Prevenirea tentativelor de sinucidere, autoagresiune şi violenţă în penitenciare
| Comentarii |
|
prevenirea tentativelor de sinucidere, autoagresiune şi violenţă în penitenciare, 1. Tentativele de sinucidere şi automutilare 2. Agresivitatea şi violenţa în comportament 3. Violenţa colectivă 4. Teritorialitatea 5. Automutilările. Tatuajele 6. Tulburările psihice 7. Suicidul
Din cauza unor tulburări de personalitate, deţinuţii recurg la astfel de manifestări din următoarele motive: modul de efectuare a urmăririi penale, probleme în legătură cu condamnarea primită sau unele probleme în legătură cu modul de distribuire a medicamentelor la deţinuţii bolnavi. Totodată, administrarea medicamentelor pentru deţinuţi cu afecţiuni de tip comportamental nu se realizează întotdeauna conform practicii stabilite (sub supraveghere), creându-se astfel premisele ca unii dintre ei să stocheze cantităţi mari, pe care apoi le consumă fără niciun control de specialitate.
1. Tentativele de sinucidere şi automutilare
Riscul ca un deţinut să se automutileze sau să se sinucidă este o grijă particulară a procesului de primire în penitenciar. Deţinuţii aflaţi în arest demonstrează o incidenţă mai ridicată de sinucidere (mai ales la deţinute) decât majoritatea populaţiei de deţinuţi şi majoritatea tentativelor de suicid are loc în primele patru săptămâni de custodie. De aceea, psihologul şi asistentul social întocmesc pentru fiecare nou-sosit o fişă de evaluare în acest sens. pentru a preveni apariţia unor incidente nedorite.
Pierderile suferite (familia, copiii părăsiţi), sentimentul de izolare, de părăsire produc în prima parte a pedepsei o interiorizare, o non*implicare, trăirea solitară a propriilor stări sufleteşti. în discuţiile cu ceilalţi condamnaţi, condamnatul trece de la remuşcâri, păreri de rău din timpul procesului penal la justificări ale faptelor comise fabricate în penitenciar, la care persoana aderă, deoarece o ajută să elimine din tensiunea culpabilizării. Diminuarea gradului de vinovăţie uşurează conştiinţa individului şi, de multe ori, asistăm la modificarea poziţiei faţă de pedeapsă şi perceperea ei ca fiind prea aspră.
Personalul de supraveghere realizează o activitate de prevenire a unor astfel de acte de sinucidere sau automutilare, care se bazează pe o vigilenţă sporită, mai cu seamă noaptea sau în situaţiile în care condamnatul a primit o veste rea. dureroasă de la aparţinători, şi pe consemnarea în caietele sau fişele de observaţie a informaţiilor adunate în timpul serviciului cu privire la comportamentul condamnatului, transmiterea acestor informaţii către diferiţi factori de intervenţie, specialişti în domeniul medical şi socio-educativ.
2. Agresivitatea şi violenţa în comportament
Prin agresivitate se înţelege un comportament verbal sau acţionai ofensiv, orientat spre umilirea şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi.
Comportamentul agresiv poate fi orientat:
- contra propriei persoane (autoagresiune);
- spre distrugerea obiectelor învestite cu semnificaţie socială;
- împotriva celorlalţi şi a conducătorilor (heteroagresivitate).
in cazul în care medicul penitenciarului constată că deţinutul a recurs la acţiuni de autoagresiune, care pentru vindecare necesită internarea în infirmerie, spital-penitenciar sau spital din reţeaua publică, întocmeşte un proces-verbal care. după ce este avizat de către directorul penitenciarului, se aduce la cunoştinţa persoanei în cauză, sub semnătură, şi se ataşează la dosarul individual.
Durata internării în infirmerie, în spital-penitenciar sau în spital din reţeaua publică se menţionează în procesul-verbal care se comunică de către administraţia penitenciarului instanţei de executare, pentru a proceda conform dispoziţiilor legale. Cheltuielile ocazionate de îngrijirile medicale şi tratamentul aplicat în situaţiile de autoagresiune sunt imputabile celor în cauză.
în urma studiilor făcute, s-a tras concluzia că agresivitatea se formează în copilărie, se continuă şi se amplifică în adolescenţă, pentru ca la adult să devină un adevărat patern comportamental, fiind o continuitate a comportamentului agresiv pe tot parcursul vieţii.
