Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
| Comentarii |
|
pluralitatea subiectelor raportului juridic civil, 1. Precizări prealabile
În circuitul civil, cele mai multe situaţii sunt acelea în care raportul juridic civil se stabileşte între o persoană, ca subiect activ (persoana care dobândeşte sau deţine dreptul subiectiv civil ce intră în conţinutul raportului juridic civil), şi o altă persoană, ca subiect pasiv (persoana căreia îi incumbă obligaţia civilă ce intră în conţinutul raportului juridic civil). Sub aspectul subiectelor sale, se spune că un asemenea raport juridic civil este simplu.
Există însă şi situaţii în care raportul juridic civil se stabileşte între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecte.
În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedeterminat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ. în schimb, pluralitatea activă este mai rară, întălnindu-se totuşi în raporturile nepatrimoniale ce decurg din creaţia intelectuală şi prezentându-se sub forma coautoratului.
Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, urmează să deosebim după cum acestea au în conţinut un drept real sau un drept de creanţă.
2. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale
în cazul raporturilor juridice civile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, (Problemele se pun în mod asemănător şi în cazul raporturilor juridice având în conţinut celelalte drepturi reale.) subiectul pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai puţin titularul dreptului de proprietate. Subiectul activ poate să fie o persoană (proprietatea exclusivă) ori poate să fie alcătuit din mai multe persoane (proprietatea comună). Pluralitatea activă există deci sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate asupra unui lucru sau asupra unei mase de lucruri.
Potrivit art. 632 alin. (1) C.civ., proprietatea comună poate să îmbrace una dintre următoarele două forme: proprietatea pe cote-părţi (coproprie-tatea) şi proprietatea în devălmăşie (devălmăşia).
Proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea) presupune că mai multe persoane (care poartă denumirea de coproprietari) deţin în proprietate un lucru, câteva lucruri determinate sau o universalitate de bunuri, fiecare dintre coproprietari având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând o parte determinată din lucrul privit în materialitatea lui ori, după caz, neavând un anumit lucru sau anumite lucruri din universalitatea respectivă. Spre exemplu: Primus şi Secundus cumpără împreună o casă, convenind ca fiecare să aibă câte o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra casei respective; de asemenea, moştenitorii unei persoane deţin patrimoniul succesoral în coproprietate până la data efectuării partajului succesoral etc.
Prin proprietatea în devălmăşie (devălmăşie) se desemnează acea proprietate comună care se caracterizează prin faptul că titularii nu au precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci acesta este nefracţionat, deci dreptul de proprietate nu este divizat şi, cu atât mai mult, nici lucrul sau lucrurile nu sunt fracţionate. Ca exemplu de devălmăşie, menţionăm proprietatea soţilor asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei în cadrul regimului comunităţii legale. Devălmăşia poate izvorî şi dintr-un act juridic, spre exemplu, doi parteneri de viaţă convin ca bunurile pe care le-ar dobândi oricare dintre ei în timpul parteneriatului să fie proprietatea lor comună în devălmăşie.
Proprietatea comună, în oricare dintre cele două forme, încetează prin partaj (împărţeală), cu excepţia cazurilor de proprietate comună pe cote-părţi forţată [art. 632 alin. (3) C.civ.]. (Spre exemplu: coproprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente ce aparţin unor proprietari diferiţi; coproprietatea asupra bunurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine care aparţin unor proprietari diferiţi (anumite bunuri care se găsesc pe linia de demarcaţie a două proprietăţi, precum fântâni, poteci etc.); coproprietatea despărţiturilor comune (zidul comun, şanţul comun şi gardul comun); coproprietatea asupra bunurilor considerate ca fiind amintiri de familie etc.)
3. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor de creanţă
în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (numite şi de obligaţii sau chiar de creanţă), pluralitatea poate să fie activă (mai mulţi creditori), pasivă (mai mulţi debitori) sau mixtă (mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori).
Pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale poate îmbrăca trei forme, obligaţiile divizibile, obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile.
