Siguranța pentru produsele alimentare din Uniunea Europeană. Regulamentul 178/2002
| Comentarii |
|
Regulamentul nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare a fost adoptat la data de 28 ianuarie 2002 și publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 31 din 1 februarie 2002.
În preambulul regulamentului, se arată rațiunile pentru care acesta a fost adoptat. Astfel, se precizează că, având în vedere faptul că „libera circulație a produselor alimentare sigure și sănătoase reprezintă un aspect esențial al pieței interne și contribuie substanțial la sănătatea și bunăstarea cetățenilor [...], pentru realizarea politicilor Comunității ar trebui asigurat un nivel ridicat de protecție a vieții și sănătății umane".
Regulamentul a fost adoptat și ca urmare a faptului că cerințele privind siguranța pentru produsele alimentare erau foarte diferite la nivelul anului 2002 în statele membre ale Uniunii, anul adoptării Regulamentului nr. 178, astfel încât existența acestor diferențe notabile între legislațiile diferitelor state membre putea conduce la împiedicarea liberei circulații a produselor alimentare și la apariția condițiilor concurenței neloiale. Prin adoptarea acestui act normativ s-a urmărit apropierea conceptelor, principiilor și procedurilor privitoare la siguranța alimentară, astfel încât să ia naștere o bază comună pentru masurile privind siguranța alimentară adoptate în statele membre și la nivel european.
Obiectiv și domeniu de aplicare
În ceea ce privește obiectivul și domeniul de aplicare, art. 1 din Regulament prevede faptul că regulamentul „reprezintă baza pentru asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a intereselor consumatorilor în legătură cu produsele alimentare, luând în considerare, în special, diversitatea aprovizionării cu produse alimentare, inclusiv produse tradiționale, asigurând, în același timp, funcționarea eficientă a pieței interne. El stabilește principii și responsabilități comune, mijloacele de asigurare a unei baze științifice solide, măsuri și proceduri organizatorice eficiente care să stea la baza luării deciziilor în problemele de siguranță a produselor alimentare și hranei pentru animale”.
Astfel, obiectivul principal al regulamentului este acela al asigurării unui nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a intereselor consumatorilor în ceea ce privește siguranța pentru produsele alimentare. În același timp, regulamentul reglementează principiile generale aplicabile în domeniul siguranței alimentare, stabilește procedurile pentru acele probleme care au impact direct sau indirect asupra siguranței produselor alimentare.
Articolul 1 alin. (3) din Regulament prevede faptul că dispozițiile sale se aplică în toate etapele de producție, prelucrare și distribuție a produselor alimentare și a hranei pentru animale, fără a avea aplicabilitate în ceea ce privește producția primară „pentru utilizarea privată casnică sau preparării, manipulării sau depozitării casnice a produselor alimentare pentru consumul casnic privat”. Cu alte cuvinte, dispozițiile regulamentului se aplică producției, prelucrării și distribuției produselor alimentare, cu excepția producției primare pentru utilizarea casnică a produselor alimentare. Producția primară este definită în art. 3 alin. (17) din Regulament ca fiind „producția, creșterea sau cultivarea produselor primare, incluzând recoltarea, mulsul și producția de animale de crescătorie înainte de abatorizare. Ea include, de asemenea, vânătoarea și pescuitul, precum și colectarea produselor de la animale și plante sălbatice”.
Așa cum rezultă din chiar denumirea Regulamentului nr. 178/2002, acesta are 3 obiective principale: în primul rând, stabilirea principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare; în al doilea rând, instituirea a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară; și în al treilea rând stabilirea procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare.
Adoptarea acestui regulament a însemnat un pas deosebit de important în dezvoltarea la nivelul UE a unei adevărate politici privind siguranța pentru produsele alimentare. Mai mult decât atât, regulamentul cuprinde reglementări importante în ceea ce privește activitățile EFSA referitoare, așa cum vom vedea în subsecțiunea 2.4., la sistemul rapid de alertă, gestiunea crizelor și situațiile de
urgență care pot interveni în legătură cu siguranța alimentară și care ar putea avea efecte devastatoare în ceea ce privește siguranța consumatorilor. Este deosebit de importantă conștientizarea reglementărilor regulamentului și mai ales diligență suficientă din partea statelor membre ale Uniunii pentru a putea fi evitate apariția și dezvoltarea unor reale pericole la adresa sănătății și vieții consumatorilor europeni.
Aplicarea corectă a dispozițiilor Regulamentului nr. 178/2002 presupune o strânsă colaborare între EFSA și statele membre, dar nu în ultimul rând presupune și un grad mare de implicare din partea statelor membre prin aplicarea în mod corespunzător a tuturor dispozițiilor regulamentului și controlul aplicării acestor dispoziții prin înființarea unor autorități naționale care să se ocupe îndeaproape de toate problemele legate de siguranța pentru produsele alimentare.
