Obligaţiile asigurătorului
| Comentarii |
|
obligaţiile asigurătorului, 1. Plata indemnizaţiei de asigurare 2. Supraasigurarea şi subasigurarea în obligaţia de despăgubire a asigurătorului 3. Efectele franşizei în operaţiunea de despăgubire 4. Cazuri generale de exonerare a asigurătorului de plata indemnizaţiei
Plata indemnizaţiei de asigurare
Principala obligaţie pe care reglementările din domeniul asigurărilor o legiferează în sarcina asigurătorului este aceea de a plăti indemnizaţia de asigurare la producerea cazului asigurat. Indemnizaţia se plăteşte asiguratului, sau după caz beneficiarului, moştenitorilor asiguratului ori terţului păgubit, potrivit condiţiilor prevăzute în contract.
Cuantumul indemnizaţiei de asigurare se stabileşte prin negociere cu asigurătorul; în caz contrar acesta se va determina de către instanţa de judecată. Soluţia este consacrată în art. 2208 noul cod civil potrivit căruia, în situaţia în care părţile nu se înţeleg asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, suma care nu face obiectul
litigiului va fi plătită de asigurător înainte ca acesta să se fi soluţionat prin negociere sau de către instanţa judecătorească.
Pentru dovedirea prejudiciului material sau moral suferit ca urmare a producerii cazului asigurat vor putea fi folosite orice mijloace de probă, în faţa instanţei, cât şi în procedura de negociere cu asigurătorul şi terţul păgubit, după caz.
Despăgubirile se vor acorda proporţional cu paguba efectiv suferită în urma producerii cazului asigurat.
Cu valoare de principiu, dispoziţiile art. 2217 alin. (1) noul Cod Civil prevăd că despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei, şi nici suma asigurată. Aceste prevederi sunt cuprinse în secţiunea destinată asigurării de bunuri din Codul civil, însă datorită conţinutului şi efectelor, ele sunt deopotrivă aplicabile tuturor formelor de asigurare. Prin indemnizaţia de asigurare sau despăgubirile primite, asiguratul, beneficiarul asigurării ori terţul păgubit, după caz, nu poate realiza o îmbogăţire fără justă cauză. De aceea, prestaţia asigurătorului în caz de daună va trebui circumscrisă criteriilor stabilite de lege.
Stabilirea despăgubirilor proporţional cu valoarea bunului din momentul survenirii cazului asigurat este criteriul esenţial specific asigurărilor de bunuri, indiferent de riscul subscris şi survenit. Se înţelege că acest criteriu va opera atunci când dauna este totală, adică se produce pieirea totală a bunului asigurat’.
Stabilirea indemnizaţiei în raport de cuantumul pagubei are o aplicabilitate mult mai generală, fiind operabilă practic în toate categoriile şi clasele de asigurări.
Stabilirea indemnizaţiei potrivit cu suma asigurată este frecventă în cazul asigurărilor de persoane, când despăgubirile se acordă până la această limită. Desigur că acest criteriu poate fi folosit şi în alte tipuri de asigurare. De pildă, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, indiferent de cuantumul pagubelor produse terţilor ca urmare a survenirii riscului asigurat, despăgubirile nu pot depăşi limitele la care s-a făcut asigurarea, adică suma asigurată. Evident este vorba de despăgubirile acordate de asigurătorul de răspundere civilă, pentru că, în ceea ce îl priveşte pe autorul care avea calitatea de asigurat la momentul săvârşirii faptei delictuale, acesta, potrivit regulilor care guvernează răspunderea civilă delictuală, va fi obligat la acoperirea integrală a prejudiciului produs'.
Supraasigurarea şi subasigurarea în obligaţia de despăgubire a asigurătorului
în legătură cu obligaţia de despăgubire a asigurătorului trebuie avute în vedere şi situaţiile în care, cu prilejul perfectării contractului de asigurare, s-a realizat o supraasigurare a riscului sau o subasigurare a acestuia.
Este posibil ca riscul să fi fost supraasigurat, adică fie valoarea bunului fie suma asigurată să fie supradimensionate. în astfel de situaţii se pune problema acordării despăgubirilor de către societatea de asigurare. Reglementările din materia asigu-
rarilor nu ne oferă soluţii concrete pentru astfel de situaţii. Dacă efectele supra-asigurării sunt stipulate în contractul de asigurare, atunci problema se va soluţiona potrivit clauzelor din contract. Mai dificil este în împrejurarea în care părţile nu au prevăzut consecinţele unei astfel de situaţii. în literatura de specialitate se face distincţie după buna-credinţă a asiguratului în momentul încheierii contractului ce conţine riscul supraasigurat. Astfel, dacă asiguratul a fost de rea-credinţă’, sancţiunea care se impune este nulitatea relativă a contractului, întemeiată pe intenţia frauduloasă a asiguratului. Din contră, dacă asiguratul a fost de bună-credinţă. soluţia propusă este menţinerea contractului şi acordarea despăgubirilor raportat la valoarea reală a consecinţelor producerii riscului asigurat.
