în TFUE în relație cu dreptul mediului, în virtutea principiului integrării în cadrul Politicii privind mediul înconjurător, acesta se aplică unor domenii variate precum politica de protecție a consumatorilor, dar și politicii europene privind alimentele, sănătatea oamenilor, a animalelor și a plantelor. În susținerea celor menționate anterior vin și dispozițiile art. 11 din TFUE care prevede că „cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile”. Posibilitatea ca principiul precauției să fie invocat și în afara sferei dreptului mediului a fost recunoscută în cazurile aflate pe rolul instanțelor europene, ocazie cu care s-a apreciat faptul că principiul precauției poate fi aplicat în politica protecției sănătății umane.

Considerăm că siguranța alimentară se încadrează pe deplin în politica sănătății umane, având în vedere scopul afirmat de către Uniune în legătură cu politica siguranței produselor alimentare, respectiv acela de a garanta un nivel ridicat al protecției vieții și sănătății umane.

La nivel european, există numeroase acte normative privitoare la siguranța produselor care fac trimitere la principiul precauției. În cele ce urmează, vom expune pe scurt aceste acte normative și reglementările care ne interesează din punct de vedere al principiului analizat în legătură cu siguranța pentru produsele alimentare. În concret, ne vom referi la Directiva 2001/18/CE, la Directiva 2001/95/CE, la Regulamentul nr. 1946/2003 al Parlamentului European și al Consiliului.

Directiva 2001/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului, privind diseminarea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic reprezintă unul dintre textele juridice care au făcut din principiul precauției unul dintre pilonii cheie în această materie, dovada acestui aspect fiind ocaziile repetate în care acest principiu este menționat.

Într-adevăr, aspectele relevate în literatura de specialitate sunt susținute de prevederile Directivei mai sus amintite, care conține în dispozițiile sale următoarele trimiteri la principiul precauției: potrivit alin. (8) din preambulul directivei, „Principiul de precauție a fost luat în considerare la elaborarea prezentei directive și trebuie să se țină seama de el în momentul punerii în aplicare". Obiectivul Directivei este stabilit în art. 1, care prevede faptul că „în conformitate cu principiul de precauție, obiectivul prezentei directive este acela de a armoniza actele cu putere de lege și actele administrative ale statelor membre și de a proteja sănătatea umană și mediul în cazul în care se efectuează diseminarea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic, în orice alte scopuri decât introducerea pe piață în interiorul Comunității și în cazul în care se introduc pe piață organisme modificate genetic ca produse în sine sau componente ale altor produse, în interiorul Comunității”. O altă trimitere la principiul precauției în Directiva arătată este conținută în art. 4 alin. (1), acesta prevăzând că „statele membre se asigură, în conformitate cu principiul de precauție, că s-au luat toate măsurile adecvate pentru evitarea efectelor adverse asupra sănătății umane și asupra mediului (...)”.

Așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, prevederile Directivei 2001/18/CE stabilesc aspecte deosebit de importante în ceea ce privește principiul precauției prin afirmarea ideii că directiva a fost adoptată în baza principiului precauției și prin impunerea unei obligații statelor membre de a se conforma acestui principiu în acțiunile întreprinse.

Nu în ultimul rând, Anexa II punctul B din Directiva 2001/18/ CE stabilește în cadrul principiilor generale faptul că trebuie respectate anumite principii generale în conformitate cu principiul precauției.

Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului, privind siguranța generală a produselor⁰¹ conține în considerentul 1 din preambul următoarea reglementare: „(...) este necesar să se modifice Directiva 92/59/CEE în anumite privințe, pentru a se completa, consolida sau clarifica unele dintre dispozițiile sale, luând în considerare experiența, precum și evoluțiile noi și relevante privind siguranța produselor în consum, împreună cu modificările aduse tratatului, în special la art. 152 privind sănătatea publică și la art. 153 privind protecția consumatorului și având în vedere principiul precauției”. În același act normativ se specifică la art. 8 alin. (2) faptul că „atunci când autoritățile competente din statele membre iau măsuri cum sunt cele menționate la alin. (1)... acestea acționează în conformitate cu tratatul, în special cu articolele 28 și 30, astfel încât să se aplice măsurile în mod proporțional cu gravitatea riscului și ținând seama în mod adecvat de principiul precauției”.

