Principiul nediscriminării în Convenția europeană a drepturilor omului
| Comentarii |
|
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale interzice discriminarea în cuprinsul art. 14 și al Protocolului nr. 12 la Convenție. Articolul 1 din Protocolul nr. 12 prevede că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie asigurat fără nicio discriminare fondată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. În plus, se precizează că nimeni nu poate fi discriminat de către o autoritate publică.
„Interzicerea discriminării consacrată de articolul 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este limitată, acesta privește numai drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Articolul 14 din Convenția europeană dispune că exercitarea drepturilor și libertăților pe care aceasta le recunoaște trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, avere, naștere sau orice altă situație. În termeni asemănători, principiul nediscriminării este recunoscut de art. 2 din Pactul Internațional O.N.U. privitor la drepturile civile și politice".
„în jurisprudența sa, Curtea europeană a drepturilor omului a atribuit o largă aplicabilitate art. 14 din Convenție. Diferența de tratament devine discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distinctii între situații analoge și compatibile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă”.
C.E.D.O. a statuat că are loc o încălcarea a prevederilor art. 14 din Convenție ori de câte ori rezultă cu claritate că nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Tot C.E.D.O. a statuat că nu toate diferențierile sau diferențele de tratament constituie discriminare și că pentru ca o faptă să poată fi calificată drept faptă de discriminare aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiții. În jurisprudența clasică europeană o discriminare nu are caracter discriminatoriu decât dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
„în mod constant, instanța europeană a decis că, dacă articolul 14 oferă o protecție împotriva oricărei discriminări în exercițiul drepturilor și libertăților pe care convenția le garantează, orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, o încălcare. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele aflate în situații analoge sau compatibile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă; statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoge sau compatibile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate.
Întinderea acestei marje depinde de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție, iar prezența sau absența unui „numitor comun" al sistemelor judiciare ale statelor contractante într-un domeniu dat poate constitui un factor pertinent în determinarea marjei de apreciere.
Convenția europeană a drepturilor omului protejează împotriva discriminării toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor care au semnat și/sau ratificat convenția.
