Principiul nediscriminării în Carta socială europeană
| Comentarii |
|
Carta socială europeană revizuită a fost ratificată de România prin Legea nr. 74/1999. „Drepturile protejate de Cartă sunt enunțate la diferite niveluri de detaliere”. Preambulul Cartei interzice orice discriminare în exercitarea drepturilor sociale. Statele trebuie să ia măsuri de ordin juridic potrivite în vederea interzicerii oricărei forme de discriminare, directă sau indirectă, în materie de angajare. Carta interzice constrângerea exercitată asupra unui lucrător pentru a-i obliga să execute o activitate împotriva voinței sale și în afara oricărui consimțământ liber exprimat.
Diferitele drepturi consacrate de Carta din 1961 au fost completate cu Protocolul din 1988 și apoi de Carta revizuită pentru a fi efective și a răspunde preocupării pentru o protecție socială europeană. Articolul 1 din Protocolul din 1988 consacra dreptul la egalitate de șanse și tratament în materie de angajare și de profesie, fără discriminare pe bază de sex. Statele contractante se angajau să recunoască principiul egalității de șanse și tratament în materie de angajare și să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura aplicarea acestuia în ceea ce privește accesul la angajare, protecția împotriva concedierii, readaptarea profesională, condiții de angajare, muncă și salarizare, orientarea și formarea profesională, desfășurarea carierei, inclusiv promovarea.
Carta socială revizuită a fost destinată a se substitui progresiv Cartei sociale europene și Protocolului din 1988. Aceasta reia și consolidează drepturile existente și consacră noi drepturi. Carta socială revizuită a extins principiul fundamental al nediscriminării îmbunătățind în mod evident situația lucrătorilor.
Articolul 4 pct. 3 din Carta socială europeană revizuită prevede dreptul lucrătorilor și lucrătoarelor la salarizare egală pentru o muncă egală. Acest articol garantează dreptul la salarizare egală, fără discriminare fondată pe criteriul de sex, ceea ce presupune că femeile și bărbații au dreptul la un salariu egal pentru o muncă de valoare egală. Dreptul la salariu egal trebuie respectat indiferent că angajatul prestează o muncă în baza unui contract de muncă cu timp normal sau cu timp parțial de lucru. Egalitatea de tratament trebuie să acopere toate aspectele legate de remunerație. Statele s-au angajat să recunoască dreptul lucrătorilor bărbați și femei la o salarizare egală pentru o muncă de valoare egală.
În Partea I pct. 20 din Carta socială europeană revizuită se precizează că toți salariații au dreptul la egalitate de șanse și tratament în materie de angajare și exercitare a profesiei, fără discriminare fondată pe sex. Articolul 20 din Cartă consacră dreptul la egalitate de șanse și de tratament în materie de angajare și profesie, fără discriminare în funcție de sex.
în jurisprudența Comitetului European de Drept Social, art. 20 din Carta socială europeană a fost interpretat în sensul că: „Carta impune statelor nu numai să facă în așa fel încât să se respecte egalitatea de tratament, dar și să protejeze femeile și bărbații împotriva discriminării la angajare și formare profesională. Acest lucru implică obligația ce revine statelor de a adopta o legislație explicită și suficient de precisă care să garanteze egalitatea de tratament în toate aspectele sale. Precizarea principiului în constituție nu este suficientă. Orice dispoziție legislativă, statutară, reglementară, administrativă sau de altă natură care nu respectă principiul egalității de tratament trebuie să fie abrogată. Neaplica-rea unui text discriminatoriu nu este suficientă pentru ca o situație să fie considerată în conformitate cu Carta. Orice dispoziție contrară principiului de egalitate care figurează în convențiile colective de muncă, în contractele de muncă și regulamentele interioare ale întreprinderilor trebuie să poată fi îndepărtată, anulată sau modificată.
