Formele vinovăţiei şi gradele culpei
| Comentarii |
|
formele vinovăţiei şi gradele culpei, A. Intenţia sau dolul. B. Culpa. Gradele culpei. Stabilirea culpei. Criterii.
Formele vinovăţiei.
Art. 16 alin. (2) şi (3) C. civ. defineşte cele două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa; de asemenea, este definită şi culpa gravă. Prin urmare, doctrina de specialitate şi jurisprudenţa nu mai trebuie să invoce pe cale de împrumut sau prin trimitere definiţiile corespunzătoare din Codul penal, aşa cum erau nevoite să procedeze sub imperiul vechiului Cod civil, care nu cuprindea nicio dispoziţie cu privire la acestea. De altfel, textele art. 16 alin. (2) şi (3) C. civ. constituie o preluare în esenţă a definiţiei intenţiei şi culpei din legislaţia penală (art. 19 vechiul C. pen. şi art. 16 noul C. pen.).
A. Intenţia sau dolul.
Fapta este săvârşită cu intenţie atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui sau, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acelui rezultat [art. 16 alin. (2) C. civ.]. Rezultă că intenţia, care în ştiinţa dreptului civil se numeşte şi „doi”, este de două feluri: intenţia directă (dolul direct) şi intenţia indirectă (dolul indirect).
a) Intenţia directă sau dolul direct este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte ca el să se producă (de pildă, acţionează cu intenţie directă acela care săvârşeşte un furt sau trage cu arma în victimă de la câţiva centimetri).
b) Intenţia indirectă sau dolul indirect este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei şi, cu toate că nu-1 urmăreşte, acceptă riscul sau posibilitatea ca el să se producă (de pildă, acţionează cu intenţie indirectă acela care a aplicat victimei mai multe lovituri în stomac cu pumnul şi picioarele, deoarece, chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, a acceptat consecinţele mortale ale loviturilor aplicate).
In cazul intenţiei directe sau indirecte ambele elemente ale vinovăţiei - intelectiv şi volitiv - sunt evidente şi uşor de sesizat. Este însă necesar să se reţină că, deşi din definiţia intenţiei, s-ar părea că procesul intelectiv constă numai în prevederea de către autorul faptei a rezultatului urmărit sau acceptat, în realitate el este necesar să aibă şi reprezentarea caracterului ilicit al acelei fapte şi a condiţiilor în care unnează să acţioneze; bunăoară, în materie de furt, făptuitorul trebuie să-şi dea seama că bunul pe care şi-l însuşeşte aparţine altuia şi că o astfel de conduită este interzisă de lege.
B. Culpa.
Fapta ilicită este săvârşită din culpă în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-1 acceptă, socotind fară temei că nu se va produce sau, după caz, nu prevede acel rezultat, deşi trebuia să îl prevadă [art. 16 alin. (3) Noul Cod Civil]. Aşadar, culpa poate fi cu prevedere sau din neprevedere.
a) Culpa cu prevedere se mai numeşte şi imprudenţă şi constă în aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care însă nu-1 acceptă, sperând şi uneori crezând, în mod uşuratic, că nu se va produce (de pildă, un conducător auto circulă cu o mare viteză pe un drum public pentru a se prezenta la o întâlnire; îşi dă seama că poate produce un accident şi prejudicia pe altul, dar speră uşuratic, superficial că rezultatul nu se va produce).
b) Culpa din neprevedere se numeşte neglijenţă şi constă în aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi în condiţiile date trebuia şi putea să-l prevadă (de pildă, medicul care nu a sterilizat instrumentul medical înainte de o nouă intervenţie chirurgicală; un fumător distrat care intră cu ţigara aprinsă într-un depozit de combustibil lichid).
