Condițile lucrului vândut
| Comentarii |
|
condițile lucrului vândut, pentru ca vânzarea să fie valabilă, lucrul vândut trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe.
a) Lucrul vândut trebuie să fie posibil.
Cerinţa de valabilitate este impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil - ad impos-sibilium, nulla obligaţie/.
Imposibilitatea poate să fie materială sau juridică şi se apreciază în raport de momentul încheierii actului juridic.
Dacă în momentul încheierii unui contract sinalagmatic obiectul era posibil, dar ulterior executarea lui devine imposibilă din cauza unui caz fortuit sau de forţă majoră, atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea devine imposibilă din culpa părţii, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.
De precizat că „dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia”, contractul este totuşi valabil (art. 1227 Noul Cod Civil).
b) Lucrul vândut să existe sau să poată exista.
Cerinţa existenţei lucrului este cea mai importantă (pentru valabilitatea obiectului), întrucât de îndeplinirea ei depind şi celelalte.
Dacă părţile au avut în vedere un lucru existent, dar care a pierit total în momentul încheierii contractului, vânzarea-cumpărarea este nulă absolut, întrucât obligaţia vânzătorului este lipsită de obiect, ceea ce implică şi lipsa cauzei angajamentului cumpărătorului.
Dacă bunul a pierit în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului (art. 1659 Noul Cod Civil).
Contractele pot purta şi asupra unor bunuri viitoare. Astfel, în cazul în care bunul nu există în momentul încheierii contractului, dar poate exista în viitor, vânzarea este, de asemenea, posibilă (art. 1228 Noul Cod Civil). Aceasta este, mai ales, o particularitate a vânzării comerciale, când, în general, se tranzacţionează bunuri de gen şi bunuri viitoare, care nu există în materialitatea lor în momentul încheierii contractului. Pot fi date cu titlu de exemplu recoltele neculese, mărfurile ce urmează a fi fabricate sau procurate de către vânzător etc.
Deci, obiect al vânzării-cumpărării poate fi şi un bun viitor (res futura). în acest caz, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizai. De lege ferenda, opinăm în favoarea obligaţiei vânzătorului de a-l încunoştin-ţa pe cumpărător în legătură cu realizarea bunului, deoarece din acel moment proprietatea se strămută la cumpărător. Legiferarea unei astfel de obligaţii ar fi de
mare însemnătate juridică deoarece, din acel moment, devenind proprietar, cumpărătorul poate dispune în mod liber de bunul/bunurile pe care le-a cumpărat. De aceea, cumpărătorul trebuie să se îngrijească să prevadă în contract fie obligaţia vânzătorului de a-i comunica faptul că a realizat bunurile fie să se stipuleze că proprietatea asupra bunurilor se amână până în momentul încunoştinţării sau al predării unor astfel de bunuri.
Bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul (art. 1658 alin. 5 Noul Cod Civil). în privinţa construcţiilor, Codul civil prevede că sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în materie de carte funciară.
c) Lucrul să fie în circuitul civil.
Potrivit art. 1657 Noul Cod Civil, „orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament”. Tot astfel, „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale” (art. 1229 Noul Cod Civil).
Rezultă că, până la proba contrară, toate lucrurile se prezumă a fi „în circuitul civil”.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt cele care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive'.
Ca o derogare de la principiul liberei circulaţii a bunurilor susceptibile de apropriere, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare lucrurile care (potrivit legii) nu sunt în comerţ (extra commercium).
Prohibiţia de mai sus poate fi „absolută şi vizează bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii sunt de uz sau de interes public şi, ca atare, sunt inalienabile".
Sunt inalienabile bunurile de interes naţional sau local, care fac parte din domeniul public al statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale.
Bogăţiile de interes public ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice a platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (art. 859 Noul Cod Civil).
Bunurile proprietate publică (în condiţiile legii) pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (art. 136 din Constituţie şi art. 866 Noul Cod Civil).
Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică (art. 123 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată).
Bunurile proprietate publică (mobile sau imobile) pot fi date în folosinţă gratuită, pe durată determinată, serviciilor publice sau persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfăşoară activitate de binefacere sau de „utilitate publică” (art. 124 din Legea nr. 215/2001).
Sunt în circuitul civil şi produsele (bunuri materiale a căror destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă) care, în principal, trebuie să fie
sigure şi în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare şi care beneficiază de o reglementare specială.
Precizăm că art. 627 şi 628 din Noul cod civil oferă şi posibilitatea ca, prin voinţa părţilor şi în condiţiile strict reglementate, anumite bunuri să fie scoase temporar din circuitul civil. Astfel, atât timp cât fac obiectul unor clauze de inalienabilitate (inclusă într-un act anterior), nici aceste bunuri nu pot face obiectul vânzării.
d) Lucrul să fie determinat sau determinabil.