Dreptul național trebuie să prevadă căi de recurs adecvate și eficiente în caz de afirmații discriminatoare. Orice salariat care se consideră victima unei discriminări, trebuie să poată face apel la o instanță independentă. Sarcina probei trebuie sa fie stabilită. Stabilirea sarcinii probei presupune asigurarea că în momentul în care o persoană se consideră lezată ca urmare a nerespectării în ceea ce o privește a principiului egalității de tratament și relevă fapte ce permit prezumția existenței unei discriminări, îi revine apărării responsabilitatea de a dovedi că nu a existat nicio încălcare a principiului egalității de tratament. Obiectivul acestei dispoziții este acela de a permite judecătorilor să determine discriminarea plecând de la efectele produse de o regulă, un act sau o practică, stabilirea sarcinii dovezii este în consecință o dispoziție fundamentală din punctul de vedere al aplicării efective a regulilor de protecție împotriva discriminării.
Prin analogie cu jurisprudența referitoare la art. 1 pct. 2, mai multe măsuri trebuie încurajate pentru a asigura eficiența completă a dreptului de recurs: posibilitatea ca organizațiile sindicale sau alte organizații să inițieze o acțiune în justiție în litigiile în materie de discriminare la angajare, inclusiv litigiile individuale sau crearea unui organ independent care să promoveze egalitatea de tratament și să furnizeze asistență juridică victimelor.
„Orice victimă a unei discriminări pe bază de sex, trebuie să beneficieze de o reparație adecvată, suficientă pentru victimă și disuasivâ pentru autorul încălcării.
O reparație suficientă înseamnă:
- reintegrarea sau menținerea locului de muncă, precum și acordarea unei indemnizații care să compenseze prejudiciul material suferit în caz de concediere ilegală sau abuzivă;
- acordarea unei indemnizații în raport cu prejudiciul suferit, care să acopere prejudiciul material și moral dacă, în caz de concediere, salariatul/salariata nu dorește să se întoarcă la locul de muncă sau dacă continuarea relației de muncă este imposibilă;
- încetarea discriminării și acordarea unei indemnizații direct proporționale cu prejudiciul material și moral suferit, în toate celelalte cazuri.
În aplicarea acestor principii, Comitetul consideră că despăgubirile nu pot fi plafonate pentru că, în acest caz, acestea nu sunt adecvate, nefiind direct proporționale cu prejudiciul suferit, in evaluarea nivelului despăgubirilor, Comitetul ține cont de faptul că suma acestora trebuie să fie eficace în a descuraja angajatorul de la a mai recidiva. în acest scop, ia în considerare eventualele sancțiuni administrative, civile sau penale, pronunțate de altfel împotriva angajatorului. Salariații care își cer dreptul la egalitate trebuie să fie protejați legal împotriva oricărei forme de represalii din partea angajatorului lor: concediere, dar și retrogradare, modificare a condițiilor de muncă.
Activitățile profesionale și formarea profesională care stă la baza lor, luând în considerare natura sau condițiile exercitării lor, care nu pot fi încredințate decât persoanelor de un anumit sex, pot fi excluse din câmpul de aplicare al art. 20. Statele nu sunt obligate să interzică pe cale legislativă sau reglementară vreo listă a acestor activități (anexă la art. 20 pct. 4). Când apreciază, având în vedere condițiile de exercitare a activității de polițist, sexul constituie o condiție determinantă în cadrul poliției, armatei. Statele pot lua în considerare cerințele legate de ordinea publică sau securitatea națională, cu condiția ca ele să fie prevăzute de lege, să aibă un scop legitim și să fie necesare într-un stat democratic. Ca orice dispoziție derogatorie de la drepturile garantate de Cartă, derogarea deschisă trebuie interpretată în mod restrictiv și nu trebuie să depășească obiectivul vizat legitim. Anexa la art. 20 pct. 2 precizează că dispozițiile referitoare la protecția femeii nu sunt considerate discriminări. Aceste dispoziții trebuie să fie justificate obiectiv de existența nevoilor proprii femeilor (sarcina, nașterea și perioada postnatală)”.
