Excepții privind acțiunea civilă
| Comentarii |
|
excepții privind acțiunea civilă, asigurarea apărării drepturilor civile subiective, cu toată diversitatea factorilor care concură la aceasta, este de neconceput fără acţiunea civilă. Drepturile cetăţenilor n-ar reprezenta fără protecţia organizată a statului, prin organele sale, decît simple dorinţe sau şi mai puţin, nişte iluzii. De altfel, interesul de a acţiona în justiţie, atunci cînd un drept a fost încălcat, nu este numai al titularului acestuia, ci al întregii societăţi, deopotrivă interesată în realizarea finalităţii acelor drepturi recunoscute prin lege, parte integrantă a ordinei de drept statornicite în societate. Tocmai datorită importanţei şi multiplelor semnificaţii, pe plan juridic şi social, ale acţiunii civile, desluşirea înţelesurilor, naturii juridice, a funcţionalităţii sale în sistemul judiciar, au polarizat în permanenţă atenţia cercetătorilor, fără să se fi făcut deplină lumină în privinţa acestei instituţii procesuale. Dimpotrivă, accepţiile care se conferă conceptului sînt multiple, precum şi opiniile în legătură cu raporturile
sale cu dreptul substanţial pe care-1 apără, iar practica judiciară, în soluţiile pe care le adoptă, nu este nici ea unitară. Nu ne propunem, desigur, o întreprindere de anvergura uneia ce s-ar încumeta să ia în discuţie, necum să lămurească, toate aspectele acestei instituţii, ci limitîndu-ne la definirea conceptului, stabilirea raportului său cu dreptul subiectiv material şi a condiţiilor sale de exerciţiu, tindem la crearea premiselor pentru analiza mai amănunţită a excepţiilor procesuale care o vizează. Din multiplele definiţii date de-a lungul timpului noţiunii de acţiune civila.
în opoziţie cu concepţia care identifică acţiunea cu însuşi dreptul subiectiv material.
Astfel, cum judicios s-a subliniat în literatura noastră juridică „independenţa acţiunii faţă de drept nu poate fi exagerată", căci acţiunea, oricare ar fi accepţiunea pe care i-am da-o, nu poate exista decît în vederea apărării unui drept sau ocrotirii unei situaţii juridice recunoscute de lege. Acţiunea este un concept aparţinător dreptului procesual civil, prin ea declan-şîndu-se şi exercitîndu-se mecanismul judiciar instituit de societate, însă fundamentul ei trebuie căutat întotdeauna în încălcarea, contestarea, negarea unui drept recunoscut de lege, sau în
necesitatea ocrotirii, prin intermediul justiţiei, a unor situaţii juridice expres determinate. Numai în acest fel se poate înţelege de ce acţiunea împrumută natura şi caracteristicile dreptului dedus judecăţii.
în literatura juridică se vorbeşte adesea despre acţiune şi drept la acţiune, căutîndu-se să se răspundă la întrebarea dacă aceste două noţiuni sînt, la rîndul lor, distincte, sau conţinutul lor este identic. Lămurirea problemei prezintă interes nu numai din perspectivă pur teoretică; dimpotrivă, ea are implicaţii practice sub multiple aspecte, dintre care acela al funcţionării excepţiilor de procedură (de pildă, în ce priveşte excepţia prescripţiei, perimării, etc.) nu este cel din urmă.