Obligaţia divizibilă (numită şi obligaţie conjunctă), definită de art. 1422 C.civ., este aceea care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, între care creanţa sau, după caz, datoria este divizibilă. Aşadar, obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie. în mod corespunzător, obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.
Spre exemplu, Primus şi Secundus împrumută pe Tertius şi Quartius cu suma de 1.000 de lei; divizibilitate înseamnă că, în lipsă de stipulaţie expresă contrară, la scadenţă, Primus nu poate pretinde decât 500 lei, Secundus nu poate pretinde decât 500 lei, respectiv Tertius nu poate fi obligat decât la restituirea sumei de 500 lei, ca de altfel şi Quartius.
Subliniem că, în dreptul civil, divizibilitatea reprezintă regula în materie de obligaţii cu pluralitate de subiecte. în consecinţă, divizibilitatea nu trebuie prevăzută în mod expres, ci se subînţelege. Deci, ori de câte ori nu există una dintre cele două excepţii (solidaritatea sau indivizibilitatea), obligaţiile sunt divizibile (conjuncte) [art. 1424 C.civ.].
De asemenea, art. 1423 C.civ. instituie şi prezumţia de egalitate potrivit căreia, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale, iar creditorii pot solicita de la debitori părţi egale din valoarea creanţei datorate.
Obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate activă) sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă).
Solidaritatea activă constă, deci, în posibilitatea fiecărui creditor de a cere de la debitor plata întregii creanţe datorate; plata făcută de debitor unuia dintre creditorii solidari îl liberează faţă de toţi ceilalţi creditori solidari, iar creditorul ce a încasat toată creanţa este obligat să o împartă cu ceilalţi creditori (art. 1434 C.civ.).
De exemplu, Primus şi Secundus împrumută pe Tertius cu suma de
1.000 de lei, în contractul de împrumut părţile prevăzând solidaritatea activă; aceasta înseamnă că, la scadenţă, oricare dintre cei doi creditori poate cere întreaga sumă de 1.000 de lei de la Tertius, care, după ce plăteşte unuia dintre ei, se liberează şi faţă de celălalt.
Este de reţinut că solidaritatea activă poate să se nască numai din convenţia părţilor sau din testament, deci dintr-un act juridic (art. 1435 C.civ.).
Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre codebitori executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (plata întregii datorii); plata făcută în întregime de către unul dintre codebitorii solidari îi liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor (art. 1443 C.civ.), iar codebitorul care a plătit are dreptul să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot ceea ce a plătit peste partea sa, însă datoria acestora faţă de el nu mai este solidară, ci divizibilă [art. 1456 alin. (1) C.civ.]. (Subliniem totuşi că, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care insolvabilitatea unuia dintre codebitorii ţinuţi în solidar era suportată de codebitorul care a plătit întreaga datorie, art. 1457 alin. (1) C.civ. prevede că pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către toţi ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei.)
Spre exemplu, să presupunem că Primus, Secundus şi Tertius săvârşesc împreună o faptă ilicită, care produce un prejudiciu în cuantum de 3.000 de lei lui Quartius, angajându-se astfel răspunderea lor civilă delictuală. Potrivit art. 1370 C.civ. şi art. 1382 C.civ., cei trei vor răspunde solidar faţă de victimă, deci Quartius poate pretinde de la oricare dintre cei trei autori ai faptei ilicite plata întregii sume de 3.000 de lei (în mod normal, prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea, în solidar, a tuturor autorilor faptei ilicite la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, iar hotărârea va putea fi executată împotriva oricăruia dintre pârâţii obligaţi în solidar, desigur pentru întreaga sumă), iar cel care îi plăteşte (să zicem, Primus) are dreptul să se îndrepte împotriva celorlalţi doi, cerând însă de la fiecare câte 1.000 de lei, deoarece obligaţia lui Secundus şi Tertius faţă de Primus nu este solidară, ci divizibilă.