„Drepturile speciale sunt garantate de art. 8 al Cartei (dreptul muncitoarelor la protejarea maternității). Interdicția muncii în timpul nopții a femeilor în general contrazice în schimb principiul egalității de tratament, munca de noapte fiind permisă bărbaților. Se știe că munca de noapte este nocivă în egală măsură femeilor și bărbaților.
Obiectul și scopul Cartei, instrument de protecție al drepturilor omului, constau în protecția drepturilor nu teoretice, ci efective, conformitatea cu Carta neputând fi atinsă de efectul legislației, statele trebuie să ia măsuri concrete pentru a promova egalitatea de șanse. Următoarele măsuri sunt considerate adecvate: adoptarea și punerea în aplicare a unui plan de acțiune național în favoarea egalității de șanse, obligativitatea adoptării de către întreprinderi a planurilor de întreprindere ce vizează atingerea egalității între femei și bărbați, încurajarea partenerilor sociali în privința abordării chestiunii egalității în convențiile colective și creșterea importanței chestiunii egalității între sexe în planurile de acțiune naționale pentru angajare (PAN). Politica dusă trebuie să se bazeze pe o strategie globală vizând integrarea dimensiunii egalității între sexe, în toate politicile legate de piața muncii.
Anexa la art. 20 pct. 3 precizează că măsurile specifice în vederea remedierii inegalităților de fapt, sunt permise. Această dispoziție nefăcând decât să consolideze obiectul art. 20, în ideea că garantează dreptul la egalitatea de șanse, Comitetul a dedus de aici o obligație pozitivă ce revine statelor. În afară de faptul că legislația nu poate împiedica adoptarea măsurilor sau acțiunilor pozitive, statele sunt obligate să ia măsuri specifice ce vizează remedierea inegalităților de fapt, care afectează șansele femeilor în ceea ce privește formarea și angajarea.
Nu există jurisprudență pe discriminarea prin rezultat, cum ar fi prioritatea acordată automat femeilor, în sectoarele de activitate unde acestea ar fi slab reprezentate. Articolul 20 din Cartă garantează dreptul la egalitatea de tratament în toate etapele vieții profesionale - accesul la un loc de muncă, remunerație și alte condiții de muncă, inclusiv rezilierea contractului sau alt prejudiciu, formare și orientare profesională, promovare. Prin acești termeni, art. 20 are un caracter de lex specialis, în raport cu art. 1 pct. 2 al Cartei, care interzice orice discriminare la angajare, indiferent care ar fi motivul.
Dreptul la egalitate salarială fără discriminare pe bază de sex este de asemenea garantat de art. 4 pct. 3 și jurisprudența specifică aferentă acestuia este prezentată din perspectiva acestei dispoziții”.
„Situația în materie de egalitate salarială în statele care au acceptat art. 20 și art. 4 pct. 3 este examinată exclusiv din perspectiva art. 20, iar aceste state nu sunt obligate să prezinte vreun raport cu privire la aplicarea art. 4 pct. 3. Articolul 20 garantează egalitatea de tratament în materie de securitate socială. În baza anexei, statele pot, în momentul ratificării Cartei sau al acceptării art. 20, să facă o declarație, excluzând, în totalitate sau parțial, materiile ce țin de siguranța socială.
Egalitatea de tratament în materie de securitate socială implică absenta oricărei discriminări în funcție de sex, inclusiv în ceea ce privește câmpul de aplicare al regimurilor, condițiile de acces la regimuri, calculul prestațiilor și perioada prestațiilor. Principiul egalității de tratament între femei și bărbați este înțeles ca fiind absența oricărei discriminări pe criterii sexuale. Egalitatea de tratament exclude orice discriminare directă și indirectă. Constituie discriminare contrară Cartei o diferențiere de tratament între persoane ce se află în situații comparabile, diferențiere care nu urmărește un scop legitim și/sau nu se bazează pe motive obiective și raționale.
