Sisteme de drept

Dicționar juridic (DEX)

sisteme de drept, acestea aparțin de diverse culturi juridice, care formează, din punct de vedere al dreptului comparat, „Familia de drept”. Familia de drept grupează, conține sisteme juridice naționale ordonate din prisma trăsăturilor comune ale acestora.

Doctrina română clasifică familia de drept în:

a. Marele sistem de drept romano-germanic;

b. Marele sistem de drept anglo-saxon;

c. Sistemele juridice și religioase tradiționale.

a. Marele sistem de drept romano-germanic cuprinde sistemul francez, sistemul germanic, sistemul scandinav.

Sistemul juridic francez are ca moment de referință elaborarea și adoptarea în 1804 a Codului civil, despre care însuși Napoleon Bonaparte, sub a cărui autoritate s-a elaborat, spunea că va trăi etern.

Răspunzând la întrebarea „în ce constă superioritatea incontestabilă a Codului civil față de reglementările anterioare?", autorii C. Voicu și A.C. Voicu arată după cum urmează:

• el este expresia juridică a victoriei relațiilor economice de piață față de relațiile feudale;

• el consacră, în formă juridică solemnă, principiile de libertate, egalitate și fraternitate, proclamate de Revoluția franceză de la 1789;

• în privința proprietății, Codul consfințește abolirea regimului feudal și consacră principiul liberei circulații a pământurilor;

• Codul se bazează pe proprietatea privată și pe principiul consensualismului. În Codul civil, 1766 de articole sunt consacrate dreptului de proprietate.

Sistemul de drept francez este răspândit în țări precum Franța, România, Belgia, Spania, Portugalia, Bulgaria.

Sistemul juridic german, la fel ca și cel francez, se inspiră din dreptul roman, între cele două mari sisteme existând foarte multe asemănări. Codul civil german de la 1900 modifică sistemul de drept civil pe o cale care a compromis serios unitatea familiei romano-germanice.

Sistemul de drept scandinav se aplică în Suedia, Finlanda, Norvegia, Islanda, Danemarca. Aceste țări au o strânsă istorie comună. Legislația lor este reprezentată de o îngemănare între drept cutumiar și drept roman. Acest sistem de drept se mai caracterizează și prin inexistența regulii precedentului judiciar, începând cu secolul XX, țările scandinave și nordice au declanșat un proces de modernizare a sistemului de drept, preluând și adoptând o serie de norme și instituții ale dreptului continental de sorginte romano-germanică.

b. Familia dreptului anglo-saxon își are originea în Anglia și se aplică în țări precum Anglia, SUA (cu excepția statului Lou-isiana). Noua Zeelandă, Australia.

El se compune din:

• Common law, alcătuit din reguli stabilite prin hotărâri judecătorești. Aceste hotărâri devin obligatorii pentru instanțele inferioare;

• Equity, reprezentând principiile justiției, un ansamblu de norme ce completează și revizuiesc common law,

• Statutory law, reprezentând drept scris, provenind din acte ce emană de la parlament, legi a căror aplicare rămâne sub controlul puterii judecătorești.

c. Sistemele juridice și religioase tradiționale

Aceste sisteme sunt creatii foarte vechi ale societății umane, de inspirație moral-religioasă, neputând fi așezate în tiparele moderne de clasificare. După cum se arată în doctrina recentă, sistemele juridice și religioase tradiționale se caracterizează prin:

> de cele mai multe ori, sistemele tradiționale sunt incomplete, ele cuprinzând doar reglementări ce vizează interesul religios (persoane, familia, succesiuni);

> unele dintre aceste sisteme (cum este cazul celor din Irak, Egipt, Siria, Algeria) sunt completate de o legislație modernă care reglementează diferit, în contradicție cu dreptul tradițional (spre exemplu, dreptul Israelului, opus vechiului drept rabinic);

> dacă în aceste mari sisteme de drept, normele juridice sunt aplicabile tuturor cetățenilor statului care le-a edictat și chiar și acelor persoane care își au domiciliul pe teritoriul altui stat, în cazul sistemelor tradiționale ele sunt personale, aplicându-se tuturor subiectelor de drept de aceeași religie, indiferent de domiciliu;

> în același timp, reglementărilor juridice tradiționale le scapă existența unor religii minoritare care pot exista în acea țară, fapt ce duce la intervenția statului în a reglementa și acele relații și, implicit, la existența unei duble sau multiple reglementări ce operează în paralel.

Exemple: dreptul musulman, dreptul indian, dreptul rabinic și cel israelian, dreptul cutumiar african.

i. Aspecte privind sistemul de drept iudaic

Pentru umanitate, iudaismul este foarte important. Pe de o parte, acesta a stat la baza religiilor monoteiste, pe de altă parte, creștinismul are originile în iudaism.

Astfel, Vechiul Testament conține reglementări juridice extrem de variate referitoare la:

1) raporturile de familie, „Cartea de Despărțire”: Dacă o femeie nu mai are trecere înaintea soțului, deoarece a descoperit la aceasta ceva rușinos, să-i scrie o carte de despărțire și după ce i-o va înmâna să îi dea drumul din casa lui, având posibilitatea să plece și să se mărite cu alt bărbat, iar dacă acest al doilea bărbat ar muri sau s-ar despărți de ea, bărbatul dintâi, care-i dăduse drumul, nu va mai putea să o ia iarăși de nevastă, fiind pângărită (Deuteronom cap. 24, pct. 1-4).

2) raporturile de drept penal, „Adulter”: Dacă un om preacur-vește cu o femeie măritată, cu nevasta aproapelui său, omul și femeia să fie pedepsiți cu moartea (Leviticul, cap. 20, pct. 10).