Cerinţa obiectului determinat sau determinabil este prevăzută în dispoziţiile art. 1225 alin. 2, 1179 alin. 1 pct. 3 şi art. 1226 alin. 2 Noul Cod Civil
Bunurile sunt determinate prin individualitatea lor.
Bunurile certe se determină prin prezentarea caracterelor individuale, indicân-du-se natura lor (teren, casă, autoturism etc.), poziţia (localitatea, strada, numărul, vecinii etc.) sau alte elemente de identificare (precum marca unui autoturism, culoarea, anul de fabricaţie, serie motor etc.).
în cazul bunurilor determinate generic (res genera), cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii (într-o asemenea situaţie, se spune că obiectul este determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare.
O altă categorie de bunuri frecvent tranzacţionate în raporturile comerciale o reprezintă bunurile dintr-un gen limitat, categorie guvernată de art. 1658 alin. 2-4
Noul Cod Civil Astfel, în cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el este ţinut să plătească daune-interese
Când bunul se realizează numai parţial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desfiinţarea vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a preţului. Aceeaşi soluţie se aplică şi atunci când genul limitat s-a realizat numai parţial şi, din acest motiv, vânzătorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri prevăzută în contract. Dacă nerealizarea parţială a bunului sau, după caz, a genului limitat a fost determinată de culpa vânzătorului, acesta este ţinut să plătească daune-interese.
Şi în aceste situaţii, opinăm în favoarea reglementării obligaţiei vânzătorului de a-l înştiinţa pe cumpărător în legătură cu realizarea bunurilor din genul limitat.
Atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat, după caz, el rămâne obligat la plata preţului.
Determinarea obiectului de către un terţ trebuie să se facă „în mod corect, diligent şi echidistant”. în caz contrar, „instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi” (art. 1232 Noul Cod Civil).
Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului (art. 1225 alin. 2 Noul Cod Civil).
e) Lucrul să fie licit şi moral.
Potrivit cerinţei desprinse din prevederile art. 1179 alin. 1 pct. 3 şi a art. 1225 alin. 2 şi 3 Noul Cod Civil, obiectul contractului trebuie să fie în concordanţă atât cu legea, cât şi cu regulile de convieţuire socială (morala).
Când obiectul contractului este ilicit sau imoral, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută.
De precizat că, potrivit art. 1225 alin. 3 Noul Cod Civil, obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri’.
f) Lucrul să fie proprietatea vânzătorului.
Prin natura sa, vânzarea este „tran-slativă de proprietate” deoarece transferă dreptul de proprietate asupra lucrului, de la vânzător la cumpărător. Deci, pentru a se realiza transferul proprietăţii, vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului înstrăinat.
per a contrario, dacă vânzătorul nu este proprietar, nu poate nici să vândă (pe principiul că nemo dat quod non habet).
Potrivit art. 17 alin. 1 din Noul cod civil, „Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi”.
în baza celor de mai sus, calitatea de proprietar a vânzătorului este o cerinţă pentru validitatea obiectului.
Deşi este o operaţie juridică anormală, vânzarea lucrului de către un neproprietar este des întâlnită în practică, fiind cunoscută sub numele de „vânzarea lucrului altuia”. Cele mai întâlnite sunt cazurile unor operaţiuni frauduloase (de exemplu, vânzarea cu rea-credinţă a lucrului unui terţ sau vânzarea aceluiaşi bun către mai mulţi cumpărători); ale vânzării lucrului unui terţ fără rea-credinţă (în speranţa că îl va dobândi ulterior şi va transmite proprietatea în termen) sau ale pierderii retroactive a dreptului (ca urmare a anulării sau rezoluţiunii actului achizitiv de proprietate).
Precizăm că doctrina naţională anterioară, aflată sub imperiul Codului civil de la 1864 (şi în lipsa unor dispoziţii în materie), a sancţionat „vânzarea lucrului altuia”
cu nulitatea contractului (pe temeiul principiilor generale ce guvernează convenţiile), în toate cazurile.
Noul cod civil, departe de a soluţiona problema, a repus în discuţie „vânzarea lucrului altuia”, prin dispoziţiile art. 1683 alin. 1, potrivit cărora „dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil” (s.n.).
în condiţiile contradictorii ale art. 17 alin. 1 şi art. 1683 alin. 1 Noul Cod Civil, reconsiderarea instituţiei „vânzării lucrului altuia” este inevitabilă şi implicit, se pune o întrebare firească:
Vânzarea lucrului altuia este: prohibită sau valabilă? în doctrina europeană recentă s-a apreciat că interdicţia vânzării lucrului altuia este justificată pe deplin în cazul transferului de drept şi imediat al proprietăţii. în caz contrar, când părţile amână transferul dreptului de proprietate pentru o dată ulterioară încheierii vânzării, „prohibiţia îşi pierde oportunitatea”.