O altă formă de agresivitate este cea instrumentală, care se manifestă sub forma conflictelor individuale sau de grup, miza fiind dată de dorinţa de a se impune în „teritoriu" sau din dorinţa de a avea dreptul de a lua primul masa etc. Expresia tipică de agresivitate verbală şi fizică se manifestă faţă de cei care sunt condamnaţi pentru delicte repudiate de mediul carceral, cum ar fi violul cu incest, violul copiilor, uciderea copiilor sau a părinţilor, a soţiei.
Agresivitatea se manifestă şi prin sclavie, costând în folosirea de către deţinuţi a altor deţinuţi pentru menaj şi alte activităţi înjositoare.
în situaţiile în care există informaţii certe cu privire la astfel de tentative, se procedează la o măsură de cazare temporară în camera de protecţie. Decizia aparţine directorului locului de deţinere, care. în baza informării personalului direct implicat în activităţi cu deţinutul, va dispune cazarea acestuia în camera de protecţie, dacă există un pericol iminent de producere a unuia dintre următoarele evenimente:
a) autoagresiune sau suicid;
b) rănirea altei persoane, dacă nu există posibilitatea separării acestora;
c) distrugerea de bunuri ori tulburarea în mod grav a ordinii.
Această măsură poate fi luată până la încetarea stării care a generat-o. dar nu mai mult de 24 de ore. Pe perioada cazării în camera de protecţie, deţinutul este consiliat psihologic. înainte de expirarea celor 24 de ore. medicul şi psihologul întocmesc un raport referitor la starea medicală, conduita şi prognoza psihocomportamentalâ a respectivei persoane, pe care îl înaintează directorului penitenciarului.
Pot exista situaţii excepţionale care să conducă la o decizie de prelungire a măsurii de cazare temporară în camera de protecţie de 24 de ore în condiţiile legii. Este obligatoriu ca în prealabil să se facă o reevaluare medicală şi psihologică. Pot fi astfel de situaţii excepţionale:
a) deţinutul are un comportament agresiv sau ameninţă că va recurge la aceleaşi acte care au determinat cazarea sa în camera de protecţie;
b) deţinutul are un comportament oscilant, care menţine ridicat riscul producerii unuia dintre incidentele care au determinat cazarea sa în camera de protecţie.
în perioada cazării în camera de protecţie, deţinutul este monitorizat de personalul medical, care are obligaţia de a evalua starea acestuia ori de cate ori este necesar, dar nu mai puţin de o dată la 4 ore.
3. Violenţa colectivă
Prin violenţă se înţelege utilizarea forţei şi a constrângerii de către un individ. în scopul impunerii voinţei sale asupra altora. Privarea de libertate favorizează apariţia şi dezvoltarea unor comportamente agresive. Se poate ca unii deţinuţi să fie victime sau agresorii altora.
Factorii de risc care, în general, dezvoltă comportamente violente sunt următorii:
a) factorii situaţionali- prezenţa ingestiei de alcool sau folosirea de arme. prezenţa unor persoane violente:
b) factorii personali - presupun caracteristicile biologice şi cele fiziologice şi comportamentale, cum ar fi hiperactivitate, impulsivitate, autocontrol scăzut, probleme de atenţie şi de concentrare, nivel scăzut de inteligenţă;
c) factorii relaţionali-ţin de influenţele de familie, de modelele oferite de părinţi în familie, peste care se suprapun o slabă supraveghere parentală, precum şi metode de educaţie neadecvate, influenţele de mediu generate de prieteniile de grup, în special cu amici delicvenţi sau consumul de droguri:
d) factorii comunitari- persoanele din mediul urban sau suburban evoluează mai rapid spre comportamente violente decât cei proveniţi din medii rurale, expresia acestei evoluţii comportamentale concretizându-se în asocierea tinerilor în găşti şi folosirea armelor albe, a armelor de foc, a drogurilor;
e) factorii sociali - presupun modificări demografice rapide, în cadrul populaţiei tinere exprimate în modernizare, emigraţie, urbanizare, şi schimbări de politică socială. Au o influenţă semnificativă şi cultura şi schimbările politice.
Nu poate fi ignorată influenţa puternică pe care o exercită mass-media, creşterea numărului de oportunităţi de promovare a violenţei şi a unor metode mai rafinate de agresivitate.
