Livrare de bunuri
| Comentarii |
|
livrare de bunuri, definiție: livrarea de bunuri este definită prin art. 128 Cod fiscal ca transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar. Sunt livrări de bunuri: vânzarea angro, vânzarea cu amănuntul, consumul intern de bunuri mobile, fără legătură cu activitatea economică, lipsa de bunuri din gestiune - cu excepţia degradărilor, perisabilităţilor etc. Livrarea intracomunitară reprezintă o livrare de bunuri, care sunt expediate sau transportate dintr-un stat membru în alt stat membru de către furnizor sau de persoana către care se efectuează livrarea ori de altă persoană în contul acestora.
Raportat la dispoziţiile art. 141 C. fisc. - Scutiri pentru operaţiuni din interiorul ţării, observăm că sunt exceptate din sfera de aplicare a TVA operaţiunile privind bunuri imobile, atât livrările de construcţii şi terenuri (vechi), cât şi transmiterea dreptului de folosinţă ori a altor drepturi reale asupra bunurilor imobile.
Raportat la dispoziţiile art. 129 C. fisc. - Prestările de servicii, observăm că cesiunea bunurilor mobile necorporale, precum şi a altor drepturi personale constituie prestare de servicii, şi nu livrare de bunuri: cesiunea drepturilor de autor, închirierea de bunuri mobile, obligaţia de neconcurentă. De asemenea, Curtea a decis că livrarea de alimente de către un restaurant pentru a fi consumate pe loc nu constituie o livrare de bunuri, ci o prestare de servicii. Furnizarea de alimente ce pot fi consumate la stand constituie livrare de bunuri.
Nu constituie livrări impozabile: livrarea de bunuri, de valoare mică în scop publicitar, umanitar ori de protocol. O mostră este un specimen al unui produs, care urmăreşte promovarea vânzărilor, putând fi limitat valoric prin prevederi naţionale.
Astfel, livrarea de bunuri constituie transmiterea dreptului de a dispune ca un proprietar* asupra bunurilor mobile corporale şi asupra unor imobile (construcţii noi şi terenul aferent), urmând ca instanţa naţională să califice natura juridică a operaţiunii încheiate de părţi. Formularea textului legal, preluat din Directiva europeană, nu face referire expres la transmiterea dreptului de proprietate, datorită diferitelor sisteme juridice şi a condiţiilor impuse de dreptul civil operaţiunilor translative de proprietate. Spre exemplu, constituie livrare de bunuri transmiterea către un terţ a dreptului de a încheia un contract de vânzare, în baza unei promisiuni de vânzare acordate de proprietar. Noţiunea „livrare de bunuri” în sensul directivei şi dovada realizării efective a unei astfel de livrări nu sunt legate de forma de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor respectivei. Transmiterea altor drepturi in rem reprezintă o livrare de bunuri imobile, dacă contrapartida plus impozitul pe cifra de afaceri este egală cel puţin cu valoarea economică a bunului.
în acest sens, a se vedea: CJUE, C-320/88, pct. 7 şi urm.: Rezultă din modul de redactare a acestei dispoziţii că noţiunea de livrare de bunuri nu se referă la transferul de proprietate, în modul prevăzut de legislaţia naţională aplicabilă, dar că se referă la orice transfer de bunuri corporale de către o parte care împuterniceşte cealaltă parte să dispună de ea ca şi cum ar fi titularul dreptului de proprietate. 8. Acest mecanism este în concordanţă cu scopul directivei, care vizează, printre altele, să bazeze
sistemul comun de TVA pe o definiţie uniformă a operaţiunilor impozabile. Acest obiectiv ar putea fi subminat în cazul în care o calificare ca livrare de bunuri, care este una dintre cele trei operaţiuni taxabile, se face sub rezerva îndeplinirii unor condiţii care variază de la un stat membru la altul, aşa cum este în cazul celor referitoare la transferul de proprietate în dreptul civil.
Transmiterea dreptului de a dispune ca un proprietar reprezintă, însă, de regulă, transmiterea dreptului de proprietate, între două persoane impozabile. Această noţiune include şi alte operaţiuni prin care dreptul de proprietate este pierdut, cum ar fi consumul intern al bunului, pierderea ori distrugerea acestuia. Livrarea către sine' sau autoconsumul sunt operaţiuni impozabile datorită principiului neutralităţii fiscale. Astfel, agenţii economici care utilizează bunuri produse intern sunt supuşi aceluiaşi regim ca şi agenţii economici, care obţin aceste bunuri de la furnizori externi. Exemplul cel mai des întâlnit constă în utilizarea unor stocuri de produse ori în distribuirea acestora către salariaţi, precum şi construirea unei clădiri de birouri cu resurse proprii.
Jurisprudenţa CJUE a precizat punctual natura anumitor bunuri ori a anumitor activităţi. Curtea a reţinut: caii de curse sunt bunuri corporale, o universalitate de bunuri, inclusiv un fond de comerţ poate fi exclusă din sfera de aplicare a taxei, reparaţiile asupra unui bun oricât de profunde sunt nu constituie o producţie de bunuri (antrepriză cu materialul clientului), dacă doar redau bunului funcţii anterioare; constituirea unui drept de construire în beneficiul unei alte persoane constituie livrare de bunuri'.
Locul livrării bunurilor. Legea distinge mai multe ipoteze. Çn cazul bunurilor transportate (în interiorul unui stat membru), locul livrării este locul unde se găsesc bunurile în momentul când începe expedierea sau transportul. în cazul bunurilor care necesită montaj, locul livrării este locul unde sunt montate. în cazul bunurilor care nu sunt transportate, locul livrării este locul unde bunurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului (la depozit, la magazin etc.). Locul livrărilor la distanţă (în afara statului membru) este în România, în condiţiile art. 132 alin. (2)-(7) C. fisc.