Principalele obligații stabilite prin Regulamentul nr. 178/2002
Articolele 11-15 din Regulamentul nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului reglementează obligațiile generale în comerțul alimentar.
În ceea ce privește produsele alimentare și hrana pentru animale importate, art. 11 din Regulament prevede faptul că „Produsele alimentare și hrana pentru animale importate în Comunitate în vederea introducerii pe piață în Comunitate trebuie să satisfacă cerințele relevante ale legislației alimentare sau condițiile recunoscute de Comunitate ca fiind cel puțin echivalente cu acestea sau, în cazurile în care există un acord specific între Comunitate și țara exportatoare, cerințele conținute în respectivul document’’.
Așadar, pe baza prevederilor articolului mai sus menționat, în ceea ce privește produsele alimentare importate de către Uniune, acestea trebuie să îndeplinească cerințele relevante ale legislației UE în domeniul produselor alimentare sau condițiile recunoscute ca fiind cel puțin echivalente.
Față de produsele alimentare importate de către Uniune, întrebarea care se pune este aceea dacă dispozițiile referitoare la trasabilitatea trebuie să fie aplicate și în ceea ce privește această categorie de produse.
În opinia noastră, cerințele referitoare la trasabilitate se aplică doar pe teritoriul statelor membre UE, nu și în afara acestui teritoriu, deoarece, așa cum am arătat când am expus actele cu caracter normativ la nivelul Uniunii, acestea se aplică în statele membre, nu și în afara granițelor UE. Cerințele privind trasabilitatea sunt reglementate într-un act normativ european, respectiv într-un regulament, care are aplicabilitate directă în toate statele membre, fără ca aplicabilitatea lui să depășească sfera teritorială unională. Apreciem faptul că cerințele referitoare la trasabilitate devin aplicabile după importul produselor respective și punerea lor în circulație, respectiv în comerțul cu produse alimentare din interiorul Uniunii.
Teza finală a art. 11 prevede situația în care între Uniune și statul exportator există un acord specific, caz în care respectivul acord trebuie respectat. În concluziile Comitetului permanent pentru lanțul alimentar și sănătatea animală, publicate în data de 26 ianuarie 2010, Comitetul a apreciat faptul că se pot ivi situații în care să existe cerințe legale bilaterale speciale pentru anumite sectoare în care anumite norme de certificare impun existența anumitor informații referitoare la origine mărfurilor, fără ca statele exportatoare să aibă obligația îndeplinirii condițiilor referitoare la trasabilitate și fără ca cerințele legale bilaterale să fie în vreun fel afectate de dispozițiile relative la trasabilitate din legislația alimentară generală.
În același document s-a apreciat că dispozițiile referitoare la trasabilitate sunt îndeplinite, întrucât cerința este extinsă la importator, respectiv la un stat membru al Uniunii și, în momentul în care importatorul are cunoștință de locul de proveniență al produsului importat, cerințele și obiectivele stabilite de Regulamentul nr. 178/2002 referitoare la trasabilitate sunt satisfăcute.
Pentru a facilita implementarea Regulamentului nr. 178/2002, Comisia Europeană a elaborat Ghidul de implementare a articolelor 11, 12, 16, 17, 18, 19 și 20 din Regulamentul (CE) nr. 178/2002 privind reglementări speciale pe domeniul alimentelor.
În ceea ce privește art. 11 din regulament, ghidul prevede faptul că dispozițiile referitoare la trasabilitate din legislația alimentară generală nu au un efect extrateritorial, în afara UE. Această cerință vizează toate etapele de producție, prelucrare și distribuție în UE, respectiv de la importator până la nivelul comerțului cu amănuntul.
Articolul 11 nu ar trebui să fie interpretat ca extinzând cerința de trasabilitate la operatorii din sectorul alimentar/cu activitate în domeniul hranei pentru animale din țări terțe. Acesta impune ca produsele alimentare/hrana pentru animale importate în Uniune să respecte cerințele relevante ale legislației UE în domeniul produselor alimentare/hranei pentru animale.
Exportatorii din țările cu care s-au încheiat parteneriate comerciale nu au obligația juridică de a îndeplini cerința de trasabilitate impusă operatorilor din UE de art. 18 din Regulamentul nr. 178/2002. Cu toate acestea, ar putea exista circumstanțe în care să existe cerințe legale bilaterale speciale pentru anumite sectoare sau în care să existe cerințe legale comunitare specifice, de exemplu în sectorul veterinar, în care normele de certificare impun prezentarea de informații privind originea mărfurilor. Aceste cerințe nu sunt afectate de dispozițiile referitoare la trasabilitate ale legislației alimentare generale.
