Sistemul științelor juridice
| Comentarii |
|
sistemul științelor juridice, dreptul este o știință a valorilor, o știință a normelor și o știință a realității. Dreptul nu este un ambalaj exterior pentru deciziile autorității, ci un limbaj cu efecte de structură, un rezultat al confruntării între interese și valori.
Calitatea dreptului ca știință a fost pusă la îndoială, ridicând întrebarea dacă dreptul nu este numai o artă, o tehnică. După cum arată Pierre Pescatore, citat de prof. S. Popescu „dreptul este și știință și artă. Dreptul, ca sistem normativ, poate fi cunoscut și studiat și, din acest punct de vedere, putem vorbi despre știința dreptului, dar, înainte de toate, dreptul, ca sistem normativ, trebuie transpus în practică, în viața socială și, din acest al doilea punct de vedere, dreptul trebuie să intervină ca artă și ca tehnică, constând în știința practică de a face (savoir faire) a acelora care sunt chemați să elaboreze legi, adică despre tehnica legislativă și tehnica aplicării dreptului, adică practica judecătorească și administrativă”.
În rândul științelor sociale, dreptul ocupă un loc aparte și de impact social. Sistemul științelor dreptului (a științelor juridice) este alcătuit din următoarele părți:
> Teoria generală a dreptului;
> Științele juridice de ramură;
> Științe juridice istorice;
> Științele ajutătoare.
Teoria generală a dreptului
Teoria generală a dreptului este „locomotiva” științelor juridice, ea abordează dreptul în integralitatea sa și nu se oprește la un specific anume, cum o fac științele de ramură, și nici la o perioadă a dezvoltării speciei umane, așa cum o fac științele istorice, în concluzie, teoria generală a dreptului este o parte a științelor juridice care studiază dreptul în mod sintetic, general și integral din punct de vedere teoretic.
După cum se arată în literatura de specialitate, obiectul teoriei generale a dreptului îl constituie explicarea noțiunilor elementare și a principiilor comune diferitelor ramuri ale dreptului. Aceasta nu se poate realiza decât cercetând toate ramurile dreptului intern, internațional și dreptului străin în care se regăsesc.
Teoria generală a dreptului are un profund caracter explicativ, prezentând realitatea juridică, fără a fi ignorate elementele specifice științelor de ramură. Teoria generală a dreptului evidențiază elementele comune tuturor științelor juridice. Prof. N. Popastatuează că necesitatea teoriei generale a dreptului este dictată atât de cerințe pur teoretice, dar și practice. Nevoia unei teorii juridice unitare și cuprinzătoare se află în directă legătură cu capacitatea sa de a oferi soluții exacte (sau cât mai aproape de cerințele reale ale vieții sociale în care dreptul își duce existența), satisfăcătoare, problemelor practice relevante.
Tot sub acest aspect, în doctrina de specialitate, la întrebarea de ce este necesară teoria generală a dreptului pentru formarea viitorilor practicieni ai dreptului se arată că „un prim avantaj (....) putem răspunde că este preferabilă pentru stimularea gândirii, față de simpla acumulare a cunoștințelor. În afară de aceasta, în multe țări se manifestă tendința de intervenție sporită a legiuitorului în toate sectoarele de activitate, tendința de înmulțire a actelor normative care devin mai amănunțite și mai tehnice. Cu toate acestea, apar situații noi, neprevăzute, cărora nu le mai sunt aplicabile reglementările juridice în vigoare, existând ceea ce se numește «un vid legislativ». Totodată, se poate produce și situația inversă a apariției unor contradicții între prea numeroasele norme juridice. În ambele ipoteze, pentru ca juristul să poată soluționa cazurile concrete, el este nevoit să recurgă la principiile generale ale dreptului, la diferitele metode de raționament, la procedeele juridice generale”.
Abordarea sintetic generalizatoare a dreptului, proprie teoriei, nu este prin aceasta, neapărat, o abordare filozofică, căci se mișcă în orizontul existentului, a „ceea ce este”, chiar dacă în ipostaze se abstractizează.
