Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
| Comentarii |
|
schimbarea subiectelor raportului juridic civil, 1. Precizări introductive
Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul raporturilor patrimoniale, deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.
Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie să distingem între raporturile reale şi raporturile obligaţionale.
în ceea ce priveşte raporturile juridice civile patrimoniale care au în conţinut un drept real, se poate pune numai problema schimbării subiectului activ, nu însă şi a subiectului pasiv, acesta din urmă fiind nedeterminat. Schimbarea subiectului activ în asemenea raporturi se poate face printr-unul dintre modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale. Potrivit art. 557 alin. (1) C.civ., care se aplică în mod corespunzător şi altor drepturi reale, dreptul de proprietate se poate dobândi (transmite) prin: convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, prin tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când aceasta este translativă de proprietate prin ea însăşi. Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că, în cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ, iar alin. (3) stabileşte că prin lege pot fi reglementate şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
în cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept de creanţă, poate să intervină o schimbare atât a persoanei subiectului activ (creditorul), cât şi o schimbare a persoanei subiectului pasiv (debitorul).
2. Schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional (schimbarea creditorului)
Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional. Dintre acestea, ne vom referi cu precădere la cesiunea de creanţă, la subrogaţia personală şi la novaţia prin schimbare de creditor, urmând ca în finalul acestui paragraf doar să enunţăm şi alte mijloace juridice care pot avea ca efect înlocuirea persoanei creditorului cu o altă persoană decât cea faţă de care s-a născut obligaţia.
Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ [art. 1566 alin. (1) C.civ.].
Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana căreia
i se transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat (Codul civil (art. 1566-1592) reglementează atât cesiunea de creanţă cu titlu oneros, cât şi cesiunea de creanţă cu titlu gratuit, stipulând în mod expres că, în ipoteza unei cesiuni cu titlu gratuit, dispoziţiile menţionate se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie. în ceea ce priveşte cesiunea cu titlu oneros, normele aferente acestei materii vor fi completate în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe [art. 1567 alin. (2) şi (3) C.civ.].)
Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul. Creanţa care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschimbată, păstrându-se natura ei, precum şi eventualele garanţii ce o însoţeau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar şi atunci când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
Părţi în cesiunea de creanţă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa încât, pentru validitatea acesteia, nu este necesar şi consimţământul debitorului cedat, însă, pentru a-i fi opozabilă, trebuie îndeplinite anumite formalităţi (notificarea cesiunii de creanţă către debitorul cedat, acceptarea cesiunii de creanţă de către debitorul cedat printr-un înscris cu dată certă; însă, în raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe va fi preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor - art. 1583 C.civ.).
în principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni; fac excepţie creanţele declarate de lege incesibile (de exemplu, dreptul la pensia de întreţinere).
Subrogaţia personală (numită şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei), reglementată de art. 1593 - art. 1598 C.civ., este o modalitate de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă către un terţ care l-a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului. Persoana care plăteşte datoria debitorului se numeşte solvens, iar creditorul care primeşte plata se numeşte accipiens.
Ca efect al subrogaţiei personale, solvensul ia locul (se subrogă) acci-piensului, deci subiectul activ iniţial este înlocuit cu o altă persoană, care devine noul creditor al aceluiaşi debitor. Solvensul (subrogatul) dobândeşte toate drepturile accipiensului (creditorului plătit), deci dobândeşte creanţa cu toate drepturile şi accesoriile ei, inclusiv cu eventualele garanţii ce o însoţesc.
Novaţia prin schimbare de creditor constă în substituirea unui nou creditor celui vechi, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi fiind liberat faţă de vechiul creditor.
Trebuie subliniat că, spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia personală, când are loc tot o schimbare a creditorului, fără însă a se transforma creanţa iniţială (aceasta este doar transmisă), în cazul novaţiei, inclusiv al novaţiei prin schimbare de creditor, creanţa veche se stinge şi se transformă într-o nouă creanţă, având ca titular pe
noul creditor (deşi obligaţia veche se stinge, efectele obligaţiei vechi nu încetează, ci se transformă în efectele obligaţiei născute prin novaţie).111
Subiectul activ al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire (în cazul persoanelor fizice), prin fuziune, divizare şi transformare (în cazul persoanelor juridice), prin poprire, prin cesiunea contractului sau chiar prin intermediul stipulaţiei pentru altul.
3. Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional (schimbarea debitorului)
Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, în dreptul civil român, nu se poate realiza pe calea directă a unei cesiuni de datorie, care ar presupune înstrăinarea de către debitor a datoriei sale către o terţă persoană fără a fi nevoie de consimţământul creditorului acelei obligaţii. Această situaţie a nereglementării cesiunii de datorie este justificată în doctrină, pe de o parte, pe lipsa de interes practic, iar, pe de altă parte, pe ideea potrivit căreia creanţa este un raport personal, în care personalitatea debitorului (solvabilitate, cinste etc.) prezintă un interes primordial, astfel încât nu s-ar putea concepe să i se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor; de altfel, o eventuală cesiune a datoriei ar putea să producă efecte negative şi asupra celor care s-au obligat să garanteze acea datorie ori s-au obligat în solidar cu debitorul înstrăinător.
Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că, în măsura în care există consimţământul creditorului, poate avea loc o preluare de datorie. (Stingându-se vechea creanţă, înseamnă că se sting şi toate accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, însă părţile pot stipula în mod expres ca noua creanţă să fie garantată prin garanţiile ce însoţeau vechea creanţă [art. 1611 alin. (1) C.civ.].) Noua reglementare se referă în mod expres la preluarea datoriei (art. 1599-1608 C.civ.), care, în ambele sale forme, presupune consimţământul creditorului. Datoria poate fi preluată fie printr-un contract încheiat de creditor cu noul debitor, fie printr-un contract încheiat de debitorul iniţial cu noul debitor, însă, în acest din urmă caz, efectele se produc numai dacă se obţine acordul creditorului, ceea ce înseamnă că ar fi posibil şi un consimţământ ulterior al creditorului.
Aşadar, reţinem un prim mijloc juridic de schimbare a debitorului, anume preluarea datoriei în măsura în care există consimţământul creditorului acelei obligaţii. Precizăm că este vorba de un mijloc juridic direct de schimbare a persoanei debitorului, nefiind vorba de naşterea unei noi obligaţii, ci de transmiterea unei obligaţii preexistente, ca regulă, împreună cu accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, cu excepţia garanţiilor care nu pot fi despărţite de persoana debitorului iniţial, a obligaţiei fideiusorului sau a garanţiilor constituite de un terţ, care se stinge dacă fideiusorul sau terţul nu îşi dă acordul la preluare.
Cesiunea contractului, reglementată de art. 1315-1320 C.civ., poate fi privită ca un mijloc juridic direct de schimbare atât a debitorului, cât şi a creditorului. Cesiunea contractului presupune în mod necesar consimţământul cocontractantului cedat, consimţământ care poate fi dat odată cu cesiunea (ipoteză în care părţi în convenţia de cesiune sunt părţile din contractul cesionat şi cel căruia i se cesionează contractul), ulterior cesiunii (ipoteză în care cesiunea contractului este practic o convenţie afectată de o condiţie suspensivă constând în acceptarea cesiunii de către cocontractantul cedat) sau chiar anticipat, art. 1317 alin. (1) C.civ. referindu-se în mod expres la posibilitatea ca o parte contractantă să consimtă anticipat ca partea cealaltă să îşi poată substitui un terţ în raporturile juridice născute din contractul respectiv.
Pentru schimbarea indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, pot fi utilizate anumite mijloace juridice, precum: novaţia prin schimbare de debitor, stipulaţia pentru altul, poprirea etc. Menţionăm însă că problema schimbării persoanei subiectului pasiv nu se poate pune în acele cazuri în care obligaţia trebuie executată personal de către debitor, întrucât a fost stabilită în considerarea persoanei lui (obligaţie intuitu personae).
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când o terţă persoană se angajează faţă de creditor să plătească datoria. O asemenea operaţiune poate avea loc cu sau fără consimţământul debitorului.
în cazul în care terţul se angajează faţă de creditor să plătească datoria fără consimţământul debitorului [art. 1609 alin. (2) teza a ll-a C.civ.], se spune că novaţia se realizează pe cale de expromisiune. Este însă posibil ca părţi în convenţia de novaţie să fie nu numai creditorul şi noul debitor, ci şi vechiul debitor.
Noul cod civil nu a mai reglementat şi delegaţia, probabil şi datorită împrejurării că una din formele acesteia, anume delegaţia perfectă nu însemna altceva decât novaţie prin schimbare de debitor făcută cu consimţământul debitorului. Exista însă şi delegaţia imperfectă, adică acea convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el, deci creditorul nu consimte la liberarea debitorului iniţial, astfel încât el va avea, pe lângă vechiul debitor, un nou debitor. Pe temeiul principiului libertăţii de voinţă, apreciem că nimic nu împiedică părţile (creditorul, debitorul iniţial şi cel ce se obligă alături de acesta) să încheie o asemenea convenţie şi sub imperiul noii reglementări, fiind însă vorba de o convenţie nenumită.