Articolul 12 din Regulamentul nr. 178/2002 stabilește o altă obligație generală și anume situația produselor alimentare exportate sau reexportate de către Uniunea Europeană. Potrivit acestei dispoziții legale „(1) Produsele alimentare sau hrana pentru animale exportate sau reexportate din Comunitate în vederea introducerii pe piața unei terțe țări trebuie sa satisfacă cerințele relevante ale legislației alimentare, în afara cazurilor în care autoritățile din țara importatoare cer altfel sau în conformitate cu legile, reglementările, standardele, codurile de practică și alte proceduri juridice și administrative în vigoare în țara importatoare. În alte împrejurări, cu excepția cazurilor în care produsele alimentare sunt dăunătoare sănătății sau hrana pentru animale nu prezintă siguranță, produsele alimentare și hrana pentru animale pot fi exportate sau reexportate numai în cazul în care autoritățile competente din țara de destinație și-au exprimat, în mod expres, acordul, după ce au primit informații complete în legătură cu motivele pentru care și împrejurările în care produsele alimentare respective sau hrana pentru animale nu au putut fi introduse pe piață în Comunitate. (2) în cazurile în care se aplică dispozițiile unui acord bilateral încheiat între Comunitate sau unul dintre statele sale membre și o terță țară, produsele alimentare și hrana pentru animale exportate din Comunitate sau din statul membru respectiv către țara terță trebuie să îndeplinească dispozițiile menționate".
Față de dispozițiile acestui articol, se impun anumite precizări: în primul rând, produsele alimentare și hrana pentru animale care sunt exportate de către UE trebuie să respecte fie dispozițiile europene fie cerințele stabilite de statul importator al produselor respective. În privința produselor reexportate, acestea vor putea intra în țara importatoare numai dacă autoritățile competente își dau acordul expres în acest sens și numai după ce sunt informate în legătură cu motivele pentru care produsele respective nu au fost comercializate pe teritoriul Uniunii. În eventualitatea în care nu sunt stabilite cerințe de către statele importatoare, atunci în mod firesc trebuie respectate cerințele legislației alimentare existente în Uniune.
De asemenea, art. 12 din Regulamentul nr. 178/2002 reglementează situația în care între Uniune și statul importator există încheiat un acord bilateral, atunci se vor respecta dispozițiile stabilite în respectivul acord. Bineînțeles că acordul încheiat dintre Uniune și statele terțe importatoare este încheiat în conformitate cu dispozițiile actelor normative în vigoare la nivel european, însă prevederea Regulamentului nr. 178 este clară, fiind menționat, așa cum am arătat, în mod expres faptul că în cazul existenței unui acord, se vor respecta prevederile acestuia.
În ceea ce privește art. 12 din acest regulament, Ghidul elaborat de Comisie în vederea implementării prevederilor Regulamentului nr. 178/2002 stabilește că este necesară asigurarea pentru produsele alimentare și hrana pentru animale care sunt exportate sau reexportate din UE, că respectă legislația comunitară sau cerințele stabilite de țara importatoare. În cazul din urmă, obiectivul este luarea în considerare a nivelului de protecție stabilit de țările importatoare.
În toate celelalte circumstanțe, produsele alimentare și hrana pentru animale pot fi exportate sau reexportate doar dacă țara importatoare se declară în mod expres de acord. Justificarea acestei dispoziții este, în opinia noastră, prevenirea „exportării” crizelor. Atunci când apare un risc nou, este posibil ca nu toate țările să dispună de cerințe relevante în materie de siguranță pentru prevenirea acestuia. Astfel, (re)exportul de produse alimentare și hrană pentru animale trebuie să facă obiectul acordului expres al autorităților competente ale țării de destinație și să se efectueze doar după ce aceste autorități au fost informate integral cu privire la motivele pentru care produsele alimentare și hrana pentru animale în cauză nu au putut fi introduse pe piața comunitară. Cu toate acestea, chiar dacă există un acord expres al țării importatoare, produsele alimentare care sunt considerate dăunătoare sănătății sau hrana pentru animale care se consideră a nu prezenta condiții de siguranță nu pot, în niciun caz să fie exportate sau reexportate.
Domeniul de aplicare al art. 12 din Regulamentul nr. 178/2002 este limitat la produse alimentare/hrană pentru animale care sunt produse în UE (exportate) sau produse alimentare/hrană pentru animale care au fost introduse pe piața UE după import (reexport), inclusiv produse alimentare/hrană pentru animale cărora li s-a permis intrarea în Uniune în așteptarea rezultatelor analizelor efectuate pe eșantioane la frontieră. Totuși, acest articol nu se aplică hranei pentru animale și produselor alimentare respinse la frontiera externă a UE.
Astfel, art. 12 alin. (1), primul paragraf prevede o regula generală conform căreia produsele alimentare și/sau hrana pentru animale exportate sau reexportate din Comunitate, pentru a fi introduse pe piață într-o țară terță (adică o țară care nu face parte din UE), respectă fie legislația comunitară, fie legislația din țara terță respectivă. Al doilea caz la care se face referire este cel mai frecvent: țările terțe și-au stabilit propriul nivel de protecție pentru un anumit produs alimentar sau pentru o anumită hrană pentru animale, iar operatorii-exportatori trebuie să respecte în acest caz cerințele stabilite de țările importatoare. În cazul în care nu au fost stabilite cerințe de către autoritățile țărilor importatoare (acte legislative sau proceduri administrative), produsele alimentare și hrana pentru animale destinate exportului sau reexportului trebuie să respecte cerințele relevante ale legislației alimentare comunitare.