Discriminarea indirectă este atunci când aceeași regulă pentru toți afectează, fără vreun scop legitim și în mod disproporționat, femeile sau bărbații. Egalitatea de tratament între salariații cu normă întreagă și salariații cu jumătate de normă, este analizată mai ales din perspectiva siguranței sociale. Discriminarea poate exista și atunci când nu sunt tratate diferențiat persoane care se află în situatii diferite.
f
Referindu-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Thlimmenos c. Grecia, nr. 34369/97, C.E.D.O. 2000-IV), Comitetul a indicat faptul că Carta interzice «toate formele de discriminare indirectă care ar putea scoate în evidență fie tratarea inadecvată a anumitor situații, fie accesul inegal al persoanelor puse în aceste situații și al altor cetățeni la diverse avantaje colective» și impune măsuri speciale ce răspund nevoilor specifice ale persoanelor a căror situații le distinge de majoritate. Egalitatea trebuie să fie respectată în privința tuturor salariaților din sectorul privat și din sectorul public".
Partea V art. E - nediscriminarea din Carta socială europeană revizuită prevede că „respectarea drepturilor recunoscute în prezenta Cartă trebuie asigurată fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, sănătate, apartenență la o minoritate națională, naștere sau orice altă situație”. Articolul E se bazează pe art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului. Articolul E interzice toate formele de discriminare. Acest articol completează dreptul la nediscriminare care este prevăzut implicit sau explicit într-un număr mare de dispoziții ale Cartei’.
În motivarea Deciziei din data de 20 octombrie 2009, pronunțată în cauza DCI c. Olanda, Comitetul European de Drept Social a reținut că „interzicerea discriminării consacrate în art. E al Cartei revizuite stabilește obligația de a se asigura că orice persoană sau grup în domeniul de aplicare ratione personae al Cartei revizuite beneficiază în egală măsură de drepturile Cartei revizuite.
Astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod constant atunci când a interpretat art. 14 din Convenție, Comitetul a statuat că principiul egalității, care se reflectă în interdicția de discriminare, presupune tratarea în mod egal a situațiilor egale și în mod diferit a situațiilor diferite (Autism-Europe c. Franța, plângerea nr. 13/2002, decizia din 4 noiembrie 2003)”. Comitetul European de Drept Social, a subliniat că demnitatea umană este recunoscută ca valoare fundamentală care stă la baza legislației privind drepturile omului și trebuie să fie respectată.
„Articolul 26 din Cartă are drept obiectiv de a garanta lucrătorilor dreptul la demnitate în muncă și în legătură cu munca. Textul vizează practicile de hărțuire inacceptabile. Primul alineat al art. 26 privește exclusiv hărțuirea sexuală, al doilea alineat de la art. 26 vizează ipoteze de hărțuire morală sau intimidare deliberată”.
Prin Decizia din data de 10 septembrie 2013 pronunțată în cauza Federația Internațională pentru Planning Familial - Rețeaua Europeană (IPPF EN) c. Italia (reclamația nr. 87/2012) s-a stabilit o încălcarea a prevederilor art. E din Cartă. Reclamația nr. 87/2012 a avut ca obiect plângerea IPPF în cuprinsul căreia s-a invocat că un număr mare de personal medical și alte persoane care lucrează în domeniul sănătății din motive de conștiință fac ca prevederile legale din legislația Italiană privind protecția socială să nu permită garantarea exercitării efective a drepturilor femeilor de a-și întrerupe sarcina, ceea ce constituie o violare a dreptului la sănătate.
De asemenea, autoarea reclamației a invocat că dreptul femeilor care doresc să își întrerupă sarcina nu este asigurat în mod nediscriminatoriu și aceasta constituie o violare a art. E combinat cu art. 11 din Cartă. Lipsa medicilor care nu au probleme de conștiință obligă femeile să găsească soluții de înlocuire și decid să caute în altă parte un spital care să le asigure serviciile cerute, aspect care conduce în mod egal la o discriminare comisă între femei. Femeile care dispun de resurse au astfel tendința să se adreseze unor clinici private sau unor clinici sau spitale din străinătate, ele având mijloace suficiente pentru acoperirea costurilor; pe de altă parte, nu se poate ignora că femeile care nu dispun de asemenea resurse, și anume femeile aparținând unei categorii defavorizate, sunt constrânse să se adreseze unor stabilimente sau persoane - când nu aleg să se ducă în străinătate - care nu oferă toate garanțiile pe care le implică în plan medical și igienic actul întreruperii de sarcină.