în cazul culpei, cu sau fară prevedere, procesul sau factorul intelectiv este manifest, deoarece în ipoteza imprudenţei, autorul prevede rezultatul şi nu doreşte producerea lui, sperând uşuratic că îl va putea evita sau preîntâmpina, iar în situaţia neglijenţei, nu-1 acceptă fiindcă nici nu are reprezentarea lui mintală, deşi în condiţiile date putea şi trebuia să o aibă. în ce priveşte elementul sau procesul volitiv, el este sesizabil doar în cazul imprudenţei ori culpei cu prevedere.
Distincţia între formele vinovăţiei, în dreptul nostru civil, de regulă, nu prezintă interes practic, deoarece răspunderea civilă reparatorie are ca finalitate nu atât condamnarea făptuitorului, ci repararea integrală a prejudiciului injust cauzat victimei. Aşadar, o persoană care a cauzat un prejudiciu altuia este obligată să-l repare în întregime, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau fară intenţie, din culpă. Cuantumul reparaţiei depinde de întinderea prejudiciului şi nu de forma vinovăţiei.
Totuşi, uneori, distincţia dintre formele vinovăţiei prezintă importanţă. Astfel, în cazul în care pentru un prejudiciu răspund în solidar două sau mai multe persoane (art. 1382 noul Cod Civil), în raporturile dintre ele, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în funcţie de contribuţia fiecăreia la cauzarea prejudiciului ori, dacă aceasta nu poate fi stabilită, proporţional cu intenţia sau gravitatea culpei fiecăreia (art. 1383, prima parte, noul Cod Civil).
în final, se poate spune că acela care nu a avut reprezentarea faptei sale şi nu i-a prevăzut urmările prejudiciabile şi care, după împrejurări, nu trebuia şi nici nu putea obiectiv să le prevadă, acţionează fară vinovăţie. Prevederea şi posibilitatea de prevedere se prezumă. Această prezumţie poate fi însă înlăturată, dovedindu-se lipsa discernământului sau o cauză externă autorului faptei care l-a împiedicat să-şi poată reprezenta caracterul ilicit al faptei şi prevedea urmările sale prejudiciabile.
Gradele culpei.
Spre deosebire de vinovăţia cu intenţie, culpa are un anumit specific în ce priveşte cele două elemente - intelectiv şi volitiv - ale vinovăţiei. Astfel, ele sunt relativ facil de decelat şi analizat în cazul culpei cu prevedere, numită imprudenţă. în schimb, în situaţia culpei fară prevedere sau a neglijenţei, procesul intelectiv este puţin sesizabil deoarece autorul nu-şi dă seama de caracterul ilicit al faptei şi nu prevede rezultatul său, deşi trebuia şi putea să-l prevadă; mai mult, procesul volitiv lipseşte cu desăvârşire. De aceea, în ce priveşte culpa, după criteriul intensităţii sale, încă în dreptul roman, s-a făcut distincţie între: culpa gravă (culpa lata), culpa uşoară (culpa levis) şi culpa foarte uşoară (culpa levissima). Culpa gravă era aceea de care nu s-ar face vinovat nici omul cel mai mărginit, în sensul că orice persoană cu un minim de diligenţă ar fi prevăzut rezultatul faptei. Culpa uşoară este neglijenţa de care nu s-ar fi făcut vinovat un „bun părinte de familie”, adică un om cu diligenţă medie, normală. Culpa foarte uşoară este aceea care ar fi putut fi evitată numai de „un excelent părinte de familie”, adică de un om cu diligenţa cea mai înaltă, având un simţ de prevedere ieşit din comun.
Această clasificare a culpei nu a fost preluată în vechiul Cod civil. De aceea, în dreptul nostru civil s-a considerat că, de regulă, gradul culpei nu are importanţă şi nici utilitate practică, atunci când legea nu prevede altfel. Din moment ce culpa există, alături de celelalte condiţii ale răspunderii civile, indiferent de gradul ei, se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului.