Articolul 12 alineatul (1), al doilea paragraf din Regulamentul nr. 178/2002 se referă la cazurile care nu sunt reglementate de primul paragraf. În aceste circumstanțe, produsele alimentare pot fi exportate sau reexportate doar dacă autoritățile competente din țara de destinație și-au exprimat acordul în mod expres, preferabil în scris și doar după ce au fost pe deplin informate cu privire la motivele pentru care produsele alimentare sau hrana pentru animale nu pot fi introduse sau menținute pe piață în UE.
Totuși, această procedură nu se aplică în cazul în care autoritatea competentă a statului membru UE exportator consideră că produsele alimentare sunt dăunătoare sănătății sau că hrana pentru animale nu prezintă condiții de siguranță. În astfel de cazuri, produsele alimentare sau hrana pentru animale în cauză nu pot fi exportate sau reexportate și trebuie să fie eliminate în condiții de siguranță.
În ceea ce privește produsele alimentare și hrana pentru animale respinse la frontiera externă a UE și care pot fi reexpediate, se aplică normele de la art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 882/2004 al Parlamentului European și al Consiliului privind controalele oficiale efectuate pentru a asigura verificarea conformității cu legislația privind hrana pentru animale și produsele alimentare și cu normele de sănătate animală și de bunăstare a animalelor.
Siguranța și acceptabilitatea produselor alimentare au o importanță deosebită. Consumatorii trebuie să aibă încrederea și certitudinea că produsele alimentare pe care le cumpără sunt ceea ce se așteaptă să fie, fără a fi dăunătoare sau a avea efecte negative. Scopul art. 14 din Regulamentul nr. 178/2002 este protejarea consumatorilor împotriva produselor alimentare care fie reprezintă un risc pentru sănătate, fie sunt inacceptabile.
Articolul 13 din Regulamentul nr. 178/2002 reglementează îndatoririle UE și ale statelor membre în ceea ce privește contribuția la dezvoltarea standardelor tehnice internaționale pentru produsele alimentare și hrana pentru animale și a standardelor sanitare și fitosanitare, promovarea coordonării activității în domeniul standardelor alimentare și privind hrana pentru animale desfășurată de organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale, contribuția la dezvoltarea acordurilor privind recunoașterea echivalenței măsurilor specifice privind produsele alimentare și hrana pentru animale, acordarea unei deosebite atenții necesităților de dezvoltare, financiare și comerciale ale țărilor în curs de dezvoltare, așa încât standardele internaționale să nu creeze obstacole inutile în calea exporturilor în aceste țări, precum și promovarea coerenței dintre standardele tehnice internaționale și legislația alimentară, fără ca nivelul ridicat de protecție adoptat în Uniune să fie diminuat.
În legătură cu reglementarea art. 13 din Regulamentul nr. 178/2002, se impun câteva precizări: așa cum reiese din reglementarea Regulamentului, Uniunea și statele membre au obligația de a include standardele internaționale în legislația europeană, respectiv în legislația națională. Apreciem că această trimitere oferă standardelor Codex o importanță deosebit de importantă la nivel unional, având în vedere trimiterile care se fac prin dispozițiile Regulamentului nr. 178/2002.
Unul dintre articolele din Regulamentul nr. 178/2002 care conduce la ideea aplicării standardelor Codex este art. 2, acest articol definind produsele alimentare. Astfel, potrivit articolului mai sus amintit, „produsele alimentare includ băuturile, guma de mestecat și orice substanță, inclusiv apa, încorporată în mod intenționat în produse alimentare în timpul producerii, preparării sau tratării lor”. Definiția produselor alimentare dată în Manualul de procedură al Comisiei Codex Alimentarius este următoarea: „produs alimentar înseamnă orice substanță, indiferent dacă este prelucrată, semiprelucrată sau crudă, care este destinată consumului uman și include băuturile, guma de mestecat și orice substanță care a fost utilizată în fabricarea, prepararea sau tratarea produselor alimentare, dar nu include produsele cosmetice sau tutunul sau substanțele care sunt utilizate doar ca medicamente”.
Definiția produselor alimentare din Regulamentul nr. 178/2002 este, după cum se poate observa, aproape identică cu definiția dată de Comisia Codex Alimentarius, de unde concluzia că UE, în calitatea sa de membru al Comisiei Codex Alimentarius, dă eficiență reglementărilor din Regulamentul nr. 178/2002 cu privire la promovarea standardelor internaționale în ceea ce privește siguranța alimentară.