Sub aspectul faptei de discriminare, Comitetul European de Drept Social a amintit că art. E interzice atât discriminarea directă, cât și pe cea indirectă. Totodată, a reamintit că discriminarea directă survine atunci când exercitarea drepturilor garantate de Cartă ale unor anumiții indivizi și/sau grupuri de indivizi este împiedicată din cauza propriei lor situații. Așa cum se prevede în anexa Cartei, o diferență de tratament fondată pe un motiv obiectiv și rezonabil nu este considerată a fi discriminare (conform Autism-Europe c. Franța, reclamația nr. 13/2002, decizia din 4 noiembrie 2003, parag. 52). Comitetul a mai arătat că în cazul plângerilor întemeiate pe discriminare, sarcina probei nu ar trebui să revină în totalitate organizației care formulează plângerea.
În motivarea deciziei s-a retinut că reclamanta a invocat în plângere două tipuri de discriminare:
i) o discriminare bazată pe situația economică și/sau teritorială între femeile care au acces relativ liber la procedurile de avort și cele care nu au;
ii) o discriminare fondată pe gen și/sau starea de sănătate între femeile care doresc să recurgă la procedurile legale de întrerupere a sarcini și bărbații și femeile care doresc să recurgă la alte forme legale de acte medicale al căror acces nu este la fel de restrictiv.
Comitetul a considerat că aceste diferite motive de discriminare sunt strâns legate între ele și constituie o discriminarea multiplă în virtutea căreia anumite categorii de femei din Italia ar fi victima unui tratament mai puțin favorabil, și anume au dificultăți de accedere la procedurile legale de întrerupere a sarcini, iar aceasta ca o consecință a efectului combinat de gen, stare de sănătate, situație teritorială și/sau economică.
În esență, organizația reclamantă a pretins că discriminarea ține de faptul că femeile care se găsesc incluse în categoriile defavorizate nu ar avea acces la serviciile medicale de avort din cauza unei slăbiciuni a autorităților competente care nu au adoptat măsurile legale necesare pentru a compensa carențele serviciilor prestate de personalul medical care a ales să își exercite dreptul de a formula obiecțiuni în funcție de libertatea de conștiință, ceea ce constituie o discriminare.
Pe baza tuturor informațiilor furnizate de organizația reclamantă și necontestate de guvern, Comitetul a reținut că din cauza lipsei practicienilor în spitale și a personalului medical într-un anumit număr de spitale din Italia se întâmplă ca femeile să fie nevoite să se deplaseze de la un spital la altul în interiorul tării și chiar și în străinătate. În anumite cazuri acest lucru constituie riscuri pentru sănătatea femeilor în cauză. În consecință Comitetul a afirmat că, în ceea ce privește accesul la actul medical, femeile respective sunt tratate în mod diferit față de alte persoane aflate în aceeași situație, fără nicio justificare.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Carta drepturilor fundamentale a U.E. prevede la art. 1 că demnitatea umană este inviolabilă și că trebuie respectată și protejată, la art. 20 dispune că toate persoanele sunt egale în fața legii, la art. 21 alin. (1) interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală, la art. 21 alin. (2) se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie, iar la art. 23 se confirmă principiul egalității de tratament între femei și bărbații în ceea ce privește încadrarea în muncă, munca și remunerarea.
Titlul III, intitulat „Egalitatea”, din Carta drepturilor fundamentale a U.E. consacră principiul egalității de tratament și al nediscriminării. Carta reconfirmă drepturile din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de către U.E. și de către Consiliul Europei, precum și jurisprudența C.J.U.E. și a C.E.D.O., așa cum rezultă din preambulul acesteia. Aceasta expune ansamblul drepturilor sociale, economice și politice. Principiul nediscriminării este recunoscut în toate domeniile.
