Manifestări ale consimţământului în vânzarea de consumaţie
| Comentarii |
|
manifestări ale consimţământului în vânzarea de consumaţie, „Obligaţiile precontractuale” ale vânzătorului-profesionist. Dreptul cumpărătorului-consumator de „denunţare unilaterală”.
Vânzarea de consumaţie introduce concepţii şi instituţii specifice dreptului consumaţiei dintre care cel puţin două operează în faza acordului de voinţe al părţilor. Ne referim la aşa-zisele „obligaţii precontractuale” şi la dreptul de „denunţare unilaterală”.
Facem succinte prezentări ale celor două inedite instituţii contractuale, întrucât apreciem că se află în legătură directă cu formarea consimţământului consumerist.
„Obligaţiile precontractuale” ale vânzătorului-profesionist
Dreptul consumaţiei consacră trei aşa-zise „obligaţii precontractuale” ale vânzătorului-profe-sionist: obligaţia de informare, obligaţia de consiliere şi obligaţia de securitate.
Caracteristica principală a acestor „obligaţii” este că sunt impuse antecontrac-tual, de ordinea publică, şi nu de voinţa părţilor exprimată prin contract, astfel că părţile nu le pot înlătura convenţionalul Aşa se justifică faptul că ele operează în faza formării contractului de vânzare-cumpărare (şi nu ca efect al actului juridic).
Obligaţia de informare este o dispoziţie imperativă a legii care se include în conţinutul ofertei. Astfel, profesionistul trebuie să-l informeze pe consumator în legătură cu aspectele esenţiale ale contractului, cum sunt: identitatea şi adresa sa, caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului; preţul sau tariful, după caz; cheltuielile de livrare; modalităţile de plată, de livrare sau de prestare; dreptul de denunţare unilaterală a contractului etc.
Obligaţia de informare a consumatorului derivă din buna-credinţă pe care o datorează orice contractant profesionist.
Informarea trebuie să fie completă, corectă, precisă, relevantă, clară, uşor de înţeles şi bazată pe principiul bunei-credinţe.
Nerespectarea „obligaţiei prealabile” de informare a cumpărătorului-consumator se sancţionează cu nulitatea contractului, deoarece aşa-zisa „obligaţie” de informare este mai mult o condiţie de validitate.
Ca regulă, sancţiunea nerespectării „obligaţiei de informare” va fi nulitatea relativă (şi nu absolută).
Obligaţia de consiliere presupune ca, pe lângă obligaţia de informare, vânzătorul (profesionist) trebuie să mai furnizeze consumatorilor şi alte elemente pentru ca „decizia pe care o adoptă în legătură cu achiziţionarea unui produs să corespundă cât mai bine nevoilor lor” (art. 5 lit. c din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului).
în raport cu obligaţia de informare, obligaţia de consiliere constituie un supliment (o completare) al celei dintâi şi constă, în principiu, în furnizarea tuturor datelor referitoare la contract.
Obligaţia de consiliere se justifică prin aceea că, uneori, consumatorul are nevoie nu numai de informaţii, ci şi de un sfat, de o părere din partea unui cunoscător.
Noţiunea de consiliere implică o conduită permanentă din partea profesionistului care să orienteze, în mod pertinent, alegerea consumatorului.
Această obligaţie aduce în discuţie, mai mult decât celelalte obligaţii specifice protecţiei consumatorului, necesitatea cooperării părţilor. Astfel, comerciantul trebuie să aibă o conduită mai activă în relaţiile cu consumatorul, iar consumatorul este ţinut să comunice aşteptările sale şi să fie deschis unui dialog cu comerciantul.
Consilierea nu este, deci, un simplu accesoriu al obligaţiei de informare, ci o variantă autonomă a acesteia, al cărei câmp de aplicare este mai restrâns decât cel al datoriei de informare, dar a cărei profunzime, din perspectiva executării obligaţiei, este mult mai pronunţată.
Potrivit art. 37 din Legea nr. 296/2004 Codul consumului, este interzisă comercializarea produselor care nu sunt sigure, cât şi a produselor neînsoţite de documentaţia obligatorie prevăzută de lege, prin care să se ateste că ele au fost testate şi certificate.
Comercianţii trebuie să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure şi să informeze consumatorii asupra factorilor de risc în utilizarea şi consumul acestora (art. 36 Codul consumului).
Potrivit art. 22 Codul consumului, se interzice comercializarea produselor ce imită produsele alimentare, fără a fi astfel de produse şi care prezintă riscul dea pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor, conform reglementărilor legale în vigoare.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 245/2004, obligaţia de asigurare a securităţii produselor operează, încă din momentul în care produsele sunt puse pe piaţă (şi continuă şi după contractare).
Putem spune astfel că obligaţia profesionistului de securitate a produselor este continuă.
Dreptul cumpărătorului-consumator de „denunţare unilaterală”.
Efectele actului juridic sunt ordonate de trei reguli (cu rang de principii): principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii.
în baza principiului forţei obligatorii (pacta sunt servanda), contractele valabil încheiate produc efecte juridice (obligatorii) pentru părţile contractante.
Potrivit principiului irevocabilităţii, contractul nu poate fi denunţat unilateral. Astfel, ca regulă, odată ce subiectele şi-au dat consimţământul, iar contractul a fost valabil încheiat, părţile nu mai pot reveni unilateral asupra existenţei contractului, fiind obligate să execute clauzele contractuale.
Dreptul de „denunţare unilaterală” al cumpărătorului, instituit de art. 82 din Legea nr. 296/2004 (Codul consumului), constituie o excepţie de la regula de mai sus.
Dreptul consumatorului la „denunţarea contractului” „nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau de înţelegere între părţi” (art. 84 din Codul consumului).
Ca natură juridică, dreptul de „denunţare unilaterală” al consumatorului poate fi ataşat fie acordului de voinţe, fie încetării contractului.
Opinăm că aşa-zisul drept de „denunţare unilaterală” (potrivit traducerii neinspirate a textului original), reprezintă o facultate acordată (ad legem) „achizitorului” de
„a se retrage de la semnarea contractului”, care se traduce juridic prin posibilitatea lui de a se dezice (a reveni) asupra consimţământului dat la perfectarea contractului.
în consecinţă, pe fond, facultatea de a se dezice acordată (de lege) consumatorului se traduce în dreptul său de a reveni (după încheierea contractului) asupra consimţământului dat (anterior) la perfectarea acestuia.
Punctul de vedere corespunde, în general, teoriei formării „în etape” a contractului, potrivit căreia, deşi într-o primă fază consimţământul profesionistului s-a întâlnit cu cel al consumatorului, contractul nu este pe deplin format (încheiat), ci doar provizoriu, urmând ca în termenul de dezicere, pe măsură ce consumatorul nu îşi exercită dreptul de retractare, consimţământul său să se maturizeze, iar contractul să se consolideze, până când va fi deplin format.
Dreptul de dezicere al consumatorului prevăzut de Codul consumului şi legile speciale în materie este un drept legal şi aratuit de retractare a consimţământului.
Indicarea „termenului de reflectare”'constituie una dintre clauzele minimale obligatorii pe care contractul de achiziţionare şi servicii trebuie să le conţină (pct. 1 lit. g din anexa la lege).
