Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri
| Comentarii |
|
regimul matrimonial al separaţiei de bunuri, regimul separaţiei de bunuri este, comparativ cu alte regimuri matrimoniale, cel care oferă cea mai mare independenţă patrimonială soţilor. S-a afirmat despre el că ar fi cel mai simplu dintre toate regimurile matrimoniale, întrucât fiecare soţ păstrează proprietatea, folosinţa şi administraţia tuturor bunurilor sale, având instituită doar obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei. Totodată, regimul separaţiei de bunuri era, în sistemul vechiului Cod civil, regimul matrimonial în care femeia avea cea mai mare independenţă şi libertate în ceea ce privea averea sa, bărbatul neavând niciun drept de proprietate, de folosinţă sau de administrare asupra vreunei părţi din averea femeii. Acest regim corespundea cel mai bine tendinţelor moderne de completă emancipare şi independenţă a femeii.
Regimul separaţiei de bunuri prezintă şi astăzi mai multe avantaje, dar şi dezavantaje. Avantajele constau în faptul că prin el se conferă soţilor o independenţă patrimonială deplină; el protejează soţii în cazul unui pasiv important, împiedicându-se astfel ivirea situaţiei în care unul dintre soţi ar putea fi obligat să plătească datorii contractate în timpul căsătoriei de către celalalt soţ; lichidarea este mult mai simplă, de cele mai multe ori, lipsind masa bunurilor comune, nu există nici partaj, fiecare dintre soţi conservând proprietatea şi gestiunea bunurilor sale proprii. Astfel, el este regimul cel mai practic pentru ţările unde divorţul este foarte răspândit.
Dezavantajele constau în faptul că nu se stabileşte o comunitate de interese între soţi, fiind în contradicţie cu scopul ideal şi moral al căsătoriei, soţii fiind nevoiţi ca, în permanenţă, să îşi ţină evidenţa bunurilor achiziţionate şi a datoriilor contractate între ei, lipsa acestora putând produce confuzii în cadrul patrimoniilor lor. De asemenea, regimul separaţiei de bunuri este adesea injust, mai ales în privinţa soţiei care nu exercită o activitate profesională, însă se ocupă de menaj şi de creşterea copiilor. în cazul în care ea rămâne văduvă şi a fost căsătorită sub acest regim, va beneficia de mai puţine bunuri decât dacă ar fi fost căsătorită în regimul comunităţii, iar, în cazul unui divorţ, situaţia acesteia poate deveni destul de precară, cu atât mai mult atunci când divorţul se produce după mulţi ani de căsătorie, în care femeia nu a fost încadrată în câmpul muncii. Este nedrept să se ajungă la o asemenea situaţie, femeia fiind evident defavorizată, deoarece, faptic, şi ea a muncit şi a contribuit la prosperitatea gospodăriei, dar, cu toate acestea, riscă să nu poată beneficia de bunurile agonisite de soţul său.
În doctrină au existat păreri controversate referitoare la regimul separaţiei de bunuri. în viziunea unor autori, regimul separaţiei de bunuri apare ca un regim al neîncrederii şi egoismului, fiecare soţ urmărind să îşi sporească singur patrimoniul, fără ca celălalt soţ să se poată atinge de el, deosebindu-se astfel de regimul de tip comunitar, în care soţii muncesc împreună pentru dezvoltarea patrimoniului comun. Totuşi, acestora li se aduce o notă atenuantă, în sensul că, ducând o viaţă comună, soţii sunt nevoiţi să folosească o parte din bugetul lor în comun, pentru nevoile gospodăriei, să achiziţioneze în comun unele lucruri sau chiar să îşi deschidă conturi comune.
în opinia altor autori, se consideră că acest regim este un regim just, dar mai ales atunci când există o egalitate economică între soţi, când ei fac parte cam din aceleaşi categorii socio-profesionale şi când intră în căsătorie cu averi aproximativ echivalente.
în dreptul nostru, respectiv în sistemul noului Cod civil, opţiunea pentru adoptarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri se face, potrivit art. 329, prin încheierea de către viitorii soţi a unei convenţii matrimoniale, fie premarital, fie postmarital, cu condiţia să fi trecut, conform art. 369 alin. (1) din acelaşi cod, cel puţin un an de la încheierea căsătoriei.
în principiu, regimul matrimonial al separaţiei de bunuri separă interesele patrimoniale ale soţilor. Separaţia nu este însă absolută, întrucât regimul primar imperativ prevede unele dispoziţii prin care soţii trebuie să împărtăşească o anumită comunitate de interese.