Se observă în reglementarea directivei mai sus citate faptul că principiul precauției a fost luat în considerare la modificarea Directivei 92/59/CEE, fiind considerat a fi un motiv determinant care conduce la modificarea unui act normativ alături de modificarea tratatului și evoluțiile înregistrate în ceea ce privește siguranța produselor de consum. Cu toate că principiul precauției nu este definit ca fiind un principiu de bază al siguranței produselor în general și al siguranței produselor alimentare în special, acesta a stat la baza adoptării actelor normative ce au o însemnătate deosebită în dezvoltarea politicii siguranței alimentare la nivelul Uniunii Europene.

Articolul 8 alin. (2) din Directiva 2001/95/CE face trimitere expresă la respectarea principiului precauției în momentul adoptării de către statele membre a unor măsuri care implică orice produse ce ar putea fi periculoase pentru perioada necesară în vederea evaluării siguranței, verificării și controalelor, interzicerea temporară a furnizării, expunerea, interzicerea comercializării și introducerea măsurilor aferente necesare pentru a asigura respectarea interdicțiilor impuse. În ceea ce privește măsurile adoptate de autoritățile competente din statele membre referitoare la produsele periculoase aflate deja pe piață, aceste măsuri vor avea în vedere principiul precauției când au ca obiect: emiterea de instrucțiuni sau organizarea de retrageri efective de pe piață a produselor periculoase care se află deja în comerț, precum și alertarea consumatorilor în privința riscurilor prezentate de produsele periculoase. În același sens, măsurile ce presupun emiterea de instrucțiuni, coordonarea sau organizarea returnării produselor periculoase sau distrugerea acestora, vor avea în vedere, printre alte aspecte, și principiul precauției.

Regulamentul nr. 1946/2003 al Parlamentului European șl al Consiliului privind deplasările transfrontaliere de organisme modificate genetic, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 287/1/05 noiembrie 2003 face referire la principiul precauției în alineatul (22) din preambul, prevăzând faptul că „la aplicarea prezentului regulament trebuie să se ia în considerare principiul precauției”, precum și în art. 1 din Regulament, potrivit căruia „în conformitate cu principiul precauției (...) obiectivele prezentului regulament sunt de a institui un sistem comun de notificare și informare pentru deplasările transfrontaliere de organisme modificate genetic (...)”.

Cu toate că actele normative europene arătate mai sus conțin trimiteri exprese la principiul precauției, niciunul dintre aceste acte nu conține o definiție a acestui principiu. Reglementarea cea mai clară este dată de către Regulamentul nr. 178/2002. Chiar dacă nici în acest regulament nu întâlnim o definiție clară a principiului, după cum am arătat anterior, art. 7 din regulament este dedicat precauției, stabilindu-se cazurile în care acesta se aplică.

În acest context, apreciem că se impune adoptarea unei definiții a principiului precauției de către instituțiile europene competente pentru a se da eficiență maximă principiului și mai ales pentru a se asigura aplicarea unitară a acestuia în toate statele membre.

Așa cum am precizat și în alte puncte ale cercetării, considerăm că, în momentul în care, la nivelul Uniunii se dorește aplicarea imediată și întocmai a unor prevederi legale de către statele membre, mijlocul corespunzător de a se atinge scopul celor propuse este acela al adoptării unui act normativ de către instituțiile Uniunii Europene cu aplicabilitate directă și imediată în statele membre.

Aprecierile noastre legate de aceste aspecte privitoare la principiul precauției sunt susținute de următoarele aspecte: cu toate că, așa cum arătat, principiul precauției a fost menționat în această materie începând cu Cartea Verde asupra siguranței alimentare și prevăzut în mod expres în dreptul UE prin Tratatul de la Maastricht și menținut ulterior prin toate celelalte tratate care au modificat TUE inițial, în anul 1992, nu există o definiție clară a acestui principiu inclusiv în dreptul (primar și derivat al) UE. Ori, în lipsa unei definiții și a unei sfere de aplicare determinate în mod concret, se poate ajunge la o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 191 TFUE care prevăd aplicarea principiului precauției în vederea protejării mediului înconjurător.