Analiza incidentelor la locul de detenţie trebuie să pornească de la ideea că în majoritatea situaţiilor acestea au la bază nemulţumiri şi frustrări acumulate dinainte şi până în momentul incidentului. Altfel spus, cauza conflictelor din lumea penitenciară este generată de două fonduri secundare: frustrări acumulate de prea multă suprapopulare şi frustrări acumulate de la prea multă tensiune psihologică, sexuală, spirituală nesatisfăcută calitativ, coerent. într-o frustrare a „voinţei de sens”. Conflictele se alimentează şi sunt alimentate inconştient de către deţinuţi din conştientizarea realităţilor din penitenciar şi în primul rând a suprapopulării unei celule sau a unei suprafeţe din penitenciar.
Violenţa carcerală este una dintre manifestările violenţei cotidiene, care are cauze de ordin psihologic, social, cultural şi economic. într-o încercare de identificare a cauzelor care duc la manifestarea violentă, putem enumera: caracteristici individuale (lipsa stimei de sine, hiperactivitate, atitudini antisociale, tutun, alcool, droguri, carenţe educaţionale, nivel redus al IO şi EQ, lipsa autocontrolului), factori socio-familiali şi de mediu şcolar (violenţa în familie şi mediul familial instabil, condiţii economice
precare), mass-media, sistemul legal permisiv în unele ţâri, alienarea (îndepărtarea faţă de societate), discriminări socio-etnico-religioase.
Sinonime pentru incident sunt: „revoltă", „răscoală", „răzvrătire", „răzmeriţă", „stare conflictuală" etc.
Globalizarea interesului faţă de violenţa socială şi implicit cea penitenciară este consecinţa unei conştientizări generale privind implicaţiile violenţei în societatea actuală şi necesitatea găsirii de soluţii pentru diminuarea acestui fenomen. Violenta penitenciară nu este deloc un fenomen nou. ea manifestându-se în trecut în spaţiul penitenciar sub forme poate chiar mai violente decât acum.
in prezent, penitenciarul a devenit un spaţiu mult mai transparent şi permisiv, asimilând tensiunile şi dificultăţile cu care se confruntă societatea contemporană. Se doreşte ca penitenciarul să fie un spaţiu privilegiat, care să ofere securitate şi siguranţă. Tot mai multe instituţii la nivel naţional şi internaţional, conştientizând faptul că fenomenul violenţei penitenciare a căpătat amploare, manifestă preocupare faţă de violenţa carcerală şi soluţionarea acesteia (conştientizarea opiniei publice şi a instituţiilor abilitate şi creşterea interesului public faţă de acest gen de violenţă, implicarea instituţiilor abilitate, a societăţii şi a familiei în luarea de măsuri de combatere a manifestărilor violente ale tinerilor etc.).
Violenţa are diverse forme de manifestare: fizică (bruscare, împingere, lovire, rănire) sau verbală (exprimare inadecvată sau jigniri, ironizare), constrângere, restricţii sau refuzul de a avea contact cu membri familiei ori cu prietenii.
Din punct de vedere psihologic, conflictele din mediul penitenciar reprezintă suma mai multor procese, stări, fenomene: frustrare, raportul frustrare - agresiune, stresul şi violenţa colectivă1'1. Dacă ne referim la fiecare în parte, trebuie să arătăm următoarele:
a) frustrarea, reprezintă o stare în care se află individul care nu a reuşit să îşi satisfacă o dorinţă, motiv pentru care îşi modifică conduita, comportamentul. în mediul penitenciar, frustrarea se manifestă cu privire la monotonie şi timpul penitenciar impus de normele interne;
b) raportul frustrare - agresiune dezvăluie faptul că persoanele încarcerate care sunt mai puţin tolerante la frustrare acumulează tensiuni interioare care pot genera: crize ce se manifestă prin comportamente agresive îndreptate spre alţi deţinuţi sau chiar cadre şi reacţii autoagresive - mutilări şi tentative de sinucidere; atitudini defensive (izolarea într-o lume imaginară), de consimţire, de acceptare a normelor din penitenciar, de integrare, întâlnită mai ales la deţinuţii cu pedepse cu termene lungi;
c) stresul, care în mediul de izolare de societate poate atinge limite extreme. Cauzele stresului sunt atitudinea celorlalţi deţinuţi faţă de condamnat, atitudinea administraţiei penitenciarului faţă de acesta, intoleranţa faţă de individualitate, empatia cu ceilalţi deţinuţi care provin din medii foarte variate, monotonia activităţilor şi a programului zilnic. O altă sursă a stresului o formează relaţiile dintre deţinuţi sau dintre aceştia şi personalul din penitenciar;
d) violenţa colectivă, care parcurge mai multe etape până la finalizare, pornind de la o simplă nemulţumire, agitaţie, amplificarea agitaţiei prin includerea unui număr mai mare de deţinuţi, concretizarea nemulţumirii în manifestări de genul fluierături, injurii etc., recurgerea la acţiuni violente1’1. Acumularea unor tensiuni în interiorul unui grup de deţinuţi este un fenomen psihosocial, având diferite cauze:
- atitudini nonconformiste;
- prezenţa unora cu inadaptări marcante la mediul penitenciar;
- revolta penitenciară.
