Principiul nediscriminării - istoric al cadrului juridic internațional

1. Convenții ale Organizației Internaționale a Muncii

„Activitatea normativă a O.I.M., care se circumscrie principiului egalității de șanse și de tratament, se referă la reglementări cum sunt:

- egalitatea în materie de angajare și exercitare a profesiei (Convenția nr. 100 din 1951 cu privire la egalitatea de remunerare - convenție fundamentală; Recomandarea nr. 90 din același an; Convenția nr. 111 din 1958 cu privire la discriminarea în materie de angajare și exercitare a profesiei și Recomandarea nr. 111 din același an);

- egalitatea salariaților având responsabilități familiale (Convenția nr. 156 din 1981 și Recomandarea nr. 165 din același an cu privire la salariații având responsabilități familiale);

- populațiile indigene și tribale (Convenția nr. 169 din 1989 cu privire la populațiile indigene și tribale, Recomandarea nr. 104 din 1957 cu privire la populațiile aborigene și tribale, neratificate de România);

-salariații migranți (Convenția nr. 97din 1949 și Recomandarea nr. 86 din același an cu privire la salariații migranți; Convenția nr. 143 din 1975 și Recomandarea nr. 151 din același an cu privire la salariații migranți - dispoziții complementare, neratificate de România)”.

„Convenția nr. 100 din 1951 cu privire la egalitatea de remunerare și Recomandarea nr. 90 au fost primele instrumente cu forță obligatorie la scară internațională adoptate pentru promovarea egalității și eliminarea discriminării. Conținutul lor face referire la promovarea egalității dintre femei și bărbați și la egalitatea de remunerare. La acea vreme se cunoștea la nivel internațional că trebuia eliminată discriminarea în toate domeniile de activitate și că alte forme de discriminare urmau a fi interzise. Așa s-au adoptat, șapte ani mai târziu. Convenția nr. 111 cu privire la discriminarea în materia angajării și exercitarea profesiei și Recomandarea nr. 111 cu privire la orice formă de discriminare în materia angajării și a exercitării profesiei. Aceste acte normative protejează ansamblul salariaților și interzic discriminarea bazată pe rasă, culoare, sex, religie, opțiuni politice, naționalitate sau origine socială.

Adoptarea în anul 1975, în cadrul celei de-a 60-a sesiune a Conferinței Internaționale a Muncii, a Declarației cu privire la egalitatea de șanse și de tratament a salariaților a accentuat promovarea egalității în activitățile normative ale O.I.M. cu privire la femei. Declarația subliniază, pe de o parte, că toate formele de discriminare bazate pe sex, care neagă sau limitează egalitatea de șanse și de tratament, sunt inacceptabile și trebuie abrogate. Pe de altă parte, ea indică că protecția femeilor salariate trebuie să se înscrie în eforturile de ameliorare și îmbunătățire permanentă a condițiilor de muncă și viață a tuturor salariaților, femeile trebuind să fie protejate împotriva riscurilor inerente ale muncii și profesiei lor, de aceleași norme de protecție prevăzute pentru bărbați. Ea subliniază, de asemenea, că un tratament special pozitiv pe o perioadă determinată și tranzitorie, vizând o egalitate efectivă între sexe, nu va fi considerată ca discriminatorie.

Zece ani mai târziu, respectiv în 1985, cea de-a 71-a sesiune a Conferinței Internaționale a Muncii adoptă Rezoluția cu privire la egalitatea de șanse și tratament între salariați și salariate în materia angajării. Rezoluția conține rezumatul politicii O.I.M. În domeniul salariaților și a egalității de șanse și tratament (Convenția nr. 117 din 1962 privind politica socială, Convenția nr. 122 din 1964 cu privire la politica de angajare, Recomandarea nr. 123 din 1965 cu privire la concilierea răspunderilor familiale și profesionale ale salariaților, art. 8 al Convenției nr. 140 din 1974 cu privire la concediul de studii plătit, art. 4 al Convenției nr. 141 din 1975 cu privire la salariații rurali, Convenția nr. 156 și Recomandarea nr. 165 din 1981 cu privire la responsabilitățile familiale ale salariaților, art. 5 al Convenției nr. 158 din 1982 cu privire la concediere), subliniază intensificarea măsurilor în vederea asigurării condițiilor de muncă și viață adecvate pentru femei, care să le permită participarea la toate etapele și aspectele procesului de dezvoltare. Ea cuprinde și o serie de măsuri și un plan de acțiune de întreprins la nivel național și internațional, redă problemele cu care se confruntă femeile la locul de muncă, invitând guvernele și partenerii sociali să întreprindă eforturile necesare, să adopte strategii globale pentru a da efect principiului egalității, pentru a permite accesul femeilor la toate tipurile de munci și la procesul decizional.

