Interpretarea normelor juridice: formele, metodele, principiile
| Comentarii |
|
interpretarea normelor juridice, 1. Noțiune, considerentele și scopurile interpretării normei juridice 2. Formele interpretării normelor juridice 3. Metodele interpretării normelor juridice 4. Principiile de interpretare a normelor juridice
1. Noțiune, considerentele și scopurile interpretării normei juridice
Operațiunea de interpretare a regulii de drept conduce la explicarea unui text de lege. Necesitatea rezidă în aplicarea dreptului, ocazie cu care organul ce pune în practică norma juridică (judecătorul, procurorul, polițistul etc.) trebuie să clarifice prescripțiile cuprinse de regula incidentă. Ideal este ca legiuitorul, atunci când elaborează norma de drept, să identifice o modalitate prin care actul normativ creat să fie clar și accesibil destinatarilor. De multe ori, însă, este nevoie de o interpretare a textului, prin folosirea unor tehnici și metode specifice. Prin interpretare, ambiguitățile textelor legale pot fi eliminate, iar conținutul, precizat.
După cum se arată în literatura de specialitate11!, considerentele pentru care este necesară interpretarea normelor juridice sunt:
> în primul rând, norma juridică, ce are un caracter general și impersonal, nu poate, oricât de perfectă ar fi formularea ei, să cuprindă situațiile posibile care apar în viață. Or, ea trebuie aplicată unor situații concrete;
> în al doilea rând, norma juridică, pentru a fi cunoscută și corect aplicată, trebuie coroborată cu celelalte norme, să fie înțeleasă ca parte componentă a unui sistem de reglementări. Astfel, o normă juridică cuprinsă în partea specială a Codului penal nu poate fi înțeleasă corespunzător decât dacă este analizată în strânsă legătură cu normele juridice din partea generală a codului;
> în al treilea rând, interpretarea este impusă de modul de redactare a textelor normative. Limbajul și stilul, terminologia utilizată de legiuitor și modul concret de formulare a propozițiilor juridice reclamă lămuriri și explicații, care necesită cunoștințe de specialitate care să permită găsirea sensului real al unor concepte, expresii, formulări etc.;
> în al patrulea rând, interpretarea este determinată și de existența unor texte normative confuz redactate, al căror limbaj și stil sunt în neconcordanță cu exigențele dreptului modern.
După cum precizează prof. S. Popescu, în practica aplicării dreptului, prin cuvântul „interpretare” se desemnează ansamblul procedeelor intelectuale care servesc la definirea și precizarea, într-o situație dată, a normei juridice aplicabile. Luată în acest sens, interpretarea trebuie înțeleasă în sensul că nu înseamnă numai clarificarea unui text obscur, ci și circumstanțierea unui text general, rectificarea imperfecțiunilor textului legii, rezolvarea contradicțiilor din textul legii.
Aceeași autoare, prezentând scopul interpretării normei juridice, menționează opiniile unor școli de drept:
a. potrivit Școlii tradiționale, interpretarea normei juridice trebuie făcută prin căutarea și identificarea voinței legiuitorului, întrucât aceasta este un comandament al legiuitorului. Concluzia adepților acestui curent este aceea că interpretul este îndrituit să cerceteze conținutul legii pentru a descoperi gândul, intenția legiuitorului;
b. potrivit Școlii evoluționiste, odată cu intrarea în vigoare a legii, aceasta se îndepărtează de voința legiuitorului, dobândind o existență de sine stătătoare. Astfel, interpretarea normei juridice se va face prin raportare la opțiunile morale, juridice și sociale ale fiecărei epoci, cu respectarea nevoilor de utilitate și echitate;
c. teoria autonomiei textelor arată că aplicarea legii revine organelor de aplicare și că textul legii trebuie înțeles și interpretat numai în sine.
2. Formele interpretării normelor juridice
A. Interpretarea oficială și obligatorie este realizată de organele competente, în cadrul proceselor de elaborare sau de aplicare a normelor de drept. Există situații în care organele legislative emit, odată cu actul normativ, și norme imperative de interpretare. Această interpretare este interpretarea autentică și legală.
După cum precizează prof. N. Popa, nimic nu se poate opune ca organul emitent al unui act normativ să-i și interpreteze, în baza principiului „cine poate mai mult, poate și mai puțin” (a majori ad minus).
Interpretarea cauzală ține de organele ce aplică dreptul la o speță dată, cum ar fi instanțele de judecată sau organele administrative. Interpretarea cauzală este punctuală și se face numai în legătură cu speța dată. Această interpretare are forță juridică obligatorie pentru cazul particular și pentru subiectele de drept ce au participat la acesta.
Organul de aplicare a dreptului, atunci când dezbate situația dedusă analizei, întreprinde următoarele acțiuni:
> realizează corespondența dintre situația de fapt și ipoteza normei juridice incidente;
> verifică respectarea drepturilor și obligațiilor consacrate prin regula de drept aplicabilă;
> când este cazul, restabilește ordinea de drept prin stabilirea de sancțiuni.
B. Interpretarea neoficială (doctrinară) nu este obligatorie, ci facultativă. Ea se regăsește în lucrările științifice de specialitate și exprimă opiniile autorilor. Opiniile sunt de lege lata, când se referă la situația prezentă, la dreptul pozitiv, și de lege ferenda, când specialistul îndeamnă „să se țină seama de". Opiniile doctrinarilor se regăsesc în cursuri universitare, tratate, articole publicate în reviste de specialitate etc.