Caracteristica regimului de separaţie.
în primul rând, ceea ce defineşte acest regim matrimonial este separaţia de patrimonii. Fiecare soţ are un patrimoniu distinct şi independent, care îi conferă acestuia proprietatea deplină şi exclusivă, cu toate atributele ei, asupra patrimoniului său.
Separaţia patrimoniilor poate fi convenţională, când soţii îşi stabilesc acest regim de la început sau printr-o convenţie matrimonială ulterioară încheierii căsătoriei, sau poate fi judecătorească, atunci când separaţia de bunuri îşi are izvorul într-o hotărâre judecătorească, conform art. 370 Noul Cod Civil
Separaţia judecătorească este întotdeauna ulterioară încheierii căsătoriei şi se poate pronunţa la cererea unuia dintre soţi, atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
Separaţia patrimoniilor soţilor există atât în privinţa activului, cât şi a pasivului.
Dacă separaţia este regula, comunitatea este excepţia.
Separaţia patrimoniului.
în acest regim matrimonial vorbim de o separaţie atât în ce priveşte activul, cât şi pasivul fiecărui soţ. Astfel, din punct de vedere activ, orice bun dobândit de un soţ, indiferent de titlul dobândirii sau de resursele folosite, devine bun propriu, ca şi cum acesta nu ar fi căsătorit. Independenţa activă a patrimoniului se va putea aplica la orice bun. Dacă este vorba de bunuri imobile pe care le dobândeşte fiecare soţ, regulile de drept comun privind accesiunea imobiliară artificială se vor aplica, normal, în favoarea soţului dobân-ditor. Drepturile de creanţă aparţin cu titlu propriu soţului contractant, care va avea calitatea de creditor. Bunurile dobândite prin liberalităţi, indiferent de tipul acestora, sunt întotdeauna bunuri proprii ale soţului gratificat, cu atât mai mult cu cât ele sunt considerate bunuri proprii şi în regimurile comunitare.
Cu privire la bunurile dobândite prin acte oneroase, se impune să facem câteva precizări. în condiţiile regimului de separaţie întărit de prezumţia de separatism patrimonial dintre soţi, chiar în ipoteza cumpărării de către un soţ a unui bun cu bani proveniţi de la celălalt soţ, bunul va aparţine cu titlu de bun propriu soţului dobânditor, celuilalt soţ recunoscându-i-se doar un drept de creanţă pentru suma plătită ca preţ, în calitate de împrumutător. Prin urmare, în cadrul separaţiei active a soţilor, este indiferentă calitatea partenerului contractual, acesta putând fi chiar celălalt soţ.
De asemenea, raporturile generate de îmbogăţirea fără just titlu se pot derula între soţi fără prea multe derogări de la dreptul comun.
în ceea ce priveşte separaţia pasivului, regula este că fiecare soţ răspunde pentru obligaţiile sale cu întregul său patrimoniu. Aceasta înseamnă că urmărirea datoriilor fiecărui soţ se va putea face de creditorii săi numai asupra soţului debitor, nu, în subsidiar, şi asupra
celuilalt sot.
Administrarea bunurilor
Desigur, regimul primar imperativ creează o minimă comunitate patrimonială între soţi. în primul rând, prin chiar efectul căsătoriei, soţii îşi datorează reciproc sprijin material. Ei sunt obligaţi, prin art. 325 alin. (2) Noul Cod Civil, „să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel”.
Prin urmare, convieţuirea soţilor sub acelaşi acoperiş, precum şi întreţinerea familiei, cu sau fără copii, presupun existenţa unor cheltuieli comune, la care soţii trebuie să participe în comun. Cheltuielile cu sarcinile căsătoriei se apreciază în mod concret şi subiectiv, de la familie la familie, în raport de nivelul de viaţă, de standardul fiecărui cuplu. Aşadar, o cheltuială este considerată a fi comună şi în interesul menajului', indiferent dacă este angajată doar de un singur soţ, dacă in concreto este utilă şi necesară ducerii vieţii de cuplu. Astfel, legea, prin art. 364 alin. (2) Noul Cod Civil, instituie o solidaritate pasivă între soţi, determinată de cauza obligaţiei asumate şi în considerarea solidarităţii de familie, în vederea acoperirii cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor. Dacă cheltuiala este excesivă în raport de posibilităţile materiale obişnuite ale familiei, soţul care a angajat aceste cheltuieli va răspunde personal pentru ele.