Caracterele teoriei generale a dreptului
• Caracter introductiv, întrucât ne inițiază în conceptele, instituțiile și metodologia domeniilor științelor dreptului;
• Caracter general și teoretic, întrucât se analizează fenomenul juridic în întregul său;
• Caracter sintetic, întrucât analiza fenomenului juridic se face din perspectiva conceptelor de mare însemnătate și a maximei generalizări teoretice.
Referitor la unele aspecte de ordin istoric și cu caracter general privind teoria generală a dreptului, arătăm că aceasta a fost denumită vreme îndelungată „enciclopedia dreptului” (cuvântul „enciclopedie” este de origine greacă și provine de le expresia ev kiklios paidea, care înseamnă învățământ complet).
Teoria generală a devenit știință a dreptului la începutul secolului XX. În țările europene, teoria generală a dreptului sau enciclopedia dreptului se regăsește în planurile învățământului juridic sub diverse denumiri: Einfuhrung in die Rechtswissenshaft - în Germania Introduction au Droit- în Franța.
În România, la Facultatea de Drept din București, în anul 1913, s-a înființat catedra de Enciclopedia dreptului. Din 1948, disciplina „Teoria generală a dreptului” face parte din programa de învățământ a facultăților de drept din țara noastră, fiind denumită și „Introducere în studiul dreptului”.
Disciplina „Teoria generală a dreptului”, sub diversele ei denumiri din trecut, a fost predată în România de iluștri profesori de drept și amintim aici pe G. Mironescu, Al. Văllimărescu, M. Djuvara, T. lonașcu (pentru o scurtă perioadă), E. Speranția ș.a.
Științele juridice istorice
Științele juridice istorice au ca obiect de studiu dreptul din punct de vedere al unei anumite perioade, al unei anumite țări sau arii geografice. În acest sens, exemplificăm cu istoria dreptului sau istoria dreptului românesc sau dreptul roman.
Importanța studierii științelor istorice rezultă din aceea că:
> Ajută la observarea și înțelegerea evolutivă a diferitelor instituții de drept, norme juridice și contexte istorice;
> Ne ajută să regăsim baza fenomenului juridic. În contextul în care diverse instituții juridice, cum ar fi familia, proprietatea își regăsesc momentul de apariție încă din Antichitate, putem înțelege caracterul evolutiv al dreptului și ideea că valorile umane socio-juridice au existat dintotdeauna și ele trebuie protejate;
> Studiul științelor juridice istorice probează și împrejurarea că dreptul nu este static, el se adaptează nevoilor umane, și că de-a lungul timpului anumite concepte, instituții au dispărut, iar altele le-au luat locul.
Științele juridice de ramură
Științele juridice de ramură reprezintă adevărate subsisteme ale sistemului științelor juridice. Obiectul științelor de ramură îl reprezintă studiul fenomenelor juridice particulare din perspectiva regulilor juridice proprii ramurii respective. Fiecare ramură de drept are norme specifice și reglementează relații sociale specifice și strict delimitate de celelalte științe juridice. De exemplu:
• dreptul civil reglementează relațiile sociale patrimoniale sau nepatrimoniale ale subiectelor de drept;
• dreptul penal are ca obiect protecția socială a relației dintre stat (prin organe specializate) și indivizii care nesocotesc legea;
• dreptul internațional public reglementează relațiile interstatale în totalitatea lor.
Științele ajutătoare
Științele ajutătoare sunt științe autonome cu obiect propriu de studiu și reglementare, care coexistă și se desfășoară în legătură cu științele juridice, de exemplu, logica juridică, medicina legală, criminalistica, statistica juridică. Spre ilustrare, criminalistica ajută la identificarea și reținerea persoanelor „certate cu legea", prin folosirea unor procedee specifice, cum ar fi expertizele balistice, stabilirea dinamicii accidentelor rutiere etc. Pe de altă parte, sociologia juridică cercetează fenomenul juridic prin intermediul metodelor și tehnicilor specifice, în vreme ce medicina legală poate sprijini practicianul dreptului în constatarea existenței sau inexistenței lipsei de discernământ a unei persoane, operațiune prin care se poate pronunța hotărârea judecătorească într-o anumită speță, din perspectiva voinței viciate, cu efectele corespunzătoare.