în ce ne priveşte, considerăm că dreptul la acţiune se naşte odată cu încalcarea, violarea, negarea dreptului substanţial, dar el nu poate fi confundat cu acţiunea propriu-zisă. în momentul în care dreptul subiectiv material a fost încălcat, contestat etc., se naşte în persoana titularului acestuia dreptul la acţiune, entitate distinctă de dreptul substanţial, dar şi de acţiunea propriu-zisă, conţinutul respectivului drept fiind determinat de interesul de a acţiona pentru apărarea dreptului substanţial. Acţiunea civilă nu ete altceva decît exerciţiul dreptului la acţiune; în formele şi condiţiile prescrise de lege, conţinutului său adău-gîndu-i-se şi voinţa de a acţiona. în adevăr, odată ce dreptul substanţial a fost încălcat, se naşte interesul şi dreptul de a acţiona, dar dacă nu intervine şi voinţa de a acţiona, nu vom putea spune că avem de-a face cu o acţiune civilă. Există, în acest caz, doar posibilitatea acţiunii, dar nu şi realitatea ei. însăşi sensul etimologic al noţiunii de acţiune nu vizează o situaţie statică; dimpotrivă, ea reprezintă o stare dinamică, un exerciţiu al dreptului la acţiune care constituie premisa, starea ei potenţială. Se poate întîmpla ca dreptul substanţial recunoscut de lege să fie încălcat, şi prin urmare interesul şi dreptul de a acţiona să fie deci prezente, dar cîtă vreme voinţa de acţiune nu există, concretizată în exerciţiul formelor prescrise pentru a antrena mecanismul judiciar în apărarea acelui drept, ca un re
flex jil principiului disponibilităţii, nu putem vorbi de acţiune civilă. Observam, aşadar, că interesul este o condiţie importantă a dreptului la acţiune, care raportat la persoana titularului acestui drept constituie, aşa cum am arătat, conţinutul noţiunii de calitate procesuală. Putem să afirmăm, fără a exagera, că în realitate noţiunea de calitate procesuală şi cea de drept la acţiune au acelaşi conţinut, ce rezidă în interesul îndreptăţit, recunoscut, de a recurge, prin intermediul acţiunii civile, la concursul justiţiei pentru apărarea dreptului substanţial încălcat.
Literatura juridică conferă două sensuri dreptului la acţiune, vorbind de drept la acţiune în sens procesual şi de drept la acţiune în sens material, ca o continuare a concepţiei dualiste, cunoscute în dreptul burghez, care conferea dreptului la acţiune un sens privat şi unul public. Deşi formulările privind conţinutul celor două categorii nu sînt identice la diferiţi autori, s-a ajuns la acceptarea acestei concepţii întru cît posibilitatea de a se adresa justiţiei o are oricine, dar nu întotdeauna se poate obţine concursul justiţiei pentru apărarea unui drept, ci numai atunci cînd acesta este recunoscut de lege, este actual şi nu s-a împlinit termenul de prescripţie.
Prin drept la acţiune, în sens procesual, „sc înţelege posibilitatea unei persoane de a se adresa organului jurisdicţional. în realitate, elementul care stă la baza acestei distincţii este dreptul subiectiv material, care nu poate fi ocrotit prin justiţie decît atîta vreme cît este activ, nu este afectat de termen sau condiţie şi nu s-a împlinit termenul de prescripţie. Aşadar, dacă dreptul subiectiv material ete recunoscut de lege, este actual şi a fost încălcat, exista dreptul de a cere şi obţine concursul organelor de justiţie prin intermediul acţiunii civile în vederea ocrotirii lui, cu condiţia ca dreptul la acţiune să se exercite în termenul stabilit de lege; altfel, el se prescrie. Dacă totuşi o persoană s-a adresat justiţiei, dar fie că nu există dreptul substanţial, fie că el nu a fost încălcat, contestat etc., fie că nu este actual, sau s-a împlinit termenul de prescripţie, nu există drept la acţiune, demersul celui care a introdus cererea în justiţie — desemnat în concepţia dualistă prin noţiunea de drept la acţiune în sens procesual — nu este altceva decît exerciţiul dreptului general de petiţionare, care face parte din acel ansamblu de drepturi şi libertăţi politice garantate de Constituţie ce aparţin, fără deosebire, oricărei persoane cu capacitate de folosinţă. Cu alte cuvinte, dreptul de a se adresa justiţiei, ca şi oricărui alt organ al statului, este un atribut al persoanei, neîngrădit şi necondiţionat, dar dreptul la acţiunea civilă ca mijloc de a obţine concursul organelor de justiţie nu poate fi recunoscut decît acelora care justifică necesitatea unei atare intervenţii prin îndeplinirea condiţiilor precizatc mai sus. Socotim deci că dreptul la acţiune şi exerciţiul său are o configuraţie juridică unitară, de natură procesuală, avînd ca fundament un drept substanţial încălcat, contestat etc., iar asupra existenţei lor se pronunţă instanţa de judecată în urma activităţii specifice pe care o desfăşoară potrivit legii. Este adevărat că spre acest sfîrşit, activitatea organelor de justiţie se declanşează la orice cerere, aceasta fiind expresia dreptului oricărei persoane de a cere elucidarea unor raporturi juridice reale sau presupuse, dar realizarea, apărarea unor drepturi prin constrîn-gerea de stat, atribut intrinsec acţiunii civile, nu este recunoscută decît în condiţiile precizate. Efectul dreptului de petiţionare este declanşarea verificării de către organele judecătoreşti a existenţei încălcării unui drept recunoscut de lege, pe cînd efectul acţiunii este şi obţinerea constrîngerii de stat pentru apărarea, realizarea unui astfel de drept. Putem spune că acţiunea civilă este mijlocul de exercitare a dreptului de a pretinde şi obţine concursul organelor judecătoreşti în vederea recunoaşterii sau realizării unor drepturi subiective încălcate sau nerecunoscute, sau a apărării unor situaţii juridice ocrotite de lege.