De aceea, în cazul în care unul dintre soţi abuzează de puterile sale conferite prin regimul primar în administrarea menajului comun, celălalt soţ are posibilitatea de a cere instanţei, conform cu art. 316 alin. (1), de a-i restrânge aceste puteri, permiţându-i încheierea unor acte de interes comun numai cu consimţământul său expres.
Dincolo de obligaţiile comune pe care regimul primar le impune soţilor în legătură cu menajul lor comun, este posibil ca, şi în regimul separaţiei de bunuri, uneori, soţii să adopte singuri o atitudine comunitară, în sensul că achiziţionează împreună bunuri indivize, deschid conturi bancare, garantează unul datoriile celuilalt, acte care, deşi sunt licite, sunt contrarii spiritului acestui regim matrimonial. Aceste bunuri sunt calificate prin chiar art. 362 alin. (1) Noul cod civil ca bunuri „în proprietate comună pe cote-părţi”.
în toate cazurile, este necesar ca soţii să îşi producă şi să îşi conserve probele cu privire la caracterul indiviz al bunului achiziţionat şi la cotele-părţi care aparţin fiecăruia dintre ei.
Lichidarea regimului de separaţie.
Delimitarea patrimoniilor soţilor căsătoriţi sub regimul separaţiei de bunuri pune probleme de probaţiune. De aceea, legiuitorul, după ce stabileşte prin art. 360 alin. (1) că în regimul separaţiei de bunuri fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte singur după această dată, prin alin. (2) se prevede că, „Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură”.
Articolul 361 alin. (1) pretinde soţilor acestui regim să întocmească prin notar public un inventar al bunurilor mobile care aparţin fiecăruia dintre ei la data încheierii căsătoriei, indiferent de modul de dobândire.
Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul regimului separaţiei de bunuri [art. 361 alin. (2)].
în toate cazurile, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se, pentru opozabilitate faţă de terţi, la aceleaşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia.
în lipsa inventarului, după cum prevede alin. (4) al art. 361, dreptul de proprietate exclusivă se prezumă, până la proba contrarie, în favoarea soţului posesor.
în privinţa bunurilor imobile, proprietatea este mai uşor de dovedit, numele proprietarului figurând în actul de dobândire, aşa cum reiese din art. 361 alin. (5), care dispune că, „dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege”.
Dispoziţii interesante şi noi pentru legislaţia noastră introduce art. 363 Noul Cod Civil cu privire la folosinţa bunurilor unui soţ de către celălalt soţ. Astfel, soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia are obligaţiile unui uzufructuar de drept comun, cu excepţiile prevăzute de lege prin trimitere la art. 723, art. 726 şi art. 727 Noul Cod Civil El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.
Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, poate alege între:
- a reclama pentru sine proprietate bunului achiziţionat şi
- a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor.
Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care tertul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.
Având în vedere regimul juridic al bunurilor instituit prin art. 360 Noul Cod Civil pentru sistemul separaţiei de bunuri, lichidarea acestui
regim matrimonial pare să fie simplă, atât în cazul divorţului soţilor, cât şi în cazul schimbării excepţionale a regimului matrimonial în timpul căsătoriei. Această afirmaţie este valabilă numai când soţii şi-au întocmit inventarele pretinse de lege şi au conservat probele privind dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei. Altfel, simplicitatea lichidării regimului de separaţie este iluzorie.
Lichidarea regimului matrimonial de separaţie implică, în principiu, determinarea bunurilor proprii, atunci când există dubii cu privire la apartenenţa acestora la patrimoniul unuia dintre soţi, apoi se face împărţirea bunurilor achiziţionate în coproprietate, respectiv transformarea acestei coproprietăţi într-un drept deplin şi exclusiv pentru fiecare soţ. Trebuie efectuată plata creditorilor comuni pentru datoriile contractate în vederea îndeplinirii sarcinilor căsătoriei, plata reciprocă a datoriilor intervenite între soţi în cursul căsătoriei, compensările ce se impun pentru folosinţa de către un soţ a bunurilor celuilalt soţ etc.
Regulile aplicabile la realizarea acestei operaţiuni sunt preluate din dreptul comun privind materia partajului, gestiunii de afaceri, îmbogăţirii fără justă cauză, a compensaţiei, a dării în plată etc., legea reglementând expres prin art. 365 şi un drept de retenţie, în sensul că fiecare dintre soţi poate reţine bunurile celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care şi le datorează unul altuia.
Mulțumesc