Eliminarea discriminării a fost reafirmată ca principiu fundamental, inerent politicii O.I.M. În anul 1998, prin adoptarea Declarației cu privire la drepturile și principiile fundamentale ale muncii și anexele sale, printre care se numără și cel al eliminării oricărei forme de discriminare în muncă, principiul egalității reflectat în cele două Convenții devenite fundamentale nr. 100 și 111”.

1.1. Convenția internațională a muncii nr. 100/1951 asupra egalității de remunerare

România a ratificat în anul 1957 Convenția O.I.M. nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare prin Decretul 213/1957™. Convenția O.I.M. nr. 100/1951 consacră egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine și a mâinii de lucru feminine, pentru o muncă de valoare egală. Aceasta nu conține dispoziții care să limiteze câmpul de aplicare în sensul că se aplică tuturor angajaților din toate sectoarele de activitate. Nu există excluderi permise de Convenția nr. 100.

Potrivit prevederilor convenției, regula generală trebuie să fie aceea a aplicării principiului egalității de remunerare între femei și bărbați. Obligația statelor care au ratificat Convenția nr. 100 constă în promovarea aplicării principiului egalității de remunerare între bărbați și femei pentru muncă de valoare egală. Conceptul de muncă de valoare egală reprezintă chiar esența dreptului fundamental la egalitate de remunerație între bărbați și femei pentru o muncă de valoare egală și de promovare a egalității de șanse. Noțiunea de „valoare egală” implică adoptarea unei metode de măsurare și comparare a valorii diferitelor locuri de muncă. Tarifele ar trebui stabilite pe baza unor criterii obiective, lipsite de influențe bazate pe gen, pentru a se asigura că activitatea în sectoarele cu o proporție mai mare de femei nu este subevaluată în comparație cu sectoarele în care sunt predominant angajați bărbații.

Potrivit art. 1 din Convenția O.I.M. nr. 100/1951, termenul „remunerație” cuprinde salariul obișnuit, de bază sau minim, și orice alte avantaje, plătite direct sau indirect, în bani sau în natura, de către patron muncitorului pentru munca prestată de acesta din

urma, iar expresia „egalitate de remunerare a mâinii de lucru masculină și a mâinii de lucru feminină pentru o muncă de valoare egală", se referă la cuantumul remunerației fixate, fără discriminare în ceea ce privește sexul.

Convenția internațională a muncii nr. 100/1951 asupra egalității de remunerare prevede la art. 2 că:

„1. Fiecare membru va trebui, prin mijloace adaptate metodelor în vigoare pentru fixarea cuantumului de remunerație, să încurajeze și, în măsura în care aceasta este compatibil cu metodele amintite, să asigure aplicarea pentru toți muncitorii a principiului egalității de remunerare a mâinii de lucru masculine și a mâinii de lucru feminine pentru o muncă de valoare egală.

2. Acest principiu va putea fi aplicat:

a) fie pe calea legislației naționale;

b) fie prin orice sistem de fixare a remunerației, stabilit sau recunoscut de legislație;

c) fie prin contracte colective încheiate între patroni și muncitori;

d) fie prin îmbinarea acestor diferite mijloace".

1.2. Convenția internațională a muncii nr. 111/1958

Convenția 0.1.M. nr. 111/1958 a conturat cadrul general de luptă împotriva discriminării. La art. 1 din Convenție este definit termenul de discriminare, arătând ce se înțelege prin aceasta. În sensul art. 1 din Convenția O.I.M. nr. 111/1958, prin discriminare se înțelege:

a) orice deosebire, excludere sau preferință fondată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, ascendență națională sau origine socială, care are drept scop să distrugă sau să altereze egalitatea de șanse sau de tratament în materie de angajare sau de profesie;

b) orice altă deosebire, excludere sau preferință care are drept consecință să distrugă sau să altereze egalitatea de șansă sau de tratament în materie de angajare sau de profesie, care ar putea fi specificată de membrul interesat după consultarea organismelor reprezentative ale celor ce angajează și ale lucrătorilor, dacă există, și a altor organisme corespunzătoare.

