Combaterea actelor de nesupunere şi revoltă ale deţinuţilor în penitenciar
| Comentarii |
|
combaterea actelor de nesupunere şi revoltă ale deţinuţilor în penitenciar, pentru prevenirea unor asemenea evenimente, limitarea ariei lor de extindere şi reinstaurarea ordinii, este necesar sa se acţioneze potrivit cadrului legal şi regulamentar, cu fermitate şi tact. astfel încât încetarea manifestărilor de nesupunere şi a revoltelor să se realizeze cu minimum de urmări negative. în acest scop. restabilirea ordinii se va baza pe discuţii cu deţinuţii, intervenţia în forţă având loc numai când toate posibilităţile de acţiune nonviolentă au fost epuizate.
Anii 1989 şi 1990 s-au caracterizat prin declanşarea unor revolte generale. Cauzele revoltelor au fost multiple, începând de la lipsa de spaţiu de cazare, hrana proastă şi frigul permanent, condamnările pentru fapte minore, precum şi atmosfera generală de protest împotriva conducerii politice. Aceste revolte au loc şi datorită vulnerabilităţilor din sistemul penitenciar, care ţin de infrastructură şi logistică, precum şi de factorul uman. de reprezentanţii administraţiei. De multe ori, la baza declanşării ostilităţilor a stat lipsa comunicării pertinente, a unor explicaţii credibile pe care deţinuţii le aşteptau de la personalul penitenciar. Condamnaţii devin foarte sensibili, suspicioşi cu privire la unele gesturi, acţiuni ale personalului, care pot fi interpretate ca o dovadă a desconsiderării lor ca oameni.
Şocul încarcerării, contactul cu subcultura carcerală au o influenţă deosebită asupra vieţii şi comportamentului deţinutului, afectând sentimentul de siguranţă al acestuia. Subcultura carcerală este formată dintr-un sistem de reguli şi norme creat şi aplicat de către deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din punctul lor de vedere. Chiar dacă mulţi deţinuţi au avut o personalitate robustă înainte de a intra în penitenciar, în timpul executării pedepsei privative de libertate se instalează o sensibilizare progresivă la mediu, o intoleranţă emoţională, agravată de lipsa de soluţii. Toate acestea fac ca persoana condamnată să acumuleze nemulţumiri şi frustrări care conduc la declanşarea incidentului, a revoltei. Fiecare deţinut trăieşte traumatic perioada de detenţie ca urmare a restrângerii unor drepturi fundamentale (libertate, asociere, mutare, participare la viaţa civică, politică, socială etc.), generând diverse efecte psihosociale.
Revolta este expresia acumulării de frustrări, pe fondul influenţei exercitate de cultura penitenciară, care se descătuşează şi este menită să atragă atenţia factorilor de decizie că se impune să se schimbe ceva:
- revolta are un caracter de protest. Pentru eficientizarea relaţiilor deţinuţi - personalul din penitenciar, se impun schimbări majore de climat organizaţional;
- revoltele dezvăluie existenţa unor vulnerabilităţi crescute ale sistemului penitenciar în raport cu influenţele externe, la care se adaugă viitorii deţinuţi care „afară" au condus acţiuni extremiste:
- revolta apare ca efect al subiectivismul şi atitudinii personalului penitenciar, al lipsei de imparţialitate cu privire la aplicarea şi respectarea reglementărilor legale în penitenciar:
- conştientizarea de către deţinuţi a faptului că în revolte pot muri oricând;
- sistemul penitenciar, oricâte amenajări tehnice ar avea şi oricâţi membri ai personalului s-ar ocupa de securitatea locului de deţinere, este vulnerabil permanent din cauza instabilităţii comportamentale a deţinuţilor, precum şi a posibilităţii de influenţare din exterior. în orice moment pot exista condamnaţi care să recurgă la acte de
violenţă asupra propriei persoane, asupra personalului de pază, asupra bunurilor penitenciarului.