Această interpretare restrictivă ar fi, în mod evident, eronată, având în vedere dispozițiile actelor normative europene adoptate în domeniul siguranței alimentare de natura celor prezentate anterior care fac trimitere directă sau indirectă la principiul precauției.

Întrebarea legitimă care se ridică în legătură cu sfera de aplicare a principiului precauției își găsește răspunsul atât în Comunicările adoptate de Comisie în legătură cu aplicabilitatea acestui principiu, cât și în jurisprudența TJUE, care au fost confruntate cu interpretarea dispozițiilor privitoare la acest principiu.

În ceea ce privește jurisprudența TJUE referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor privitoare la principiul precauției, trebuie să menționăm că acest principiu a fost invocat în numeroase sentințe legate de obiectul cercetării noastre, respectiv domeniul siguranței produselor alimentare.

O referire directă la principiul precauției a fost făcută în sentința TJUE din data de 5 mai 1998 în cazul Regatul Unit c. Comisiei, atunci când i-a fost solicitat să se pronunțe asupra unor măsuri adoptate de către Comisia Europeană cu ocazia crizei „vacii nebune”.

Așa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, această criză a constituit, fără îndoială, o excelentă demonstrație a posibilelor divergențe care ar putea exista atât între statele membre cât și la nivel comunitar și național.

În fapt, Comisia a adoptat ca măsură cu caracter de urgență Decizia 96/239/CE prin care se interzicea exportul de bovine, carne de bovină sau produse obținute din aceasta de pe teritoriul Regatului Unit, alte state membre și țări terțe. O organizație din Regatul Unit împreună cu alte întreprinderi agricole ce aveau ca obiect de activitate creșterea, transportul și exportul de bovine, precum și comerțul de produse derivate, au promovat o acțiune în fața unei instanțe britanice, contestând unele acte adoptate de autoritățile britanice în vederea aplicării acestei decizii. Instanța britanică i-a solicitat TJUE să se pronunțe asupra validității deciziei adoptate de către Comisie.

În sentința pronunțată în acest caz, din data de 5 mai 1998 dată în cauza C180/96, TJUE a precizat faptul că: „trebuie să se admită că, în cazul în care există o incertitudine cu privire la existența sau întinderea riscurilor pentru sănătatea oamenilor, instituțiile pot adopta măsuri de protecție fără a fi nevoie să aștepte să se demonstreze realitatea și gravitatea unor atare riscuri”. În ceea ce privește raționamentul Tribunalului, acesta este explicat în considerentul 100 din aceeași sentință, arătându-se că „acest punct de vedere este confirmat de către art. 130 R alin. (1) din Tratatul CE, potrivit cărui protecția sănătății oamenilor face parte din obiectivele politicii Comunității în domeniul mediului înconjurător. Alineatul (2) al aceluiași articol prevede că această politică ce are ca obiectiv atingerea unui nivel ridicat de protecție se bazează, între altele, pe principiile precauției și al acțiunii preventive, și că exigențele protecției mediului înconjurător ar trebui integrate și în realizarea celorlalte politici ale Comunității”.

De asemenea, s-a mai reținut de către TJUE faptul că, având în vedere, pe de o parte, incertitudinea caracterului suficient și eficacitatea măsurilor luate anterior de către Regatul Unit și de către Comunitate și, pe de altă parte, riscurile care au fost considerate grave pentru sănătatea publică, Comisia nu și-a depășit limitele puterii sale de apreciere. S-a considerat că Regatul Unit a depus eforturi pentru a se limita boala pe teritoriul său prin intermediul interzicerii exporturilor de bovine, de carne de vită și produsele derivate din aceasta atât către alte state membre cât și alte țări terțe.

Adoptarea unei atare măsuri are menirea de a afecta, într-adevăr, libera circulație a mărfurilor, însă adoptarea măsurii nu contravine dispozițiilor dreptului comunitar, când a fost adoptată în conformitate cu directivele care au ca obiect garantarea liberei circulații a produselor agricole.

Ca urmare a celor arătate mai sus, a fost respins motivul Regatului Unit ce invoca violarea principiului proporționalității, acest principiu fiind, așa cum am arătat, la baza principiului precauției, deoarece măsurile temporare adoptate în baza acestui principiu vor putea fi adoptate doar cu respectarea proporționalității dintre gravitatea riscului și măsura adoptată.