În același sens, pct. 2 al art. 1 din Convenția O.I.M. nr. 111/1958 precizează că diferențele, excluderile sau preferințele fondate pe calificările cerute pentru ocuparea unui post nu sunt considerate discriminări. Articolul 2 al Convenției O.l.M. nr. 111/1958 instituie în sarcina statelor care au ratificat-o obligația de a iniția și aplica o politică națională privitoare la aplicarea egalității de șanse și tratament în materie de formare profesională și angajare în muncă.

„Printre obiectivele fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii se află și acela al combaterii discriminării - întemeiată pe orice criteriu - și asigurarea egalității de șanse și tratament pentru toți salariații”¹’¹. Discriminarea în cadrul raporturilor de muncă și cu ocazia angajării este un fenomen care evoluează în mod constant. Unele forme de discriminare au devenit mai subtile și mai puțin vizibile. Realitatea a demonstrat că discriminarea este un fenomen prezent și că este nevoie de adoptarea unei serii de măsuri.

Obiectivul principal al Convenției nr. 111 îl reprezintă eliminarea tuturor formelor de discriminare, așa cum sunt definite în Convenție, în ceea ce privește toate aspectele legate de muncă și formare profesională, prin adoptarea unor măsuri legislative concrete de promovare a egalității de șanse și de tratament. În vederea eliminării tuturor formelor de discriminare cu ocazia angajării și în profesie, statele sunt obligate să elaboreze și să pună în aplicare politici naționale de egalitate. Punerea în aplicare a politicii naționale de egalitate presupune adoptarea unei serii de măsuri specifice și concrete, inclusiv, în cele mai multe cazuri, necesitatea unui cadru legislativ clar și cuprinzător, și asigurarea că dreptul la egalitate și nediscriminare este eficient în practică. Sunt necesare măsuri proactive pentru a aborda cauzele care stau la baza discriminării și a inegalităților rezultate din discriminarea adânc înrădăcinată.

Scopul Convenției nr. 111 este de a proteja toate persoanele împotriva discriminării la locul de muncă pe bază de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, ascendență națională și origine socială, cu posibilitatea de a extinde protecția împotriva discriminării și pentru alte motive. Nu există nicio prevedere în Convenție care să limiteze domeniul de aplicare în ceea ce privește persoanele fizice sau ramurile de activitate.

Obligația principală a statelor care au ratificat Convenția nr. 111 se regăsește în cuprinsul dispozițiilor art. 2. Elaborarea unor definiții clare și cuprinzătoare a noțiunii de discriminare cu ocazia angajării și în cadrul raporturilor de muncă are un rol esențial în identificarea și abordarea mai multor manifestări care pot să apară. În domeniul de aplicare al Convenției nr. 111 intră orice discriminare directă sau indirectă. Discriminarea directă are loc atunci când un tratament mai puțin favorabil este explicit sau implicit bazat pe unul sau mai multe motive interzise. Discriminarea directă include și hărțuirea sexuală și alte forme de hărțuire. Legislația dintr-un număr tot mai mare de țări, inclusiv Canada (Quebec) și Regatul Unit, interzic și definesc „hărțuirea” în legătură cu oricare dintre motivele interzise, ca o formă de discriminare directă.

Discriminarea indirectă se referă la situații aparent neutre, regulamente sau practici, care, în fapt, au ca rezultat aplicarea unui tratament inegal persoanelor cu anumite caracteristici. Ea apare atunci când aceeași condiție, tratament sau criteriu se aplică la toată lumea, dar rezultă un impact disproporționat pentru unele persoane pe baza unei caracteristici cum ar fi rasa, culoarea, sex sau religie și nu este strâns legată de o cerință inerentă a locului de muncă.

În anul 1958, a fost adoptată Convenția nr. 111, care enumera șapte motive de discriminare, și anume rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, ascendență națională sau origine socială, motive care sunt de actualitate și în prezent. Convenția se referă la distincțiile, excluderile sau preferințele bazate pe motivele menționate expres în art. 1. În contextul Convenției, discriminarea pe bază de rasă și culoare sunt examinate în general împreună. Discriminarea pe bază de religie, combinată cu distincții și excluderi bazate pe alte motive, cum ar fi rasa, originea socială, sexul și naționalitatea, au dobândit o mai mare importanță, în contextul creșterii mișcării globale de oameni, în căutarea de oportunități mai bune. În realizarea obiectivelor Convenției este esențială adoptarea unei legislații în vederea interzicerii discriminării.