în concluzie, calitatea de proprietar a vânzătorului nu mai este legată strict de momentul încheierii contractului. Astfel, este suficient ca cerinţa calităţii de proprietar să fie îndeplinită la momentul transferului dreptului către cumpărător (care poate fi momentul încheierii contractului sau un moment ulterior, instituit prin lege sau prin voinţa părţilor - art. 1674 Noul Cod Civil). Pentru acest considerent, în cazul vânzării bunurilor viitoare, al vânzării bunurilor de gen, al vânzării la termen etc., nici în regimul juridic anterior nu se putea pronunţa nulitatea contractelor.
încercând să răspundem la întrebarea de mai sus, trebuie să distingem între două situaţii, după cum:
- proprietatea se strămută imediat, la încheierea contractului (cele mai multe vânzări având caracter uno ictu) sau
- transferul proprietăţii vânzătorului este amânat.
în prima situaţie, când transferul proprietăţii se realizează în momentul încheierii contractului, dacă vânzătorul nu are calitatea de proprietar, contractul de vânzare-cumpărare este sancţionat cu nulitatea (pentru neîndeplinirea cerinţei privind lucrul vândut).
în condiţiile de mai sus, sancţiunea aplicabilă diferă, după cum părţile au fost în eroare sau au fost în cunoştinţă de cauză (cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului).
a). Când părţile (sau cel puţin cumpărătorul) au fost în eroare, socotind că bunul vândut aparţine vânzătorului, s-a admis că vânzarea este anulabilă (lovită de nulitate relativă) pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului (considerat proprietar al lucrului vândut). în această situaţie, se poate spune că vânzătorul s-a comportat ca un proprietar aparent.
Mai mult, în materie mobiliară, potrivit noilor dispoziţii ale art. 17 alin. 2 Noul Cod Civil „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o per
soană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil’.
Nulitatea relativă a vânzării poate fi cerută numai de către cumpărător, pe cale de acţiune (dacă preţul a fost plătit) sau pe cale de excepţie (dacă preţul nu a fost plătit). De observat însă că, „Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei-credinţe!’ (art. 1212 Noul Cod Civil).
Vânzătorul nu poate cere anularea contractului în niciun caz, chiar dacă a fost de bună-credinţă, deoarece eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat.
Nici adevăratul proprietar nu poate cere anularea, fiind terţ faţă de contract, dar poate intenta o acţiune în revendicare. în acest caz, neexercitarea acţiunii în revendicare poate fi interpretată şi drept „ratificarea vânzării de către proprietar” (art. 1683 alin. 2 Noul Cod Civil).
Dacă însă, între timp, vânzătorul a devenit proprietarul lucrului (după încheierea contractului de vânzare), nici cumpărătorul nu mai poate cere anularea acestuia.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune subzistă şi în situaţia în care cumpărătorul nu a cerut sau, înainte de a fi cerut anularea, este evins de către adevăratul proprietar.
De menţionat că, dacă bunul înstrăinat face parte din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, contractul este nul absolut în toate cazurile, chiar dacă cumpărătorul a fost de bună-credinţă (art. 136 din Constituţie).
b). Când părţile au fost de rea-credinţă, ştiind că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane (şi deci problema erorii nu se mai pune), vânzarea-cumpărarea lucrului altuia reprezintă o operaţiune speculativă, are o cauză ilicită şi deci este nulă absolut (art. 1236 alin. 2 şi art. 1238 alin. 2 Noul Cod Civil).
De menţionat că, întrucât nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană, în această situaţie, şi adevăratul proprietar are dreptul să invoce nulitatea, chiar dacă nu a participat la încheierea convenţiei.
Peste toate cele de mai sus, a nu se uita că, potrivit spiritului Codului civil, actul juridic este prezumat a fi valabil, iar nulitatea este o sancţiune extremă, ce operează numai atunci când actul juridic nu mai poate fi păstrat în niciun fel.
în a doua situaţie, când transferul proprietăţii (şi al lucrului) este amânat la un moment ulterior încheierii contractului, dacă vânzătorul nu a devenit proprietarul lucrului, contractul de vânzare este sancţionat cu rezoluţiunea (pentru neîndeplinirea obligaţiei de a dobândi lucrul şi a „asigura” astfel transferul dreptului de proprietate către cumpărător - art. 1683 alin. 4 Noul Cod Civil).
jului” (potrivit dispoziţiilor discutabile ale art. 681 şi art. 1683 alin. 1 Noul Cod Civil privind vânzarea bunului altuia).