O altă cauză deosebit de importanta raportat la principiul precauției în domeniul siguranței produselor alimentare a fost cauza Greenpeace și alții, pronunțată la data de 21 martie 2000. Asociația Greenpeace Franța a solicitat Consiliului de Stat, un organ judiciar francez, să anuleze Ordinul ministrului Agriculturii și al Pescuitului din Franța din februarie 1998 prin care a fost modificat catalogul oficial al speciilor și varietăților de plante cultivate în Franța, pentru a include o specie de porumb modificat genetic. Ulterior, această organizație a solicitat TJUE să stabilească dacă statul membru care a primit o cerere referitoare la introducerea pe piață a unui organism modificat genetic și care a înaintat dosarul Comisiei, cu aviz favorabil, a dispus în mod corect, atunci când niciun alt stat nu a emis o decizie favorabilă, în acest sens formându-se dosarul nr. C-6/99.

De asemenea, s-a susținut de către Greenpeace Franța faptul că interpretarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) și (4) din Directiva 90/220/CEE sunt potrivnice principiului precauției; tot în legătură cu principiul precauției, s-a apreciat că acesta a fost încălcat prin adoptarea Ordinului atacat, în fața instanței de la Luxemburg.

În ceea ce privește principiul precauției, cu ocazia judecării cazului mai sus amintit, s-a făcut trimitere la dispozițiile Directivei 90/220/CEE care stabilește faptul că procedurile și criteriile de evaluare trebuie făcute întotdeauna, înainte de orice eliberare a organismelor modificate în mediul înconjurător; cu alte cuvinte, riscurile sunt analizate înainte de fiecare eliberare a organismelor.

Potrivit interpretării instanței în cazul analizat, respectarea principiului precauției își găsește expresia, pe de o parte, în obligația prevăzută în art. 11 alin. (6) din Directiva 90/220/CEE, de a informa imediat autoritatea competentă în legătură cu orice element nou referitor la riscurile prezentate de produs pentru sănătatea umană sau mediul înconjurător în aceeași măsură ca și obligația autorității competente, prevăzute în art. 12 alin. (4) de a comunica de îndată Comisiei și celorlalte state membre iar, pe de altă parte, în posibilitatea tuturor statelor membre, prevăzute de art. 16 din Directivă, de a restrânge sau interzice provizoriu utilizarea sau vânzarea pe teritoriul său a unui produs ce a făcut obiectul unei autorizări pentru care există motive suficiente pentru a se considera că prezintă un risc pentru sănătatea umană sau mediul înconjurător.

În concluziile prezentate în cazul mai sus arătat, avocatul general Jean Mischo a apreciat în legătură cu principiul precauției faptul că „(...) nu intervine riscul de a fi ignorate exigențele principiului precauției. Nimeni nu s-a aventurat să afirme faptul că acest principiu (al precauției s.n.) se aplică numai în cazul în care legiuitorul comunitar adoptă norme în ceea ce privește mediul înconjurător bazându-se pe art. 130 S din Tratat, fără a fi nevoie să fie menționat când se folosește art. 100 A ca bază juridică”. În același sens, Avocatul General a susținut că, potrivit Declarației de

la Rio, principiul precauției prevede că lipsa dovezilor științifice ale existenței unui risc în legătură cu anumite activități umane nu este considerată motiv valabil pentru adoptarea tuturor măsurilor care ar putea atenua materializarea unui asemenea risc, în cazul în care acesta este plauzibil. În legătură cu momentul la care trebuie aplicat principiul precauției, în concluziile sale, Avocatul General a apreciat că „principiul precauției se poate aplica în toate fazele procedurii".

Din momentul pronunțării acestei sentințe, așa cum s-a precizat și în literatura de specialitate, principiul precauției a fost luat în considerare în Dreptul derivat al UE în legătură cu diseminarea organismelor modificate genetic, din moment ce toate dispozițiile Directivei 90/220/CEE trebuie să fie concordante cu principiul precauției. Cu toate că instanța nu a specificat în mod clar domeniul de aplicare a principiului precauției, acest principiu este recunoscut, ținând cont de toate aspectele arătate mai sus.