În ceea ce ne privește, opinăm în sensul că aderarea UE la Comisia Codex Alimentarius în calitate de membru de plin drept a avut o importanță deosebită deoarece în calitate de membru, UE participă în mod direct la elaborarea standardelor internaționale privitoare la siguranța alimentară și nu prin intermediul statelor membre ale Uniunii care erau membre ale Comisiei Codex anterior anului 2003. În calitatea sa de membru, UE se poate implica în mod direct în activitățile Comisiei, în interesul superior al consumatorilor europeni, în vederea protejării intereselor acestora prin adoptarea de standarde care să asigure un grad ridicat de protecție a consumatorilor.
În același sens, art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 178/2002 prevede că „atunci când există standarde internaționale sau finalizarea lor este iminentă, ele se iau în considerare în dezvoltarea sau adaptarea legislației alimentare, cu excepția cazurilor în care aceste standarde sau părțile lor relevante ar fi mijloace ineficiente sau inadecvate pentru îndeplinirea obiectivelor legitime ale legislației alimentare sau a cazurilor în care ele ar avea drept rezultat un nivel diferit de protecție față de cel determinat ca adecvat în Comunitate”.
Acest articol cuprinde dispoziții de trimitere la standardele internaționale elaborate în cadrul Codex. Din momentul în care UE a devenit membru în Comisia Codex Alimentarius, s-a procedat la adaptarea legislației alimentare, cu excepțiile arătate în art. 5 alin. (3) în conformitate cu care standardele internaționale nu vor fi luate în considerare dacă sunt de natură să conducă la un nivel de protecție diferit față de cel determinat ca fiind adecvat de către Uniune.
În literatura de specialitate s-a apreciat faptul că principiul este stabilit în art. 6 din Regulamentul nr. 178/2002, potrivit căruia dreptul asupra produselor alimentare trebuie să se bazeze pe analiza riscului și că, dacă cerințele europene referitoare la siguranța alimentară nu sunt conforme cu dispozițiile Codex, vor fi interpretate în baza Acordului privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare ca bariere în calea comerțului internațional.
În ceea ce privește introducerea pe piață a produselor alimentare care nu sunt sigure, încă din preambulul Regulamentului nr. 178/2002 se arată că „este necesar să se adopte măsuri de natură să garanteze că produsele alimentare care nu prezintă siguranță nu vor fi introduse pe piață (...)”.
Articolul 14 din Regulamentul nr. 178/2002 reglementează cerințele pentru siguranța produselor alimentare, prevăzând că „nu sunt introduse pe piață produsele alimentare care nu prezintă siguranță. Se spune despre produse alimentare că nu prezintă siguranță atunci când se consideră că acestea: sunt dăunătoare sănătății sau nu sunt adecvate consumului uman”. Alin. (3) al acestui articol prevede criteriile care trebuie să fie avute în vedere atunci când se determină dacă un produs alimentar prezintă sau nu prezintă siguranță, prevăzându-se că trebuie avute în vedere condițiile normale de folosire a unui produs alimentar de către consumator, dar și condițiile normale de folosire a produsului în fiecare etapă a producției, prelucrării și distribuției. De asemenea, vor fi avute în vedere și informațiile oferite consumatorului, inclusiv informațiile referitoare la etichetarea produsului respectiv, pentru a se evita eventualele efecte negative asupra sănătății a unui produs alimentar determinat sau ale unei categorii de produse alimentare determinate.
În opinia noastră, menirea acestei reglementări este aceea de a impune criterii minime în aprecierea faptului dacă un produs alimentar prezintă sau nu siguranță, acest articol trebuind coroborat cu celelalte cerințe sau obligații stabilite pentru asigurarea unui nivel optim al siguranței produselor alimentare.
În determinarea faptului dacă un anumit produs alimentar dăunează sănătății, trebuie avute în vedere următoarele criterii stabilite de Regulamentul nr. 178/2002: efectele imediate, pe termen scurt sau lung pe care un produs alimentar le poate avea asupra sănătății persoanelor, dar și efectele care pot apărea asupra generațiilor viitoare, efectele toxice probabile ale respectivului produs alimentar, sensibilitatea sporită a unui grup de consumatori când produsul alimentar este destinat acelei categorii de persoane.
Ghidul elaborat de către Comisia Europeană pentru a facilita aplicarea anumitor articole din regulament face referire la art. 14, arătând că acesta definește cerințele generale privind siguranța produselor alimentare care sunt utilizate împreună cu cerințele privind gestionarea riscurilor care fac obiectul art. 19 din acest regulament, în vederea reducerii sau eliminării oricăror riscuri de introducere pe piață a unor produse alimentare care nu prezintă siguranță.
Obiectivul art. 19 din Regulamentul nr. 178/2002 este protejarea sănătății publice. Acesta stabilește, prin urmare, factorii care trebuie luați în considerare pentru a decide dacă produsele alimentare, astfel cum sunt definite la art. 2 din regulament, sunt dăunătoare sănătății sau nu sunt adecvate consumului uman.