Luând în considerare specificul vieţii de detenţie, deseori actele de violenţă au rolul „de descărcare afectivă, de uşurare".
Mediul penitenciar este un mediu considerat ostil, în care individul se simte vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face faţă unor dificultăţi, astfel că la deţinuţi ieşirile agresive sunt mult mai frecvente. Unele mici acte agresive trebuie să constituie semnale de alarmă pentru ceea ce este apreciat de deţinuţi: forţa, prestigiul, vârsta, loialitatea, sentimentul de siguranţă.
Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică:
- în urma unui incident apreciat de deţinuţi ca jignitor sau nedrept, se stârneşte în rândul acestora o oarecare agitaţie. Faptul se propagă din gură în gură. este deformat, ornat cu detalii ireale sau exagerate. La nucleul agitaţiei se adaugă noi indivizi şi starea de spirit a grupului intră într-o nouă fază;
- grupul creşte, deţinuţii devin din ce în ce mai agitaţi şi mai furioşi, fără a şti precis ce vor. în acest moment, poziţia mulţumii este oscilantă şi poate fi uşor dirijată de agitatori. Influenţa acestor agitatori depinde de autoritatea de care se bucură, de măsura în care exprimă trebuinţele de bază ale grupului şi mai ales reuşesc să formuleze clar nemulţumirea de moment şi cea latentă. Deşi furia grupului creşte, ea se menţine în această fază în interiorul grupului;
- în următoarea fază agitaţia mulţimii este în continuă creştere. Cei mai tineri din grup încep să îşi manifeste violenţa încercând să îi încurajeze şi să îi distreze pe ceilalţi prin fluierături, injurii, provocări verbale. Deţinuţii adulţi, care reprezintă centrul de greutate al mulţimii, nu se manifestă şi de aceea trebuie să li acorde maxim de atenţie;
- în ultima fază, când grupul este în situaţia de a comite acte de violenţă, orice intervenţie verbală sau de control este inutilă.
4. Teritorialitatea
Teritorialitatea constă în stabilirea de către anumiţi deţinuţi sau grupuri de deţinuţi a unor zone din penitenciar în care au anumite comportamente particulare, între ei şi în raport cu ceilalţi deţinuţi. Aceasta nu duce obligatoriu la fenomene de agresivitate, rezumându-se la anumite reguli impuse şi respectate de către deţinuţi.
Fenomenul de teritorialitate „reprezintă caracteristica grupurilor şi a indivizilor din interiorul acestora de a-şi delimita teritorii şi de a avea anumite comportamente specifice în raport cu acestea'’. în literatura de specialitate se disting două tipuri de teritorii:
a) primare - în care individul/grupul poate exercita un control total, iar utilizarea teritoriului este de lungă durată (dormitor, pat);
b) secundare - care sunt utilizate în mod regulat, dar controlul asupra lor nu se exercită decât în momentul utilizării (locul la masă, în bancă).
Aceste teritorii se caracterizează prin anumite reguli, anumite comportamente specifice (în situaţii defensive, vorbitul în şoaptă), zonele de influenţă se marchează prin haine, afişe, fotografii, desene etc. In teritoriu se poate pătrunde respectând anumite reguli.
Teritorialitatea este şi un spaţiu interpersonal. care poate fi delimitat în zone:
- zona intimă (până la 45 cm);
- zona personală (45-120 cm);
- zona socială (1,2-3,6 m).