Stipulaţia pentru altul (care se mai numeşte şi contractul în folosul unei terţe persoane), reglementată de art. 1284-1288 C.civ., este acel contract prin care una dintre părţi stipulează o prestaţie de la cealaltă parte în folosul unei terţe persoane, fără să fie reprezentantul acesteia din urmă şi fără ca terţul beneficiar să participe la încheierea contractului. Cel care stipulează prestaţia în favoarea terţului se numeşte stipulant, persoana care se obligă faţă de stipulant să execute prestaţia în folosul terţului se numeşte promitent, iar persoana în favoarea căreia se face stipulaţia se numeşte terţ beneficiar. Aşadar, în cazul stipulaţiei pentru altul, promi-tentul se obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar, acesta din urmă neparticipând la încheierea convenţiei respective nici direct, nici reprezentat de stipulant.
Indirect, stipulaţia pentru altul poate duce la o schimbare de debitor, anume atunci când stipulaţia este făcută în scopul achitării unei datorii de către debitorul iniţial, prin intermediul unei alte persoane, pe care o face debitor al creditorului său. (După cum am precizat în paragraful anterior, stipulaţia pentru altul poate constitui şi un mijloc juridic indirect de schimbare a persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional, anume atunci când ea este dublată de stingerea unei obligaţii anterioare a promitentului faţă de stipulant, obligaţie având ca obiect prestaţia pe care promitentul urmează să o execute în favoarea terţului beneficiar.) Trebuie subliniat că, pe această cale, nu se realizează o transmitere directă a calităţii de debitor, întrucât vechiul debitor (stipulantul) nu este liberat faţă de creditorul său (terţul beneficiar) prin efectul stipulaţiei, neavând loc o transmitere a datoriei, ci se creează un nou drept de creanţă. De altfel, terţul beneficiar nici nu poate fi obligat să accepte dreptul stipulat în favoarea sa, iar pentru ipoteza în care terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, art. 1286 alin. (1) C.civ. dispune că dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată.
Poprirea este o formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele sau efectele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană. Creditorul care urmăreşte sumele respective se nu-meşte creditor popritor, debitorul acestuia poartă denumirea de debitor poprit, iar terţul, care la rândul lui este debitor al debitorului poprit, se numeşte terţ poprit.
Poprirea constă, deci, în indisponibilizarea sumelor sau a efectelor în mâinile terţului poprit şi în obligarea acestuia de a plăti ceea ce datorează debitorului poprit direct creditorului popritor. Terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, trebuind să plătească suma poprită numai acestuia, ceea ce înseamnă că prin poprire se realizează o schimbare indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului obligaţional. Menţionăm că prin poprire se naşte un nou raport juridic obligaţional (între creditorul popritor şi terţul poprit) (Tocmai de aceea, aşa cum am menţionat deja, poprirea poate fi privită şi ca un mijloc indirect de schimbare a persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional, întrucât, ca efect al popririi, terţul poprit trebuie să efectueze plata către creditorul popritor, deşi, anterior înfiinţării popririi, el era obligat faţă de debitorul poprit.), însă nu în toate cazurile se vor stinge cele două raporturi juridice obligaţionale preexistente (este vorba de raportul dintre creditorul popritor şi debitorul poprit, care se menţine în limita datoriei rămase neacoperită după ce terţul poprit a plătit creditorului popritor, precum şi de raportul dintre debitorul poprit şi terţul poprit, care se menţine în limita a ceea ce a rămas după ce terţul poprit a plătit creditorului popritor).
La o schimbare a subiectului pasiv se poate ajunge, indirect, chiar şi printr-o cesiune de creanţă. Spre exemplu, să presupunem că Primus este creditor al lui Secundus, iar, la rândul lui, Secundus este creditor al lui Tertius; Secundus cedează lui Primus creanţa sa faţă de Tertius, astfel încât Primus devine creditor al lui Tertius. însă Primus va avea împotriva lui Tertius creanţa lui Secundus, creanţă care s-ar putea să fie mai puţin avantajoasă decât cea pe care o avea faţă de Secundus (de exemplu, nu este însoţită de garanţii); în asemenea cazuri, este preferabil pentru Primus să fie de acord cu preluarea datoriei lui Secundus de către Tertius.
De asemenea, subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire (în cazul persoanelor fizice), respectiv prin fuziune, divizare şi transformare (în cazul persoanelor juridice).