Cerințele art. 14 se aplică produselor alimentare care sunt „introduse pe piață". Definiția „introducerii pe piață” este destul de cuprinzătoare și include toate vânzările și furnizările, inclusiv vânzările unice și furnizările unice cu titlu gratuit și deținerea produselor alimentare în scopul vânzării. Articolul nu vizează însă producția primară pentru utilizarea privată casnică sau utilizarea produselor alimentare pentru consumul casnic privat, care sunt exceptate în temeiul art. 1 alin. (3) din regulament. Acest articol interzice, totodată, introducerea pe piață a produselor alimentare care nu prezintă siguranță. Expresia „care nu prezintă siguranță” este definită în art. 14 alin. (2) în sensul că produsele alimentare sunt considerate a nu prezenta siguranță dacă acestea sunt dăunătoare sănătății sau dacă nu sunt adecvate consumului uman.
Odată ce s-a identificat un pericol care ar putea face ca produsele alimentare să fie dăunătoare sănătății, ar trebui efectuată o evaluare a riscurilor asociate, luând în considerare factorii din art. 14 alin. (3) și (4). Nu toate pericolele care pot fi constatate în legătură cu produsele alimentare sunt controlate prin regulamente specifice. Produsele alimentare pot fi dăunătoare sănătății fără a fi depășită o anumită limită legală. Spre exemplu, aceasta se aplică atunci când se constată prezența în produse alimentare a sticlei, care nu este o substanță interzisă în mod specific, sau dacă, de exemplu, se constată prezența unei substanțe chimice periculoase care nu este identificată în mod specific de legislația privind contaminanții din produsele alimentare. Principalul aspect este acela că odată ce un pericol de orice fel a fost identificat, prioritatea absolută o constituie evaluarea riscurilor pe care acesta le poate prezenta pentru sănătate.
Atunci când există preocupări cu privire la faptul că un anumit produs alimentar ar putea fi dăunător sănătății, operatorii din sectorul alimentar trebuie să analizeze ulterior cât de grav este riscul în acest context. Aceasta le va permite operatorilor să ia decizii privind măsurile corespunzătoare. Responsabilitatea pentru evaluarea riscurilor aparține operatorilor din sectorul alimentar, sub controlul autorităților naționale competente informate în prealabil, astfel cum se prevede la art. 17.
În ceea ce privește produse alimentare care nu sunt adecvate consumului uman, conceptul central al inadecvării este inaccep-tabilitatea. Astfel, produsele alimentare pot deveni inadecvate din motive legate de contaminare, precum cea cauzată de un nivel ridicat de contaminare microbiologică ne-patogenă, de prezența unor corpuri străine, de gustul sau mirosul inacceptabil, precum și de deteriorări dăunătoare mai evidente, cum ar fi putrefacția sau descompunerea.
În practică, s-a demonstrat că produsele alimentare pot să nu prezinte siguranță din cauza unei proprietăți intrinsece a produsului alimentar în cauză, precum contaminarea cu bacterii patogene. Cu toate acestea, în opinia noastră, produsele alimentare nu ar trebui să fie considerate a nu prezenta siguranță în cazul în care condițiile normale de utilizare ar face ca acel produs să fie sigur.
În anumite cazuri, informații esențiale privind utilizarea produselor alimentare nu sunt furnizate sau sunt incorecte, acest lucru ar putea face ca produsele alimentare să nu mai prezinte siguranță. Trebuie să menționăm că art. 14 alin. (3) lit. b) prevede că trebuie să se acorde atenție informațiilor furnizate consumatorilor, inclusiv informațiilor de pe etichetă sau altor informații disponibile privind evitarea efectelor negative specifice asupra sănătății ale unei anumite categorii de produse alimentare. Un exemplu în acest sens ar fi cazul în care un produs alimentar sau un ingredient al unui produs alimentar ar putea reprezenta un risc la adresa sănătății unui grup specific de consumatori în cazul în care informațiile obligatorii privind acel produs alimentar sau unul dintre ingredientele sale nu sunt comunicate în mod efectiv. Conceptul de „dăunător sănătății" are legătură cu potențialul pericol pentru sănătatea umană. Un exemplu ar putea fi toxina botulinică într-un produs alimentar fabricat. De asemenea, produsul alimentar ar putea fi dăunător chiar dacă pericolul ar fi cumulativ sau ar deveni evident doar după o lungă perioadă de timp, precum contaminarea cu dioxine, metilmercur sau substanțe carcinogene genotoxice care ar putea afecta generațiile ulterioare.