Principiul transparenței

Principiul transparenței, ca principiu aplicabil siguranței produselor alimentare va fi analizat în cele ce urmează prin prisma documentelor europene în care este menționat. Cu toate acestea, trebuie arătat încă de la începutul analizei noastre faptul că acest principiu nu reprezintă o noutate în materie creată de către UE datorită faptului că acesta a fost prevăzut inițial în mai multe texte internaționale referitoare la siguranța pentru produsele alimentare.

În ceea ce privește legătura UE în acest domeniu, principiul transparenței - sau principiile transparenței în accepțiunea regulamentului, așa cum vom arăta în cele ce urmează, nu s-a bucurat de o reglementare de la începutul construcției Uniunii; dimpotrivă, acest principiu fiind menționat printre primele dăți de fostul Președinte al Comisiei Europene, în anul 1997, ocazie cu care afirma că în ceea ce privește noua orientare politică asupra sănătății umane ar trebui să se bazeze pe trei principii generale, unul dintre acestea fiind consolidarea transparenței pe întregul proces de decizie și control. Așadar, anul 1997 reprezintă o perioadă destul de târzie pentru reglementarea acestui principiu deosebit de important în domeniul siguranței produselor alimentare.

Ulterior acestui moment deosebit de important, al afirmării principiului transparenței, acesta a fost prezent în foarte multe dintre documentele adoptate în materia siguranței alimentare.

Astfel, în documentul adoptat de către Comisie sub denumirea de „Principiile generale ale dreptului alimentar în Uniunea Europeană” se afirmă necesitatea consultării intereselor socioeconomice afectate de adoptarea normelor în materia siguranței alimentare, ca fundament al principiului transparenței, în egală măsură cu proclamarea principiului în Comunicarea către Comisie, unde s-a stabilit că în modalitatea de abordare a consultanței științifice pentru protecția sănătății consumatorilor, Comisia trebuie să consolideze și să dezvolte trei principii, printre aceste principii numărându-se și principiul transparenței.

În prezent, principiul transparenței își găsește reglementarea în art. 9 și art. 10 din Regulamentul nr. 178/2002. Potrivit reglementării actuale, principiul transparenței presupune o dublă perspectivă: în primul rând consultarea publicului și în al doilea rând informarea publicului.

Consultarea publicului, ca parte constitutivă a transparenței în domeniul siguranței alimentare, își găsește reglementarea în art. 9 din regulament, sub următoarele prevederi: „publicul este consultat în mod deschis și transparent, direct sau prin organismele reprezentative, în timpul pregătirii, evaluării și revizuirii legislației alimentare, cu excepția cazurilor în care urgența problemei respective nu permite aceasta". Astfel, potrivit reglementării existente, principiul transparenței se aplică în ceea ce privește pregătirea, evaluarea sau revizuirea legislației alimentare, ceea ce presupune fie o implicare directă a publicului, fie implicarea prin intermediul organismelor reprezentative în ceea ce privește procesul legislativ referitor la siguranța produselor alimentare.

Apreciem că acest aspect este unul deosebit de important, deoarece, de-a lungul timpului, instituțiilor europene competente li s-a reproșat faptul că acțiunile întreprinse de acestea prezintă o lipsă foarte mare de transparență. Cele mai puternice reacții legate de transparența decizională au fost legate de așa-zisa boală a vacii nebune, moment în care autoritățile și instituțiile competente au realizat că, într-adevăr, această problemă trebuie remediată.

În ceea ce privește art. 10 din regulament, cu privire la informarea publicului ca element al principiului transparenței, prevederile acestuia sunt în următorul sens: „Fără a aduce atingere prevederilor aplicabile ale legislației comunitare și interne privind accesul la documente, în cazurile în care există motive rezonabile să se suspecteze că anumite produse alimentare sau hrană pentru animale pot prezenta un risc pentru sănătatea umană sau pentru sănătatea animalelor, atunci, în funcție de natura, gravitatea și dimensiunile riscului respectiv, autoritățile publice iau măsuri adecvate pentru informarea publicului general cu privire la natura riscului pentru sănătate, identificând, în cea mai mare măsură, produsele alimentare sau hrana pentru animale ori tipul de produse alimentare sau de hrană pentru animale, riscul pe care acestea îl pot prezenta și măsurile care se iau sau sunt pe cale să se ia în vederea prevenirii, reducerii sau eliminării acelui risc”.