Dacă riscul asigurat nu s-a produs încă, părţile pot conveni restituirea diferenţelor de primă încasate în plus de către asigurător. Poate fi cazul supraevaluării bunului sau valorii asigurate, făcută din eroare de către asigurat cu ocazia întocmirii chestionarul în perioada perfectării contractului de asigurare.
Pentru situaţia subasigurării, spre deosebire de supraasigurare, consecinţele sunt aceleaşi indiferent de atitudinea subiectivă a asiguratului. Eroarea sau intenţia frauduloasă nu au nicio relevanţă în caz de subasigurare, soluţia fiind acordarea despăgubirilor potrivit cu limitele în care s-a contractat.
Efectele franşizei în operaţiunea de despăgubire
Franşiza constituie o limitare a răspunderii asigurătorului stabilită pe cale convenţională cu asiguratul, fiind partea din prejudiciu suportată de persoana păgubită, stabilită ca valoare fixă sau procent din despăgubirea totală prevăzută în contractul de asigurare. Codul civil prevede în art. 2217 alin. (2) că părţile pot stipula o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franşiză, în privinţa căreia asigurătorul nu este obligat să plătească despăgubire. Existenţa franşizei reduce costurile asigurării şi impune o conduită atentă asiguratului faţă de bunurile sau valorile asigurate, dar reduce în mod corespunzător şi cuantumul indemnizaţiei.
în practică sunt întâlnite două categorii de franşize, franşiza simplă şi franşiza absolută sau deductibilă.
Franşiza simplă este franşiza care condiţionează acordarea despăgubirilor de o limită minimă a prejudiciului. Dacă paguba nu depăşeşte valoarea franşizei, asigurătorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor. Prin urmare, răspunderea asigurătorului este activată doar dacă prejudiciul depăşeşte cuantumul franşizei. Pentru asigurările cu franşiză simplă, dacă prejudiciul depăşeşte limita franşizei, acesta este acoperit în integralitate de asigurător, fără să se scadă contravaloarea franşizei, ca în cazul franşizei deductibile.
Am arătat în cele anterioare că întinderea franşizei este de până la 20% din valoarea asigurării. Aşadar, în ipoteza în care prejudiciul este de până la 20%, asigurătorul nu acordă despăgubiri, iar dacă prejudiciul depăşeşte valoarea franşizei,
adică este peste 20% din suma asigurată, asigurătorul dezdăunează întregul prejudiciu.
Franşiza deductibilă este întâlnită atunci când asigurătorul fie stabileşte o indemnizaţie de asigurare forfetară, care se va aplica la survenirea riscului asigurat indiferent de valoarea prejudiciului, fie se angajează să achite cu titlu de despăgubire numai un procent din valoarea prejudiciului'.
în acelaşi exemplu în care franşiza este de 20% din valoarea asigurării, dacă prejudiciul este sub acest procent, asigurătorul nu acordă despăgubiri, iar dacă paguba depăşeşte valoarea franşizei despăgubirea va fi redusă cu suma reprezentând valoarea franşizei.
Cazuri generale de exonerare a asigurătorului de plata indemnizaţiei
Legea reglementează anumite situaţii speciale care îl exonerează pe asigurător de plata indemnizaţiei de asigurare.
Astfel, art. 2208 alin. (2) noul Cod Civil stipulează că, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate. Aceleaşi reguli se aplică, dacă părţile convin, şi în cazul în care riscul asigurat a fost produs de către: a) persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul; b) prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului [art. 2208 alin. (3)].
De reţinut că, potrivit normei legale, situaţiile de mai sus îndreptăţesc asigurătorul să refuze plata despăgubirilor numai dacă acestea sunt stipulate, în mod expres, în contractul de asigurare.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, clauza de exonerare totală a asigurătorului de la plata indemnizaţiei ar putea fi considerată abuzivă, în condiţiile în care legiuitorul a înlăturat de la beneficiul asigurării numai pe cei care au produs cu intenţie cazul asigurat.