Expresia acestui fenomen de teritorialitate este modul de utilizare a paturilor în funcţie de ierarhie. în subcultura de penitenciar, cel care doarme la patul doi (două paturi suprapuse) este un „nepot", un „fraier” şi este tratat ca atare; „şmecherii" aleg patul unu. Când nu există suficiente paturi pentru toţi deţinuţii de rang superior, aceştia preferă să stea câte trei în două paturi alăturate. în general în mediul privativ, conflictele motivate de fenomenul de teritorialitate sunt mai puţin frecvente.
5. Automutilările. Tatuajele
în mediul penitenciar, unul dintre fenomenele des întâlnite este şi automutilarea. Aceasta se întâmplă adesea din cauza unor probleme psihice, sociale sau culturale. Pierderea încrederii în viitor, situaţia socială din închisoare, hărţuirea sexuală, izolarea faţă de familie şi prieteni, multe motive personale pot explica astfel de comportamente.
Automutilările pot fi întâlnite la obsedaţii sexuali ca semnificaţie de autopedepsire, la unii subiecţi chinuiţi de scrupule religioase sau la deţinuţii hiperemotivi. La aceştia din urmă, apar pe fondul unei slăbiciuni psihice, după o perioadă de activităţi sau relaţii penibile cu alţi deţinuţi.
Tatuajul a fost şi este o problemă studiată de mulţi criminologi, ca Lombroso, Minovici, care au emis diverse teorii cu privire la originea şi semnificaţia lui. Deţinuţii recurg la tatuaj datorită nivelului scăzut intelectual şi de cultură.
Motivele tatuării sunt imitaţia, forma de manifestare a dragostei şi prieteniei şi vanitatea (rezistenţa la o durere).
6. Tulburările psihice
în mediul penitenciar pot apărea o serie de tulburări psihice ca reacţie la mediul carceral. Acestea se întâlnesc mai ales la deţinuţii primari, la puţin timp după depunerea în penitenciar, şi sunt tranzitorii. Cele mai frecvente sunt stările depresive, care se caracterizează prin următoarele forme de manifestare: o puternică melancolie, disperare, agitaţie anxioasă, tentative de suicid, halucinaţii auditive şi vizuale, temeri delirante de persecuţie. Manifestările sunt influenţate de o serie de factori psihologici: ruşine, remuşcări, despărţirea bruscă de familie.
Alt grup de tulburări este constituit de stările confuzionale care apar după câteva săptămâni sau luni de la depunerea în penitenciar.
Unele tulburări psihice mai pot fi determinate de sevrajul la care sunt supuşi alcoolicii. Ei se manifestă prin crize anxioase, violente, febră, tremurături, agitaţie psiho-motorie, halucinaţii, insomnii, puls accelerat.
Toate aceste tulburări psihice reclamă examinarea de specialitate şi un tratament precoce.
Cât priveşte măsurile de siguranţă în asemenea cazuri, deţinuţii cu tulburări psihice grave, de natură a pune în pericol siguranţa proprie sau a altor deţinuţi, sunt internaţi în secţiile de profil din unităţile spitaliceşti, pentru tratament medical şi asistenţă psihosocială specifice.
în momentele de criză pot fi utilizate, în condiţiile prevăzute la art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 254/2013 şi cu avizul medicului, mijloacele de imobilizare sau cazarea temporară in camera de protecţie. pentru a evita autorănirea, rănirea altor persoane sau distrugerea de bunuri. Deţinutul care face obiectul imobilizării este pus sub observaţie continuă. Mijloacele de imobilizare sunt îndepărtate la încetarea stării care a impus această măsură.
Riscul de suicid al deţinuţilor cu afecţiuni psihice se evaluează în mod constant de personalul medical şi de psiholog.
Punerea în libertate a deţinuţilor cu afecţiuni psihice se comunică direcţiei de sănătate publică din judeţul în raza căruia se stabilesc aceste persoane. în vederea continuării tratamentului medical.
7. Suicidul
Din punct de vedere etimologic, termenul provine de la latinescul sui caedere - a se ucide pe sine. Sinuciderea este condamnată atât de către biserică (deoarece neagă pe Dumnezeu şi este cel mai mare păcat), cât şi de către societate; ea constituie o faptă de devianţă care stârneşte mai întotdeauna reacţii de şoc şi mirare din partea membrilor societăţii, care nu concep faptul că cineva poate fi capabil să săvârşească acest act.