Prin urmare, ori de câte ori se suspectează apariția sau existența unui risc privitor la sănătatea umană cauzat de produsele alimentare, publicul trebuie să fie informat de către autoritățile competente în domeniu, cu identificarea produselor periculoase, riscul prezentat de acestea, precum și măsurile care se impun a fi luate.

În legătură cu interpretarea art. 10 din Regulamentul nr. 178/2002, CJUE a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE, prin intermediul acesteia fiindu-i adresate următoarele întrebări preliminare: „1) Art. 10 din Regulamentul nr. 178/2002 se opune unei reglementări naționale care permite informarea publicului prin menționarea numelui produsului alimentar sau al hranei pentru animale, precum și a celui al întreprinderii sub al cărei nume sau nume comercial a fost fabricat sau prelucrat ori distribuit produsul alimentar sau hrana pentru animale, în situația în care un produs alimentar care nu este dăunător sănătății, însă nu este adecvat consumului uman, în special pentru că este infect, este sau a fost distribuit în cantități care nu sunt neglijabile sau în situația în care, având în vedere proprietățile sale, un astfel de produs alimentar nu a fost distribuit decât în cantități reduse, însă pentru o perioadă relativ îndelungată? 2) în cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară: Răspunsul la prima întrebare este diferit în cazul în care faptele s-au produs anterior datei de 1 ianuarie 2007, dar după ce legislația națională a fost adaptată la regulamentul menționat mai sus?”.

Înainte de a prezenta raționamentul instanței și sentința pronunțată, apreciem că se impune prezentarea pe scurt a situației de fapt. Un grup de întreprinderi din Germania care desfășoară activități în sectorul prelucrării și distribuției de carne de vânat a fost supus unor controale oficiale, în urma recoltării de analize constatându-se că produsele alimentare nu erau adecvate consumului uman și, prin urmare, nu prezintă siguranță în sensul Regulamentului nr. 178/2002.

Autoritatea competentă din Germania a apreciat că se impune informarea publicului cu privire la faptul că produsele alimentare verificate nu ar fi adecvate consumului uman. Societatea în cauză s-a opus informării publicului însă, cu toate acestea, ministrul protecției consumatorilor a anunțat retragerea de pe piață a produselor comercializate de către societatea în cauză. Ca urmare a situației precare a produselor alimentare comercializate de către această societate, s-a lansat o alertă rapidă în sistemul de alertă rapidă pentru alimente și furaje al UE^|3).

Astfel, față de situația de fapt arătată, societatea ale cărei produse au fost retrase de pe piață a formulat acțiune în justiție, considerându-se vătămată prin măsurile adoptate împotriva sa. Instanța sesizată cu acțiunea principală a formulat cerere de pronunțate a unei hotărâri preliminare, cu întrebările arătate mai sus.

Analizând situația de fapt și reglementările în vigoare, Curtea a apreciat că art. 10 din Regulamentul nr. 178/2002 „se limitează a impune autorităților publice o obligație de informare în cazurile în care există motive rezonabile să se suspecteze că un anumit produs alimentar nu este adecvat consumului uman, fără să fie însă dăunător sănătății și că această dispoziție în sine nu interzice autorităților publice să informeze publicul atunci când un produs alimentar nu este adecvat consumului uman, fără să fie însă dăunător sănătății”, pronunțând în legătură cu interpretarea art. 10 următoarele: „Art. 10 din Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare trebuie interpretat în sensul că nu este de natură să se opună unei reglementări naționale care permite informarea publicului prin menționarea numelui produsului alimentar, precum și a celui al întreprinderii sub al cărei nume sau nume comercial a fost fabricat, prelucrat sau distribuit produsul, în situația în care un astfel de produs, deși nu este dăunător sănătății, nu este adecvat consumului uman”.