Noul cod civil defineşte totuşi culpa gravă în art. 16 alin. (3), ultima frază, unde se stabileşte că este „atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă şi imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese”. De asemenea, principiul răspunderii pentru orice culpă este consacrat implicit în art. 1357 alin. (2), în materia răspunderii pentru fapta proprie, care dispune „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
Subliniem că din economia prevederilor noului Cod civil se poate totuşi constata că gradele culpei prezintă utilitate practică în câteva situaţii: clauzele de nerăspundere pentru prejudiciul material cauzat bunurilor altuia sunt valabile numai în caz de culpă uşoară sau foarte uşoară [art. 1355 alin. (l)-(2)]; în cazul vinovăţiei comune, cei obligaţi să răspundă solidar faţă de victimă, în raporturile dintre ei, suportă sarcina reparării proporţional, în funcţie de anumite criterii, dintre care unul este gravitatea culpei (art. 1383 noul Cod Civil); atunci când şi creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua corespunzător"; mai mult debitorul nu datorează despăgubire pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă (art. 1354 noul Cod Civil).
Stabilirea culpei. Criterii.
Problema stabilirii vinovăţiei este simplă sau, dimpotrivă, dificilă în funcţie de forma pe care o îmbracă. în cazul intenţiei (dolului) -directe sau indirecte - nu se ridică, de regulă, mari dificultăţi; având configuraţia unui element pur subiectiv, pentru stabilirea intenţiei nu avem nevoie, în dreptul civil, de un criteriu exterior; autorul faptei prevede consecinţele conduitei sale ilicite şi prejudiciabile şi urmăreşte sau acceptă evident producerea acestora.
Cu totul diferit se pune problema stabilirii vinovăţiei neintenţionale, adică a culpei, constând în imprudenţă sau neglijenţă. In ambele cazuri intervin anumite deficienţe în cadrul factorului sau procesului intelectiv; la imprudenţă, făptuitorul prevede urmările faptei sale, dar crede sau speră „uşuratic” că ele nu se vor produce sau că le va evita; la neglijenţă, făptuitorul nu prevede urmările conduitei ilicite, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Şi mai mult, în cazul neglijenţei, elementul volitiv lipseşte. Or, trăind în societate, omul este obligat să fie prudent şi diligent. De aceea, pentru a stabili culpa se pune întrebarea cum poate fi delimitată prudenţa de imprudenţă şi diligenţa de peglijenţă?
Art. 1358 noul Cod Civil conţine o dispoziţie care prevede criteriile particulare de apreciere a culpei. Lipsa unei reglementări cu privire la această problemă în vechiul Cod civil, multă vreme, a dat naştere la dezbateri în doctrină şi la o jurisprudenţă, nu întotdeauna unitară, asupra criteriilor de stabilire şi apreciere a culpei1. în consecinţă, s-au conturat trei puncte de vedere:
- unii autori au considerat că imprudenţa şi neglijenţa trebuie apreciate subiectiv, concret, adică în funcţie de însuşirile şi capacitatea proprie fiecăruia, ţinând seama de vârstă, sex, nivel de instruire, caracter, temperament etc., pentru a constata dacă putea şi trebuia să prevadă urmările faptei sale; astfel, în acest scop, se va compara comportamentul autorului faptei ilicite şi prejudiciabile cu propria sa conduită obişnuită;