în literatura de specialitate au fost stabilite acţiunile negative parcurse progresiv în timp cu privire la revoltă:
a) instigarea unor lideri negativi, profitând de un incident ori de un fapt care poate fi imputat cadrelor din penitenciare, poliţiei, justiţiei etc. Deţinuţii cei mai periculoşi ori cei instigaţi vociferează, strigă, bat în vizeta uşii de la celulă, lovesc uşa cu piciorul etc. Acestora li se solidarizează şi ceilalţi condamnaţi, care fac acelaşi lucru;
b) în faza următoare, deţinuţii, prin utilizarea forţei, ies în curţile interioare, dărâmă uşile celulelor, sparg geamuri, distrug tot ce le cade în cale, chiar luând ostatici dintre supraveghetori. în aceste condiţii, administraţia penitenciarului ia măsuri de pază deosebită şi negociază cu deţinuţii;
c) în etapa a treia, condamnaţii aşteaptă să ia cunoştinţă din presă, de la radio, de la TV despre poziţia oficială în legătură cu faptele lor. desemnează reprezentanţii în delegaţia de negociere cu administraţia, pentru a rezolva cererile şi a-şi primi drepturile. în această etapă se constată că liderii acţiunii protestatare şi locotenenţii acestora, pentru a deţine controlul şi un număr cât mai mare de deţinuţi în acţiunea de protest, recurg la ameninţări prin folosirea unor arme albe procurate sau confecţionate în acest scop. Ei iau în acelaşi timp măsuri de pază pentru a nu fi surprinşi de o eventuală intervenţie. Tot în această etapă, mulţi dintre deţinuţi se desolidarizează de cei care s-au revoltat, încercând să se pună sub protecţia cadrelor, dar în acelaşi timp disimulează că sunt alături de protestatari, pentru a evita unele sancţiuni din partea acestora pentru lipsa de solidaritate;
d) în etapa a patra, cadrele stabilesc modalităţi de informare exactă a ceea ce se întâmplă în interior. Delegaţiile condamnaţilor sunt primite de conducerea penitenciarului, se negociază, se rezolvă unele dintre cererile formulate conform regulamentului şi legislaţiei. Unii dintre deţinuţi care se delimitează de revoltă sunt preluaţi şi transferaţi la alte unităţi pentru a fi în siguranţă. în etapa a treia, dar mai ales în etapa a patra, dezordinea şi agresiunile dintre condamnaţi se menţin, au loc bătăi între grupări de condamnaţi, sunt săvârşite violuri asupra deţinutelor, a tinerilor, deoarece nu mai există separaţiune. Liderii se stratifică pe roluri şi creşte importanţa acestora, deoarece decizia privind împărţirea hranei, a unor bunuri le aparţine. Se renunţă la condamnaţii bolnavi, care sunt predaţi cadrelor din penitenciar, în timp ce alţii încearcă să evadeze, prin forţarea dispozitivelor de pază;
e) în a cincea etapă, condamnaţii încearcă să atragă atenţia autorităţilor (parchet, poliţie, justiţie. Guvern. Preşedinţie) cu privire la cererile lor. Desigur, au loc în continuare negocieri la care nu participă iniţiatorii revoltei, ceea ce conduce la lărgirea grupului de dezamăgiţi în rândul protestatarilor, mai cu seamă că rezultatele întârzie să apară, administraţia fiind fermă pe poziţie;
f) următoarea etapă se caracterizează prin o perioadă de acalmie a acţiunilor condamnaţilor, ambele tabere fiind epuizate fizic şi psihic şi având nevoie de somn şi odihnă;
g) etapa a şaptea este momentul când forţele de intervenţie pătrund în zona de deţinere cu mijloacele specifice pentru imobilizare şi destrămarea grupurilor care s-au baricadat, deţinuţii sunt percheziţionaţi şi separaţi, sunt introduşi în celule sau
transferaţi la alte penitenciare, trecându-se la efectuarea curăţeniei şi a reparaţiilor necesare pentru readucerea spaţiilor la destinaţia de dinainte de revoltă;
h) în etapa a opta se derulează ancheta administrativă, disciplinară sau penală, după caz, a celor care se fac vinovaţi de producerea revoltei, de abateri ori de săvârşirea unor infracţiuni. Analiza efectuată desigur scoate în evidenţă lipsurile administraţiei, răspunderile care revin acestora.