În ceea ce privește produsele alimentare conforme cu legislația din domeniul siguranței produselor alimentare, alineatul care le reglementează prevede că produsele alimentare care sunt conforme cu dispozițiile comunitare specifice care reglementează siguranța produselor alimentare sunt considerate ca prezentând siguranță în ceea ce privește aspectele reglementate de dispozițiile comunitare specifice. Aceasta înseamnă, prin urmare, că produsele alimentare care nu sunt conforme cu dispoziții comunitare specifice privind siguranța sunt considerate a nu prezenta siguranță, cu excepția cazului în care o evaluare a riscurilor prezintă dovezi contrare. După părerea noastră, în special, operatorii din sectorul alimentar ar trebui să aplice art. 14 alin. (7) în mod proporțional atunci când își îndeplinesc obligațiile în temeiul art. 17 și iau decizii în temeiul art. 19. De exemplu, o încălcare a unei anumite limite legale prevăzute în legislația comunitară privind reziduurile ar însemna că este posibil ca produsul alimentar să fie dăunător sănătății din perspectiva art. 14 alin. (4) sau inadecvat consumului uman din perspectiva art. 14 alin. (5).
În acest context, ar trebui efectuată o evaluare, luând în considerare factorii de la art. 14 alin. (3)-(5) din perspectiva legislației în cauză. Dacă acea evaluare indică însă că produsul nu este nici dăunător sănătății, nici inadecvat consumului uman, acesta nu va fi considerat a nu prezenta siguranță în sensul art. 19 din regulament. Aceasta situație ar putea apărea, de exemplu, deoarece în legislație a fost introdus un nivel de toleranță pentru reziduurile de pesticide în produsele alimentare și, în timp ce un produs alimentar ar încălca limita legală, acesta nu ar fi considerat a nu prezenta siguranță în sensul art. 19 din Regulament deoarece nivelul maxim de reziduuri în cazul pesticidelor ia în considerare bunele practici agricole. Cu toate acestea, produsul respectiv ar încălca legislația relevantă privind reziduurile de pesticide și nu ar trebui introdus pe piață.
În cazurile în care se constată că produsele alimentare nu sunt conforme cu legislația UE specifică sectorului și ulterior, conform evaluării, se demonstrează, de asemenea, că încalcă cerințele privind siguranța produselor alimentare de la art. 14, cerințele de la art. 19 din regulament ar fi oricum aplicabile. Prin urmare, fiecare incident trebuie să fie abordat individual, de la caz la caz, în scopul cerințelor de la art. 19.
Într-o publicație a Comitetului permanent pentru lanțul alimentar și sănătatea animală, din data de 26 ianuarie 2010, s-a precizat că „odată ce s-a identificat un pericol care ar putea face ca produsele alimentare să fie dăunătoare sănătății, ar trebui efectuată o evaluare a riscurilor asociate, luând în considerare factorii din art. 14 alin. (3) și (4). Nu toate pericolele care pot fi constatate în legătură cu produsele alimentare sunt controlate prin regulamente specifice. Produsele alimentare pot fi dăunătoare sănătății fără a fi depășită o anumită limită legală (...). Principalul aspect este acela că odată ce un pericol de orice fel a fost identificat, prioritatea absolută o constituie evaluarea riscurilor pe care acesta le poate prezenta pentru sănătate".
Dacă produsele alimentare care nu prezintă siguranță fac parte dintr-un transport, lot sau șarjă de mărfuri prezentând aceleași caracteristici, se va presupune că toate produsele alimentare din aceeași clasă sau cu aceleași caracteristici nu prezintă siguranță, excepție făcând cazurile în care, ca urmare a unei evaluări detaliate, nu sunt dovezi că toate produsele alimentare din respectivul transport, lot sau șarjă nu nesigure.
În ceea ce privește produsele alimentare conforme cu prevederile comunitare speciale care reglementează siguranța produselor alimentare sunt considerate a fi sigure și că nu prezintă riscuri în ceea ce privește aspectele acoperite de dispozițiile comunitare speciale. Cu toate acestea, autoritățile competente vor putea lua măsuri de protecție adecvată în cazul în care apreciază că produsele alimentare respective prezintă riscuri, putând să impună restricții de a introduce produsul respectiv pe piață sau să solicite retragerea produsului de pe piață în cazul în care acesta a fost pus în comerț.
În schimb, dacă nu există prevederi speciale la nivelul Uniunii, produsele alimentare vor fi considerate sigure dacă acestea sunt conforme cu legislația specială internă a statului membru pe teritoriul căruia respectivul produs este comercializat.
În următoarele paragrafe, cu toate că hrana pentru animale nu face obiectul cercetării noastre, vom prezenta totuși cerințele înscrise în Regulamentul nr. 178/2002 având în vedere faptul că cerințele înscrise în art. 15 se referă la acele produse alimentare care sunt obținute din animalele care consumă respectiva hrană.
Astfel, în ceea ce privește hrana pentru animale, art. 15 din Regulamentul nr. 178/2002 stabilește următoarele cerințe privind siguranța acesteia: utilizarea hranei pentru animale nu prezintă siguranță atunci când aceasta are un efect negativ asupra sănătății umane, la fel și atunci când produsele alimentare obținute de la aceste animale prezintă factori de risc pentru consumul uman.