Potrivit art. 1445 C.civ., solidaritatea pasivă se poate naşte fie din lege (ca în exemplul de mai sus), fie dintr-un act juridic (convenţia părţilor sau testament). (Solidaritatea pasivă trebuie însă stipulată în mod expres în actul juridic civil, deoarece, potrivit art. 1445 teza I C. civ., ea nu se prezumă (a se vedea şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 561/1982, în C.D. 1982, p. 56). în schimb, atunci când obligaţia este contractată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, solidaritatea dintre debitori se prezumă, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1446 C.civ.).)
Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită voinţei exprese a părţilor ori naturii obiectului obligaţiei nesusceptibil, prin natura sa, de divizare materială sau intelectuală (art. 1424 teza a ll-a C.civ.), nu poate fi împărţită între creditori (indivizibilitate activă) ori între debitori (indivizibilitate pasivă).
Aşadar, dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul creditorilor sau al debitorilor, fiecare dintre creditori sau dintre succesorii lor poate cere întreaga prestaţie ce formează obiectul obligaţiei, iar fiecare dintre debitori sau dintre succesorii acestora poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie [art. 1425 alin. (2) C.civ.]; plata făcută de oricare dintre debitorii obligaţi indivizibil stinge datoria faţă de toţi ceilalţi codebitori.
Spre exemplu, dacă Primus şi Secundus se obligă să îi predea lui Tertius un palton, nu este posibil ca fiecare debitor să predea câte 1/2, astfel încât Tertius poate cere predarea paltonului fie de la Primus, fie de la Secundus. Alteori, obiectul obligaţiei este prin natura lui divizibil, însă părţile prevăd în actul juridic că obligaţia se execută ca şi cum ar fi indivizibilă; de exemplu, Primus şi Secundus împrumută suma de 1.000 de lei de la Tertius şi Quartius, iar în contractul de împrumut se stipulează indivizibilitatea atât pasivă, cât şi activă. (Potrivit art. 2256 alin. (2), în lipsa unei stipulaţii contrare, în contractul de întreţinere (acel contract prin care o parte înstrăinează un lucru sau plăteşte o sumă de bani, iar cealaltă parte se obligă să îi asigure întreţinerea în natură pe timpul cât va trăi şi să o înmormânteze), dacă există o pluralitate de părţi, obligaţia de întreţinere este indivizibilă. Astfel, în caz de pluralitate de creditori ai obligaţiei de întreţinere, aceasta nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat integral faţă de toţi creditorii, întinderea prestaţiei fiind în raport de durata vieţii tuturor [art. 2256 alin. (1) şi art. 2244 C.civ.], iar, în caz de pluralitate de debitori, oricare dintre ei poate fi obligat să presteze întreţinere, întreţinerea prestată de unul dintre aceştia liberându-i pe toţi.)
Deşi între obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă există asemănări, mai ales din punctul de vedere al efectelor (dreptul creditorului de a pretinde de la oricare dintre debitori plata integrală sau, după caz, dreptul debitorului de a plăti întreaga datorie oricăruia dintre creditori), ele nu trebuie confundate, principalele deosebiri fiind următoarele:
- indivizibilitatea se referă, în principiu, la obiectul obligaţiei, în vreme ce solidaritatea priveşte legătura dintre subiectele obligaţiei, solidaritatea nefiind niciodată de natura obligaţiei;
- în ceea ce priveşte izvorul lor, numai convenţia (voinţa părţilor) poate fi izvor atât pentru solidaritate, cât şi pentru indivizibilitate, însă există şi izvoare proprii, şi anume legea pentru solidaritate, respectiv natura obiectului obligaţiei pentru indivizibilitate;
- sub aspectul întinderii, solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut (faţă de succesori obligaţia transmiţându-se divizată, potrivit art. 1.460 C.civ.), pe când indivizibilitatea se transmite şi succesorilor [art. 1.425 alin. (1) C.civ.];
- în cazul indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi debitori [art. 1.432 alin. (3) C.civ.] pentru a fi obligaţi, în cazul indivizibilităţii naturale, împreună la executarea prestaţiei datorate, în vreme ce, în cazul solidarităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi codebitori solidari numai pentru a se întoarce împotriva lor pentru partea datorată de fiecare dintre ei [art. 1447 alin. (2) teza a ll-a C.civ., raportat la art. 1443 C.civ.].