Cu toate că interpretarea neoficială, doctrinară, are un caracter facultativ, organele de aplicare a dreptului, dar și de elaborare a legilor țin seama de opiniile calificate, docte ale specialiștilor, întrucât acestea sunt păreri avizate, științifice, ajutând la punerea în practică a fenomenului juridic în ansamblul său.
3. Metodele interpretării normelor juridice
În activitatea sa, organul de aplicare a dreptului folosește anumite metode prin care interpretarea regulii juridice va stabili sensul exact al normei din toate punctele de vedere. Metodele folosite în activitatea de interpretare vizează deopotrivă litera, dar și spiritul legii.
Metodele de interpretare pot fi intrinseci, când vizează textele interpretate (metoda gramaticală, metoda logică), și extrinseci, atunci când se folosesc elemente exterioare regulii juridice ce se interpretează (metoda sistematică, istorică, teleologică, analogia).
a. Metoda gramaticală vizează sensul sintactic și morfologic al normei de drept. Misiunea interpretului este să stabilească sensul cuvintelor, dacă legiuitorul folosește termenii, noțiunile, cuvintele din lege în sensul comun sau într-o accepțiune juridică. De aceea, în multe sisteme, pentru a înlătura orice dubiu de interpretare, legiuitorul explică sensul anumitor cuvinte, expresii prin însuși conținutul actului normativ.
Astfel, prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, legiuitorul arată în mod explicit sensurile unor termeni sau expresii. De exemplu, prin art. 2 lit. a)-c) din acest act normativ se prevede că „în înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate; b) autoritate publică - orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică; c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice, prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.
Interpretul legii, atunci când se folosește de un act normativ la o speță dată, va trebui să țină seama de împrejurarea că orice text poate avea și imperfecțiuni de exprimare sau redactare, astfel încât revine interpretului misiunea ca mesajul legii să fie, în final, bine deslușit.
b. Metoda logică folosește procedee de raționament și judecată în interpretarea normelor juridice. Distingem mai multe procedee:
- raționamentul a pan ajută la obținerea unor rezultate logice prin folosirea analogiei la două situații asemănătoare;
- raționamentul a contrario deduce, din opoziția ipotezelor normelor de drept, opoziția concluziilor, în sensul în care în cazul în care condițiile de aplicare a unei legi nu sunt îndeplinite, se va aplica o normă contrară;
- raționamentul ad absurdum demonstrează imposibilitatea logică a unei situații, cu consecința că numai o anumită soluție este posibilă. Prin folosirea acestui raționament, interpretul va stabilit adevărul ideii de demonstrat, cu consecința înlăturării tezei contrazise;
- regula specialia generalibus derogant arată că, în ipoteza în care două texte de lege sunt aplicabile unei situații de fapt, textul de lege special are întâietate față de cel general;
- argumentul a majori ad minus, potrivit căruia „cine poate mai mult, poate și mai puțin”;
- argumentul a minori ad maius, potrivit căruia actul normativ care interzice mai puțin, interzice și mai mult.
c. Metoda sistematică permite așezarea normei de interpretat în context și la ramura aparținătoare, cât și la instituția juridică din care face parte. Normele juridice nu există izolat, ele se interpretează unele prin altele și au un sediu al materiei comun (de exemplu, normele ce reglementează căsătoria sau contractul de locațiune etc.).
d. Metoda istorică lămurește înțelesul normei juridice din prisma considerentelor socio-juridice ce au stat la baza elaborării și a adoptării sale - occasio legis. Rațiunile care au stat la baza elaborării unui act normativ se regăsesc în acțiunile prealabile: expunere de motive, interpretări, dezbateri parlamentare etc. Metoda istorică de interpretare a normei juridice folosește și studiul comparativ cu reglementările anterioare ce priveau același subiect, arătând, practic, prin acest procedeu, care au fost scopurile ce au determinat noua reglementare.
e. Metoda teleologică se află în strânsă legătură cu metoda istorică de cercetare a dreptului, deoarece vizează, practic, investigarea scopului social urmărit de legiuitor în momentul elaborării respectivului act normativ (ratio legis).
f. Analogia se folosește în ipoteza în care organul de aplicare a dreptului nu găsește o normă corespunzătoare, folosind astfel o normă asemănătoare sau apelând la principiile de drept. Judecătorul nu poate invoca inexistența unei legi și nici nu poate să refuze din acest motiv soluționarea speței, căci s-ar face vinovat de denegare de dreptate.
4. Principiile de interpretare a normelor juridice
1. Asigurarea efectului juridic al normei de drept;
2. Lacunele legislative se vor interpreta în favoarea libertății de acțiune;
3. Tot ce nu este interzis este permis;
4. Asigurarea unei coerențe și permanențe în procesul de interpretare;
5. Interpretul trebuie să asigure o interpretare justă și echitabilă.
Secțiunea a 5-a. Concluzii 0
> Interpretarea normei juridice ajută la înțelegerea textelor de lege;
> Interpretarea oficială este singura interpretare obligatorie;
> Interpretarea neoficială exprimată prin doctrină sprijină practicienii dreptului prin opiniile avizate și competente ale specialiștilor din domeniu;
> Interpretarea dreptului este guvernată de principii specifice.