Emile Durkheim considera că sinuciderile sunt săvârşite de către persoane care nu reuşesc sa se integreze în societate sau de către persoane integrate în societate care se sinucid pentru binele grupului (actele de eroism din timpul războiului), o a treia categorie fiind formată din persoanele aflate într-un mediu care nu le oferă valori sau legi clare. De multe ori, făptuitorul nu intenţionează să îşi ia viaţa, ci doar să şantajeze pe cineva sau să atragă atenţia asupra sa. în urma studiilor sociologice, s-a constatat că în rândul femeilor se constată un număr aproape dublu de tentative de sinucidere în comparaţie cu bărbaţii, însă bărbaţii sunt de 4 ori mai eficienţi în comiterea sinuciderii decât femeile. Mijloacele folosite pentru sinucidere sunt dintre cele mai diferite: arme de foc, arme albe. funii, droguri, somnifere etc.
E.S. Shneidman (1980) definea suicidul ca „un act de încetare din viaţă, auto-propus şi cu intenţie proprie”. Se poate detalia această definiţie ca fiind „actul auto-oprimării existenţei, desfăşurat într-un moment de tensiune afectivă sau de perturbare a conştiinţei".
Suicidului i se acordă semnificaţii multiple: curmarea singurătăţii, răzbunare, ultimă sau unică soluţie a unei situaţii intolerabile, a înlăturării dependenţei; o altă semnificaţie aste aceea a menţinerii onoarei; se consideră că suicidul poate fi o sursă de uşurare.
Prezenţa în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o triplă reducere a spaţiului de viaţă, a timpului personal, a comportamentului social. Cu alte cuvinte, individul suferă un dezechilibru al personalităţii şi se remarcă o disfuncţie a conduitei individuale. Aproape fiecare deţinut trăieşte traumatic perioada de detenţie, mai ales la prima condamnare; condamnatul se confruntă cu frustrările în plan social, instinctual şi în ceea ce priveşte imaginea de sine, care îl determină să caute un remediu definitiv al nefericirii sale.
Fiind o tulburare a instinctului de conservare, o reacţie catastrofală a individului exprimând neputinţa de a se adapta la situaţia dată. suicidul se prezintă ca o realitate complexă, a cărei fenomenologie poate lua forme diverse. Formele suicidului in mediul penitenciar sunt:
a) suicidul emotiv - care rezultă dintr-o mare anxietate, fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoţii puternice (teama);
b) suicidul pasional- care este mai curând o conduită de disperare, prin care se încearcă să se elibereze de o durere morală insuportabilă;
c) echivalenţe suicidare- sunt frecvente în mediul penitenciar, datorită beneficiilor secundare de îngrijiri medicale.
in general, aceste conduite sunt ca un şantaj, fără a se da o semnificaţie deosebită faptului că individul foloseşte moartea ca o monedă de schimb, trecându-se destul de uşor peste toate conduitele de revendicare ale deţinuţilor. Legat de acest şantaj, trebuie făcută distincţia între şantaj cu sinucidere şi sinuciderea-şantaj. în primul caz. individul scontează că va obţine beneficiul înainte de trecerea la act. iar în al doilea caz, după ce va muri.
Sinuciderea în penitenciar ridică probleme cu privire la modul ineficient de supraveghere a condamnatului şi, desigur, în plan instituţional atrage o imagine negativă a penitenciarului şi mai ales a personalului din penitenciar, legat de aplicarea şi respectarea regulamentului penitenciarului şi a dispoziţiilor legale.
Locurile în care se găsesc condamnaţii care au reuşit sinuciderea sunt diferite, la infirmerie, la locul de muncă, în camera de izolare, în pavilionul în care sunt deţinuţi etc. Mai mult decât atât, s-au constatat situaţii când condamnatul a lăsat scrisori prin care acuză administraţia cu privire la determinarea sa în vreun anume fel.
în urma unor studii au fost stabilite câteva dintre cauzele actelor suicidale in rândul deţinuţilor.