Nu mai puțin importantă este și reglementarea transparenței instituționale stabilite prin dispozițiile regulamentului analizat în ceea ce privește EFSA, fiind stabilit în art. 38 din regulament faptul că „Autoritatea ia măsuri pentru a-și desfășura activitățile cu un nivel ridicat de transparență. Ea face publice, fără întârziere, în special: (a) ordinea de zi și procesele verbale ale ședințelor comitetului științific și ale grupurilor științifice; (b) avizele comitetului științific și ale grupurilor științifice imediat după adoptare, inclu-zându-se întotdeauna opiniile minorității; (c) fără a aduce atingere articolelor 39 și 41, informațiile pe care se bazează avizele sale; (d) declarațiile de interes anuale făcute de membrii Consiliului de administrație, directorul executiv, membrii forumului consultativ, membrii comitetului științific și ai grupurilor științifice, precum și declarațiile de interes făcute în legătură cu subiectele de pe ordinea de zi a ședințelor, (e) rezultatele studiilor sale științifice; (f) raportul anual al activităților sale; (g) solicitările de consultanță științifică ale Parlamentului European, ale Comisiei sau ale statelor membre care au fost refuzate sau modificate și justificările pentru refuz sau modificare. (2) Consiliul de administrație își desfășoară ședințele în public, în afara cazurilor în care, hotărând pe baza unei propuneri a directorului executiv, decide altfel pentru puncte administrative specifice de pe ordinea sa de zi și poate autoriza reprezentanții consumatorilor sau alte părți interesate să participe la unele lucrări în calitate de observatori. (3) Autoritatea stabilește în regulamentul său intern măsuri practice pentru aplicarea normelor de transparență prevăzute la alineatele (1) și (2)”^,1J.

Astfel, în domeniul siguranței produselor alimentare, principiul transparenței a fost reglementat nu numai în ceea ce privește legislația adoptată în materia analizată, ci și ca principiu de funcționare a unei agenții europene competente în acest domeniu. Bineînțeles că un principiu nu poate fi aplicat doar izolat, în ceea ce privește „pregătirea, evaluarea și revizuirea legislației alimentare”; aplicarea corespunzătoare implică și transparența instituțională a organelor implicate în domeniul siguranței alimentare.

Alături de celelalte principii analizate anterior și cu principiul trasabilității, la care ne vom referi în următoarea secțiune, principiul transparenței s-a consolidat de la apariția sa și a contribuit la sporirea încrederii consumatorilor europeni prin măsurile de informare adoptate de către autoritățile și instituțiile competente la nivel european.

Principiul trasabilității

Trasabilitatea, ca principiu aplicabil în domeniul siguranței produselor alimentare, nu determină în sine siguranța acestora, acest principiu reprezentând doar o modalitate de a contribui la controlarea unei probleme în domeniul siguranței produselor alimentare.

Regulamentul (CE) nr. 178/2002 se concentrează în primul rând pe siguranța produselor alimentare și pe îndepărtarea de pe piață a produselor alimentare care nu prezintă siguranță.

Totuși, pe lângă rolul lor în ceea ce privește siguranța produselor alimentare, cerințele privind trasabilitatea contribuie și la asigurarea: tranzacțiilor corecte între operatori și la fiabilitatea informațiilor furnizate consumatorilor în sensul susținerii afirmațiilor formulate de producători.

Articolul 18 din Regulamentul nr. 178/2002 solicită operatorilor din sectorul alimentar să poată să se identifice de la cine și către cine a fost furnizat un produs și, de asemenea, să dispună de sisteme și proceduri care să permită, la cerere, punerea acestor informații la dispoziția autorităților competente.

Deși trasabilitatea nu este o noțiune nouă în cadrul lanțului alimentar, este pentru prima dată când obligația tuturor operatorilor din sectorul alimentar de a identifica furnizorii și beneficiarii direcți ai produselor/hranei pentru animale produse de aceștia este stipulată în mod explicit într-un text juridic european orizontal. Astfel, art. 18 a creat o nouă obligație generală pentru operatorii din sectorul alimentar.

Fără a aduce atingere cerințelor specifice, această abordare mai generală permite o mai mare flexibilitate a industriei în ceea ce privește punerea în aplicare a cerinței și, astfel, există o mai mare probabilitate ca aceasta să conducă la reducerea costurilor de conformitate. Totuși, aceasta impune atât operatorilor din sectorul alimentar, cât și autorităților de control să adopte un rol activ în asigurarea eficacității punerii în aplicare.

Articolul 18 din Regulamentul nr. 178/2002 menționează „orice altă substanță destinată sau prevăzută a fi încorporată într-un produs alimentar sau în hrana pentru animale'. Totuși, această dispoziție nu se aplică medicamentelor de uz veterinar, produselor de protecție a plantelor și îngrășămintelor. Trebuie remarcat că unele dintre aceste produse sunt reglementate în regulamente sau directive comunitare specifice, care ar putea chiar să impună cerințe mai stricte privind trasabilitatea.