- alţi autori şi practica judiciară în majoritatea ei au optat pentru un criteriu obiectiv, abstract. Este în culpă acea persoană care nu a dat dovadă de prudenţa şi diligenţa cu care ar fi lucrat, în acele împrejurări, un tip uman abstract, un om cu capacitate medie, normală, apreciată în funcţie de nivelul general al răspunderii sociale6. în această concepţie, în urmă cu un secol, un eminent jurist a apreciat că există culpă ori de câte ori „atitudinea dăunătoare a cuiva prezintă în sine însăşi şi chiar neatâmat de starea de conştiinţă a autorului un caracter de anomalie cu privire la manifestările cele mai statornice ale vieţii sale sociale”. Aceasta presupune o detaşare faţă de procesele psihologice - intelectiv şi volitiv - care declanşează şi eventual însoţesc fapta ilicită, elementul determinant fiind cel al comportamentului anormal, faţă de victima care trebuie să fie protejată1. Aşadar, în această concepţie, nu se au în vedere însuşirile concrete, individuale şi capacitatea autorului faptei prejudiciabile; este imprudent cel care nu a procedat cu prudenţa de care ar fi dat dovadă un tip uman abstract, stabilit ca etalon în societate, şi a ales comportamentul antisocial; este neglijent acela care nu a depus eforturi pentru a prevedea urmările faptei sale şi putea să o facă, deoarece un om cu capacitate şi diligenţă medie ar fi avut reprezentarea urmărilor negative ale unei asemenea conduite şi, prin unnare, s-ar fi abţinut să o desfăşoare. Pe cale de consecinţă, persoanele care nu ating nivelul de prudenţă şi de diligenţă cerut de societate unui om cu capacitate medie, normală de a fi prudent şi diligent sunt în culpă; însuşirile sau capacităţile concrete, individuale, subiective nu au nicio relevanţă în aprecierea şi stabilirea culpei;
- s-a exprimat şi o soluţie oarecum intermediară, potrivit căreia aprecierea culpei se face pornind tot de la criteriul obiectiv, adică prin raportare la comportamentul unui om normal, abstract, care acţionează dând dovadă de grijă - prudenţă şi diligenţă -faţă de interesele societăţii şi ale semenilor săi, adică un bonus pater familias. Acest criteriu se completează cu unele elemente sau circumstanţe obiective, externe", cum sunt: timpul şi locul în care s-a aflat făptuitorul; felul activităţilor în cursul cărora s-a săvârşit fapta prejudiciabilă, cum ar fi întrecerile sportive; infirmităţile fizice grave care exclud posibilitatea de informare (cecitatea) ori posibilitatea de a împiedica producerea sau extinderea prejudiciului (paralizia); dacă fapta a fost săvârşită în exerciţiul sau în afara exerciţiului unei profesiuni etc. Aşa de pildă, dacă fapta s-a săvârşit în exerciţiul unei profesiuni, culpa se apreciază în funcţie de prudenţa şi diligenţa de care trebuie să dea dovadă profesionistul model, cu respectarea exigenţelor şi regulilor aplicabile profesiunii respective, pentru evitarea producerii de consecinţe dăunătoare.
Textul art. 1358 noul Cod Civil, în opinia noastră, consacră soluţia intermediară, potrivit căreia culpa se apreciază după criteriul obiectiv, ţinându-se seama şi „de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exerciţiul activităţii sale”. Aşadar, nu se vor lua în considerare circumstanţele şi însuşirile interne subiective ale autorului faptei ilicite şi prejudiciabile, cum sunt: vârsta, sexul, temperamentul, nepriceperea, neîndemânarea personală etc. Vor fi avute în vedere doar acele împrejurări concrete care au constituit circumstanţele externe în care a fost săvârşită fapta ilicită; autorul va fi în culpă numai dacă se va proba că nu a avut prudenţa şi diligenţa de care ar fi dat dovadă modelul uman aflat în aceleaşi circumstanţe concrete.
Faţă de această soluţie legislativă este întemeiată afirmaţia din doctrina juridică potrivit căreia criteriul obiectiv de apreciere a culpei este dinamic şi variabil'. Este dinamic pentru că exigenţele sale sporesc mereu pe măsura evoluţiei societăţii, evoluţiei cunoştinţelor umane sub impactul dezvoltării ştiinţei şi creşterii nivelului de instrucţie şi educaţie al omului mediu, normal, cu valoare de etalon la care se raportează conduita persoanelor. De asemenea, este variabil deoarece acest criteriu se aplică şi în funcţie de anumite condiţii externe care pot fi legate de timpul, locul, felul activităţii în care s-a săvârşit fapta prejudiciabilă, precum şi de alte împrejurări obiective.