- o primă cauză ar fi contactul dur cu un mediu auster, rece, neprimitor, care anunţă o neputinţă de adaptare la situaţia nouă;
- odată intrat în penitenciar, se instalează apatia, lipsa iniţiativei, pierderea interesului pentru lucru, resemnarea fatalistă, adică nevroza penitenciară. Din punct de
vedere psihologic şi psihiatric, aceasta poate genera stări confuze de reacţie din partea condamnatului;
- alte cauze ţin de supărare, mâhnire, nefericire, care produc tulburări extrem de puternice (frică, furie), care duc la o durere morală a individului, la accese de disperare sau. dimpotrivă, de abandon social, de neputinţă psihică de a se împăca cu situaţia dată (izolare de familie, cei dragi, prieteni, societate);
- lipsa unui confesor real cu care să discute şi să se facă înţeles cu privire la drama socială pe care o trăieşte şi, astfel, să complinească lipsa de rezistenţă psihică faţă de un mediu frustrant şi înjositor pentru el;
- tensiunea morală şi psihică, în general, care se acumulează cu trecerea anilor, cauzată de frica pe care o pot inspira ameninţările celorlalţi condamnaţi, din partea personalului, lipsa de perspectivă şi de sens în viitor;
- existenţa unor constrângeri inerente regimului de penitenciar; nu trebuie să uităm că totuşi este vorba de executarea unei pedepse penale, care implică lipsa de libertate, lipsa de libertate de mişcare, de acţiune sau inacţiune a condamnaţilor, apartenenţa la un grup, constituit din întreaga populaţie carcerală. o colectivitate nouă. care cuprinde în rândurile sale persoane ostile sau duşmănoase, cu interese divergente permanente.
Aceste evenimente nefericite pentru deţinut şi în acelaşi timp pentru administraţia penitenciarului se petrec în primele zile de la încarcerare, cu ocazia unor sărbători legale, aniversare, zile cu semnificaţii în viaţa lor sau la aflarea unor veşti neplăcute, cum ar fi divorţul intentat de partenerul de viaţă, decesul unei persoane dragi, la aflarea unei hotărâri cu o pedeapsă de lungă durată, cu ocazia unei umilinţe deosebite etc. S-a constatat, totodată, că riscul sinuciderii este mai mare noaptea decât ziua şi atunci când deţinutul rămâne singur într-un spaţiu, cum ar fi un salon de spital sau infirmerie.
Ce se întâmplă dacă nefericitul eveniment a avut loc? Moartea unui deţinut prin sinucidere se consideră o moarte violentă, care presupune o anumită procedură. în primul rând, când este descoperit deţinutul sinucigaş, se încearcă a i se acorda primul ajutor, dacă mai este necesar. Supraveghetorul în a cărui secţie a avut loc evenimentul are obligaţia de a lua măsuri de conservare a urmelor, a locului unde s-a produs fapta. Aceeaşi obligaţie o are şi persoana care a descoperit primul deţinutul.
Persoana care a descoperit cadavrul va informa de urgenţă conducerea penitenciarului, care la rândul său va anunţa judecătorul de supraveghere a privării de libertate, parchetul şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, familia persoanei decedate, o persoană apropiată acesteia sau, după caz, reprezentantul legal.
Efectuarea autopsiei medico-legale şi eliberarea certificatului medical constatator al decesului sunt obligatorii. Acestea vor fi eliberate după ce au fost ridicate toate probele, iar cele două certificate vor fi eliberate de către medicul legist.
înhumarea persoanei decedate este efectuată de către familie, rude sau alte persoane apropiate acesteia. în absenţa lor sau în caz de refuz, înhumarea persoanei decedate se face de către primăria din localitatea în a cărei rază teritorială se află penitenciarul. Pentru înhumarea decedatului este nevoie să fie înmânate certificatul medical constatator al decesului şi certificatul de deces în original.
Soţul/soţia sau o rudă până la gradul al IV-lea inclusiv ori o altă persoană desemnată de acestea are acces la dosarul individual, certificatul medical constatator al decesului şi orice alt act privitor la decesul persoanei condamnate şi poate obţine, la cerere, contra cost. fotocopii ale acestora.
Desigur, situaţia ivită reclamă cu obligativitate efectuarea unor verificări şi stabilirea responsabilităţilor personalului şi, după caz, se pot lua măsuri administrative faţă de cei care se fac vinovaţi de încălcarea unor dispoziţii legale ce au contribuit la crearea condiţiilor pentru suicid.
Bunurile, banii, actele celui decedat se înmânează familiei sau, dacă aceasta nu se prezintă pentru a le ridica, se fac venit la stat.