Substanțele vizate sunt cele destinate sau prevăzute a fi „încorporate" într-un produs alimentar sau în hrana pentru animale, în timpul fabricării, preparării sau tratării acestora. Aceasta ar include, de exemplu, toate tipurile de ingrediente din produsele alimentare și din hrana pentru animale, inclusiv cerealele atunci când sunt încorporate în hrana pentru animale sau în produsele alimentare. Cerealele sunt însă excluse atunci când sunt utilizate ca semințe pentru cultivare.

În mod similar, ambalajele nu se încadrează în definiția „produselor alimentare" stabilită la art. 2 din Regulamentul nr. 178/2002 și, prin urmare, nu intră sub incidența art. 18 din același act normativ. Trasabilitatea ambalajelor produselor alimentare a fost reglementată de Regulamentul (CE) nr. 1935/2004 al Parlamentului European și al Consiliului privind materialele și obiectele destinate să vină în contact cu produsele alimentare și de abrogare a Directivelor 80/590/CEE și 89/109/CEE.

În plus, pachetul legislativ privind igiena produselor alimentareși Regulamentul privind igiena furajelor asigură o legătură între produsele alimentare/hrana pentru animale și medicamentele de uz veterinar și produsele de protecție a plantelor, acoperind acest vid deoarece fermierii trebuie să păstreze evidențe cu privire la aceste produse.

Articolul 18 din Regulamentul nr. 178/2002 se aplică operatorilor din sectorul alimentar în toate etapele lanțului alimentar/ al hranei pentru animale, de la producția primară (animale de la care se obțin produse alimentare, recolte), prelucrarea produselor alimentare/hranei pentru animale, până la distribuție și furnizare, inclusiv intermediari, indiferent dacă aceștia dețin fizic produsele alimentare/hrana pentru animale în cauză.

În materia principiilor analizate, esențială este aplicarea coroborată a tuturor dispozițiilor care reglementează cerințele generale ale legislației alimentare în vederea obținerii obiectivului final al politicii de siguranță alimentară dezvoltată de către UE.

În momentul în care unul dintre principiile arătate mai sus este privit în individualitatea sa, este posibil ca scopul reglementării să nu fie atins și, pe cale de consecință, să nu ajungă la atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorului european.

După cum vom vedea în secțiunea referitoare la EFSA, cooperarea dintre aceasta și autoritățile naționale competente în domeniul siguranței alimentare este vitală în buna funcționare instituțională. Totodată, buna funcționare a autorităților însărcinate cu asigurarea siguranței alimentare presupune respectarea tuturor dispozițiilor în materie adoptate la nivel european, dar și la nivel național; în lipsa unui acord și a unei colaborări depline în activitatea acestor autorități, s-ar ajunge la problemele existente în trecut, respectiv la ivirea anumitor crize alimentare care nu sunt gestionate corespunzător și care, la un moment dat, pot deveni periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor, ceea ce reprezintă un eșec în aplicarea unei politici atât de vaste precum este politica actuală a siguranței alimentare la nivelul UE, dar și la nivel internațional.

Așadar, pentru o bună funcționare instituțională și o aplicare corespunzătoare a prevederilor actelor normative adoptate în domeniul siguranței alimentare, respectarea și implementarea principiilor care guvernează acest domeniu este deosebit de importantă atât din prisma atingerii obiectivelor stabilite de către autoritățile competente, cât și din prisma asigurării unui nivel adecvat de protecție a vieții și sănătății consumatorilor.

Este adevărat că nu toate problemele care se pot ivi pot fi acoperite de reglementările legale, însă important este ca la apariția unei probleme, autoritățile să fie în măsură să gestioneze riscurile care amenință viața sau sănătatea consumatorilor. Așa cum vom arăta când vom analiza dispozițiile legale europene adoptate în materia etichetării alimentelor, care de fapt reprezintă tot o latură a principiului de informare a consumatorilor, în cursul anului 2013 a apărut o problemă alimentară legată de falsa etichetare a cărnii de cal ca fiind carne de vacă. Implicațiile apărute le vom prezenta la momentul potrivit.