în consecinţă, din definiţia pe care am dat-o acţiunii civile rezultă că pentru exerciţiul ei este nevoie de existenţa unui drept încălcat, contestat etc., sau a unei situaţii juridice pentru ocrotirea căreia este nevoie de intervenţia justiţiei, şi de voinţa de a acţiona în justiţie. Evident, întrucît acţiunea presupune existenţa subiectului care s-o exercite, care devine parte în proces, acesta trebuie să aibă capacitate procesuală de exerciţiu.
Unii autori. Societatea însă nu poate recunoaşte nici unei persoane un drept la acţiune atîta vreme cît nu se justifică încălcarea unui drept substanţial, sau existenţa unei situaţii juridice recunoscute de lege, neputînd oferi protecţie prin intermediul organelor de justiţie unor situaţii imaginiare, chiar dacă partea a fost de bună-cre-dinţă, şi cu atît mai puţin atunci cînd ea a fost de rea-credinţă şi s-a adresat justiţiei conştientă de inexistenţa dreptului afirmat. Cererea adresată justiţiei în astfel de ipoteze (corespunzînd din perspectiva celui Oare a introdus-o dreptului său de petiţionare, iar din cea a organului judiciar funcţiei sale — izvorîtă din lege de a verifica veracitatea unor drepturi pretinse) nu este acţiune civilă, ea neantrenînd constrîngerea de stat tocmai pentru inexistenţa dreptului. Cererea va fi respinsă într-o atare situaţie tocmai ca efect al concluziei la care organul judiciar ajunge, în sensul că nu există acţiune. Este adevărat că, adesea, în practica judiciară are loc o intervertire a sensurilor noţiunii de cerere, cu aceea a noţiunii de acţiune, vorbindu-se de respingerea acţiunii, deşi în realitate acţiune nici nu a existat, de unde şi confuziile care apar.
Dreptul, pentru a putea fi ocrotit în justiţie, — se afirmă în literatura juridică — trebuie să fie actual, „adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive". Dacă totuşi, prin acţiune se pretinde executarea dreptului de către creditor, debitorul pîrît îi va putea opune cu succes excepţia prematurităţii acţiunii. în acest caz, acţiunea există tocmai pentru că există şi raportul obligaţional, numai că ea a fost introdusă prematur, urmînd să fie respinsă ca atare de către instanţa de judecată.
Termenul extinctiv, avînd drept efect stingerea obligaţiei, stinge şi dreptul la acţiune, exerciţiul acesteia nefiind admis tocmai pentru că nu mai este nimic de apărat prin intermediul justiţiei.
în privinţa condiţiei suspensive, situaţia este diferită în planul dreptului material faţă de aceea a termenului suspensiv, căci înainte de împlinirea condiţiei, obligaţia nici nu există, ceea ce determină şi inexistenţa acţiunii. în cazul chemării în judecată a debitorului înainte de împlinirea condiţiei, acesta va putea opune tot cxcepţia prematurităţii, care va paraliza acţiunea. Acţiunea în constatarea dreptului afectat de termenul sau condiţia suspensivă este însă admisibilă.
Aşadar, dreptul substanţial este apărat prin intermediul justiţiei atîta timp cît este activ, sau — cum 'se exprimă alţi autori — cîtă vreme este „un drept în funcţiune". Acţiunea (civilă nu poate fi exercitată deci, decît cu privire la un astfel de drept.
în ceea ce priveşte interesul socotit ,a fi o importantă condiţie pentru exerciţiul acţiunii şi care trebuie văzut ca necesar nu numai pentru introducerea acţiunii ci pentru fiecare act de procedură în parte. în ultimă analiză, putem afirma că noţiunile de calitate
procesuală, interes îndreptăţit sau recunoscut şi drept la acţiune smt sinonime, fundamentul lor constînd în încălcarea, contestarea dreptului 'subiectiv material.