Vechiul testament incriminează omorul, elocventă în acest sens fiind porunca biblică „Să nu ucizi”. Nu doar Vechiul Testament conține reguli de drept aplicabile comunității iudaice, ci și Talmudul, care conține reglementări ce vizează instituții de drept (de exemplu, Tribunalele, privite ca instanțe de judecată), elemente de procedură civilă și penală, dar și norme ce pot fi apreciate ca izvoare de drept.

ii. Aspecte privind sistemul de drept musulman

Leagănul civilizației islamice și al religiei musulmane îl reprezintă Peninsula Arabia, un teritoriu foarte mare ce face legătura între Africa și Asia. Din întreaga populație musulmană, 10-13 % sunt șiiți, 87-90% sunt sunniți.

Ramura sunnită din cadrul islamului reprezintă majoritatea, iar numele vine de la termenul „sunna”, care înseamnă „calea" sau „exemplul”. Termenul se referă la calea/exemplul Profetului Mahomed. Ramura șiită urmează o cale alternativă. Diferențele dintre cele două ramuri rezidă în principal în chestiunea care privește succesiunea lui Mahomed. Astfel, musulmanii sunniți cred că Mahomed a intenționat ca, prin consens, comunitatea musulmană să aleagă un succesor sau un calif care să conducă împărăția pământească aflată sub conducerea divină pe care a înființat-o Profetul. Pe de altă parte, șiiții cred că Mahomed l-a ales pe cumnatul său Ali ca succesor al său și că numai urmașii lui Ali și ai soției sale, Fatima, au dreptul să guverneze comunitatea musulmană. Fără a insista, mai arătăm că diferențe între cele două ramuri se regăsesc și în domeniul interpretării Coranului.

Dreptul musulman este diferit de cel european prin mentalitate, structură și izvoare, fiind un sistem de norme strâns legat de religie. După cum arată prof. D. Sourdel și J. Sourdel-Tomine, „mai degrabă decât un drept, în sensul european al termenului, dreptul musulman se prezintă ca formularea unui program religios și moral care trebuie să lase, de asemenea, un loc problemelor legate de exercițiul autorității guvernamentale”. Întrucât dreptul musulman este strâns legat de religie, se cuvine să arătăm „stâlpii religiei musulmane" - obligațiile fiecărui credincios:

> Shahada, adică credința în Allah și afirmarea unicității lui Allah, precum și afirmarea calității de profet a lui Mahomed;

> Rugăciunea;

> Postul;

> Pelerinajul la Mecca;

> Dania legală.

Principalele izvoare ale dreptului musulman sunt: Coranul, Sunna și Idjma.

Coranul este un instrument legislativ incomplet. Lacunele de reglementare se cereau completate cu alte izvoare, singura condiție pentru a se elabora un sistem de drept capabil să răspundă necesităților unei societăți în expansiune. Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, cuprinde circa 6200 versete, dintre care aproximativ 500 reprezintă norme de comportament. Din punct de vedere penal, găsim în această culegere de norme socio-reli-gioase incriminarea furtului, pedepsit cu tăierea mâinii drepte; tâlhăria pedepsită cu moartea; de asemenea, este pedepsită consumarea vinului și a oricărei băuturi fermentate cu 40 de lovituri de bici etc.

Cercetătorii Coranului arătă că acest text decretase în materie de moștenire reguli minuțioase, care țineau la apărarea drepturilor anumitor categorii de moștenitori și îndeosebi ale femeilor. Se mai reține că textul Coranului forma, pe de altă parte, baza unui sistem fiscal deosebit, decurgând din obligația ce incumbă (...) oricărui musulman de a vărsa anual o danie legală prin care se achita de datoria sa față de Dumnezeu (...), cât și faptul că tranzacțiile comerciale, erau, la rândul lor, riguros reglementate, pentru ca să fie asigurată dreptatea și respectat spiritul preceptului coranic; „Cântărește bine și măsoară drept”.

Nu se știe încă de ce în dreptul musulman și în societățile vechi care au adoptat acest drept alăptarea unui alt copil decât cel propriu determină un impediment perpetuu la căsătorie (între cel alăptat și cea care l-a alăptat, respectiv toate rudele acesteia din urmă, adică mamă, fiice, surori, nepoate și mătuși materne sau paterne ale celei care l-a alăptat; interdicția le vizează și pe surorile sau fiicele soțului celei care l-a alăptat, născute înainte sau după, deoarece ele devin surorile lui). Reliefând fundamentele religioase ale dreptului musulman, originea acestui impediment poate fi regăsită în textele Coranului.

După cum am arătat, Coranul este un instrument legislativ incomplet. De aceea, musulmanii, pentru a putea reglementa toate componentele vieții sociale, au apelat la tradiție. Astfel, Sunna, tradiția, aduce completări la Coran. Trebuie să precizăm că prin Sunna musulmanii nu înțeleg decât acea tradiție legată de viața și activitatea lui Mahomed. Ea reprezintă modul de a fi și de a se comporta al Profetului, care trebuie să servească drept ghid credincioșilor. Cu alte cuvinte, ea cuprinde comportările, gesturile, spusele sau chiar tăcerile Profetului, care pot servi drept principii de credință.

Idjma este cel de-al treilea izvor al dreptului musulman și „este acea communis opinio doctorum" pe care o întâlnim și în dreptul roman. Practic, Idjma poate fi cunoscută după tratatele marilor jurisconsulți. Termenul Idjma desemnează, în consecință, doctrina musulmană, care constituie deci izvor formal de drept. Idjma constituie în prezent cadrul normativ după care se ghidează judecătorul.

Sistemele de drept aparțin de diverse culturi juridice, care formează, din punct de vedere al dreptului comparat, „Familia de drept”. Familia de drept grupează, conține sisteme juridice naționale ordonate din prisma trăsăturilor comune ale acestora.