Regulile stabilite în art. 15 din Regulamentul nr. 178/2002 sunt asemănătoare cu cele stabilite în art. 14 din același act normativ, cu referire la prezumțiile că hrana pentru animale care provine dintr-un transport, lot sau șarjă și cu privire la dispozițiile comunitare speciale în acest domeniu, precum și cazurile în care nu există dispoziții speciale la nivelul Uniunii, astfel încât considerentele expuse la art. 14 sunt valabile și în ceea ce privește art. 15, motiv pentru care nu vom relua cele arătate anterior.
În ceea ce privește aplicarea art. 17 din Regulamentul nr. 178/2002, în ghidul elaborat în vederea aplicării prevederilor Regulamentului nr. 178/2002 se stabilește, drept cerință generală, în art. 17 alin. (1) că operatorii din sectorul alimentar au obligația de a participa în mod activ la punerea în aplicare a cerințelor legislației alimentare prin verificarea îndeplinirii acestor cerințe. Această cerință generală este strâns legată de alte cerințe obligatorii prevăzute de legislația specifică (respectiv punerea în aplicare a principiului analizei riscurilor și a determinării punctelor critice de control în domeniul igienei alimentelor).
Acest articol prevede o responsabilitate a operatorilor pentru activitățile sub controlul acestora în temeiul normelor clasice privind răspunderea, în conformitate cu care orice persoană ar trebui să fie răspunzătoare pentru faptele și acțiunile aflate sub controlul său. Art. menționat consolidează această cerință în ordinea juridică a UE aplicabilă în domeniul legislației alimentare (nu doar legislația din domeniul siguranței produselor alimentare, ci și alte acte legislative din domeniul alimentar) și, astfel, interzice statelor membre să mențină sau să adopte dispoziții juridice la nivel național care ar exonera de această obligație orice operator din sectorul alimentar. Considerăm că răspunderea operatorilor din sectorul alimentar ar trebui să decurgă în practică din încălcarea unei cerințe specifice a legislației alimentare (și din normele privind răspunderea civilă sau penală care pot fi găsite în ordinea juridică a fiecărui stat membru).
Pe de altă parte, trebuie menționat că scopurile acestui articol 17 din Regulamentul nr. 178/2002 sunt următoarele: definirea responsabilităților operatorilor din sectorul alimentar și diferențierea acestora de responsabilitățile statelor membre, precum și extinderea către toate domeniile legislației alimentare a principiului potrivit căruia responsabilitatea primară pentru asigurarea conformității cu legislația alimentară, în special siguranța produselor alimentare, aparține întreprinderilor cu profil alimentar.
În legătură cu aceste aspecte, trebuie menționat că acest articol nu are efectul de a introduce un regim la nivelul UE de reglementare a alocării răspunderii între diferitele verigi ale lanțului alimentar. Determinarea faptelor și circumstanțelor care ar putea atrage răspunderea penală și/sau civilă a unui operator este un aspect complex, care depinde în foarte mare măsură de structura diferitelor sisteme juridice naționale.
Orice discuție cu privire la aspecte legate de responsabilitate ar trebui să ia în considerare faptul că interacțiunile între producători, fabricanți și distribuitori devin din ce în ce mai complexe. Astfel, de exemplu, în numeroase cazuri, producătorii primari au obligații contractuale față de fabricanți sau distribuitori în sensul îndeplinirii unor specificații de calitate și/sau siguranță. Distribuitorii solicita din ce în ce mai mult ca produsele să fie produse sub propria lor marcă și au un rol esențial în conceperea și proiectarea produsului.
Această situație nouă ar trebui astfel să aibă ca rezultat o mai mare responsabilitate comună în cadrul întregului lanț alimentar, mai degrabă decât responsabilități individuale dispersate. Cu toate acestea, fiecare verigă din lanțul alimentar ar trebui să ia măsurile necesare pentru a asigura conformitatea cu cerințele legislației alimentare în contextul activităților specifice pe care le desfășoară, prin aplicarea principiilor tip HACCP și a altor instrumente similare.
Atunci când se constată că un produs nu respectă cerințele legislației alimentare, răspunderea fiecărei verigi din cadrul lanțului ar trebui revizuită în funcție de îndeplinirea sau neîndeplinirea de către aceasta în mod adecvat a propriilor sale responsabilități specifice.
Incidentele anterioare în legătură cu produsele alimentare au demonstrat că posibilitatea de a urmări produsele alimentare și hrana pentru animale pe parcursul întregului lanț alimentar este de maximă importanță pentru protecția sănătății publice și a intereselor consumatorilor. În special, registrele de trasabilitate contribuie la: facilitarea retragerii și returnării produselor alimentare în mod orientat, evitând astfel perturbări nenecesare ale comerțului, furnizarea de informații exacte consumatorilor cu privire la produsele implicate, contribuind astfel la menținerea încrederii acestora, facilitarea evaluării riscurilor de către autoritățile de control.