Legat de aceste incidente deosebit de grave şi periculoase în acelaşi timp. trebuie arătat că reprezentanţii autorităţii sunt organizaţi pentru situaţii deosebite, când intervenţia se face cu grupe de intervenţie care sunt dotate cu mijloace speciale cum ar fi scuturi, căşti, echipament de protecţie, gaze lacrimogene, precum şi camere de filmat, pentru a putea face dovada acţiunilor întreprinse, a agresiunilor condamnaţilor, dar, nu în ultimul rând, pentru ai identifica pe condamnaţii participanţi la revoltă şi pentru a lua măsurile ce se impun cu ocazia cercetării administrative, in cazul unor astfel de situaţii, se intervine prin folosirea forţei, a mijloacelor de imobilizare şi, după caz, a armamentului şi muniţiei din dotare. Aceleaşi mijloace se folosesc şi în situaţia de distrugere a unor bunuri, clădiri etc. ale penitenciarului, în caz de evadări, de tulburări ale ordinii şi disciplinei din penitenciar, când sunt antrenate grupuri de deţinuţi.
în legătură cu utilizarea forţei in penitenciare ori în alte locuri de deţinere, Regulile penitenciare europene prevăd că personalul locurilor de deţinere nu trebuie să utilizeze forţa în raporturile lor cu deţinuţii, decât în caz de legitimă apărare, de tentativă de evadare sau de rezistenţă prin forţă sau pasivitate la un ordin bazat pe legi şi regulamente. Cadrele care recurg la forţă trebuie să limiteze folosirea acesteia la strictul necesar şi să raporteze incidentul imediat directorului aşezământului. Membrii personalului de penitenciar trebuie să facă un antrenament fizic special, care să le permită să stăpânească deţinuţii violenţi. Exceptând împrejurările speciale, agenţii care asigură un serviciu ce îi pune în contact direct cu deţinuţii nu trebuie să fie înarmaţi. De altfel, nu se va încredinţa niciodată o armă unui membru al personalului, fără ca acesta să fi fost instruit în mânuirea ei.
Principiile de bază în utilizarea forţei sunt subsidiaritatea şi proporţionalitatea, care trebuie aplicate permanent când se recurge la forţă. Personalul va trebui mai întâi să analizeze posibilitatea recurgerii la alte mijloace sau soluţii de stingere a conflictului şi, doar în lipsa acestora, se va recurge la forţă, având în vedere condiţiile concrete.
Un rol deosebit în cu ocazia fiecărei revolte îl are directorul penitenciarului, care prin expertiza sa poate limita durata unei revolte şi chiar să o rezolve cu curaj şi profesionalism, atât în relaţiile cu deţinuţii, dar şi în relaţia cu forurile superioare lui. Alături de director se înscrie personalul penitenciar, care trebuie să aibă o ţinută şi conduită decentă, amabilă, dar cu respectarea prevederilor legale.
De fapt. efectul negativ al revoltelor în penitenciar îl constituie deteriorarea relaţiilor dintre cadre şi deţinuţi, deoarece revoltele sunt generatoare de neîncredere, teamă şi ostilitate din partea condamnaţilor, neîncredere şi o atitudine dură din partea personalului, astfel că programul şi viaţa închisorii sunt perturbate grav.
Conducerea penitenciarului va stabili planuri proprii de pază şi apărare, dispozitive de pază şi supraveghere, care să izoleze sectorul de deţinere sau secţiile de cazare a deţinuţilor. Aceste dispozitive vor fi marcate cu indicatoare „Zonă interzisă’, unde se poate face uz de armă.
Pentru a evita folosirea violenţei, se vor desfăşura un număr impresionant de forţe de intervenţie şi tehnică de luptă şi se va apela la ofiţeri negociatori, pentru a fi descurajată atitudinea ostilă a condamnaţilor. Totodată, în scopul dizolvării grupurilor, se vor soluţiona probleme minore în condiţiile legii şi a regulamentului penitenciar.