Recomandarea nr. 200/2010 oferă îndrumări considerabile în ceea ce privește abordarea discriminării bazate pe HIV și SIDA. Au fost încurajate guvernele să extindă aplicarea Convenției și la aceste motive de discriminare. Măsurile adoptate în vederea combaterii discriminării trebuie să fie concrete și efective și să contribuie în mod eficient la combaterea discriminării directe și indirecte și la promovarea egalității de șanse și de tratament pentru toate categoriile de lucrători, în toate aspectele legate de muncă și promovarea în muncă și pentru toate motivele acoperite de Convenție.

Convențiile nr. 100 și nr. 111 au ajuns aproape la o ratificare universală.

1.3. Convenția internațională a muncii nr. 177/1962 privind obiectivele și normele de bază ale politicii sociale

Convenția O.I.M. nr. 177/1962 a fost ratificată de România prin Decretul nr. 284 din 11 mai 1973. La art. 14 alin. (1) din Convenția O.I.M. nr. 177/1962 se prevede că unul dintre scopurile politicii sociale va trebui să fie desființarea oricărei discriminări între lucrători întemeiate pe rasă, culoare, sex, credință, apartenență la o grupare tradițională sau afiliere sindicală în materie de legislație și contracte de muncă, admiterea la ocupații atât publice, cât și private, condiții de angajare și avansare, condiții de muncă, înlesniri de pregătire profesională, participarea la negocierea contractelor colective, disciplină, niveluri de salarii și măsuri referitoare la igienă, protecție și bunăstare.

Convenția consacră principiul la muncă egală salariu egal pentru același proces de muncă și aceeași întreprindere și impune obligația de a se lua măsuri în scopul reducerii oricăror diferențe între nivelurile salariale rezultate din discriminări întemeiate pe rasă, culoare, sex, credință, apartenență la o grupare tradițională sau afiliere sindicală, prin ridicarea nivelurilor aplicabile lucrătorilor plătiți mai puțin.

1.4. Convenția internațională a muncii nr. 156 din anul 1981 privind muncitorii având responsabilități familiale

Convenția nr. 156/1981 consacră principiul egalității efective de șanse și de tratament pentru muncitorii de ambele sexe care au responsabilități familiale.

2. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

România a ratificat Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 16 decembrie 1966 prevede la art. 3 că statele părți se angajează să asigure dreptul egal pe care îl au bărbatul și femeia de a beneficia de toate drepturile economice, sociale și culturale care sunt enumerate în pact. Astfel, art. 7 la lit. a) pct. 1 recunoaște și consacră dreptul la un salariu echitabil și o remunerație egală pentru o muncă de valoare egală, fără nicio discriminare, iar la lit. c) prevede posibilitatea pentru toți sa-lariații de a fi promovați în munca lor la o categorie superioară adecvată.

3. Declarația universală a drepturilor omului

Articolul 2 parag. 1 din Declarația universală dispune că fiecare se poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile pe care Declarația le proclamă, fără nicio deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de originea sa națională sau socială, de averea sa, de naștere sau care are ar decurge din orice altă situație. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii.

La rândul său, art. 7 din Declarația universală a drepturilor omului prevede că: „Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”.

Articolul 23 din Declarația universală a drepturilor omului prevede că: „Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum șt la ocrotirea împotriva șomajului. Toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale”.

4. Convenția din 19 decembrie 1979 asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei

Convenția din 19 decembrie 1979 asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei a fost ratificată de România prin Decretul nr. 342/1981. În conformitate cu prevederile art. 11 din Convenție, statele părți se angajează să ia toate măsurile corespunzătoare pentru eliminarea discriminării față de femei în domeniul angajării în muncă, pentru a se asigura egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în cadrul raporturilor de muncă.

Potrivit art. 1 din Convenție, expresia discriminarea față de femei vizează orice diferențiere, excludere sau restricție bazata pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoașterea, beneficiul și exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalității dintre bărbat și femeie, a drepturilor omului și libertăților fundamentale, în domeniul politic, economic, social, cultural și civil sau în orice alt domeniu.

5. Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

Articolul 1 al Convenției definește discriminarea rasială, iar art. 5 din Convenție prevede că statele părți se angajează să interzică și să elimine discriminarea rasială.

6. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

România a ratificat Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974. Pactul consacră la art. 2, art. 3 și art. 26 principiul egalității de tratament și al nediscriminării. Astfel, la art. 2 alin. (1) se prevede că: „Statele părți la prezentul pact se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în prezentul pact, fără nicio deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare", iar la art. 3 se prevede că: „Statele părți la prezentul pact se angajează sa asigure dreptul egal al bărbaților și al femeilor de a se bucura de toate drepturile civile și politice enunțate în prezentul pact".

La rândul său, art. 26 prevede că: „Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privință legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”.