Conceptul și definiția dreptului
| Comentarii |
|
conceptul și definiția dreptului, 1. Conceptul de drept 2. Definirea dreptului
1. Conceptul de drept
Studiul dreptului impune analizarea noțiunii de drept. Cuvântul „drept” este folosit în mai multe accepțiuni; el își are originea în cuvântul latin directus, evocând sensul: direct, rectiliniu. Corespondentul latin al cuvântului drept este jus, având sensurile: drept, lege etc. În alte limbi de circulație internațională cuvântul „drept" apare sub alte denumiri: droit la francezi, right sau law la englezi, recht la germani, derecho la spanioli, etc.
Conceptul de drept are în limba română următoarele trei înțelesuri: a) drept obiectiv, a cărui definiție este greu de dat, deoarece i se atribuie diferite semnificații. Se poate porni de la definiția dreptului obiectiv ca ansamblul normelor de conduită care guvernează, într-o societate organizată, raporturile sociale și a căror respectare este asigurată, dacă este necesar, de constrângerea publică; b) știința care are ca obiect acest ansamblu de norme de conduită; c) drept subiectiv ca prerogativă, ca facultate de a avea o anumită conduită și de a pretinde o anumită conduită din partea celorlalți.
Încercând să aprofundăm noțiunea de drept obiectiv, vom arăta că acesta conține norme de drept cu caracter obligațional, având ca destinatari toate subiectele de drept. De aici rezultă și caracterul general și impersonal al regulilor sociale de conduită ce alcătuiesc dreptul obiectiv. Vom preciza că, deși există norme de drept ce se adresează doar anumitor categorii de oameni (pensionari, militari etc.), după cum vom vedea mai departe în prezentul curs, această situație de fapt nu înlătură caracterul general și impersonal al normei juridice.
Prin drept subiectiv înțelegem posibilitatea subiectului de drept de a pretinde unui terț să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Cu alte cuvinte, subiectul de drept, apelând la normele juridice, poate să-și apere un interes legal sau să-și valorifice un drept consacrat în contradictoriu cu un terț. De pildă, A, care a vândut lui B o suprafață de teren, poate pretinde prețul tranzacției sau X, care a plătit la autoritățile de stat impozitul pe clădirea aflată în proprietatea sa, este îndrituit să pretindă și să primească dovada achitării sumei aferente.
Între drepturile subiective există o strânsă legătură cu caracter condițional și nu numai, în sensul că dreptul subiectiv se poate exercita doar în măsura în care este recunoscut de dreptul obiectiv. Pe de altă parte, după cum arăta prof. N. Popa, în unele limbi există cuvinte deosebite pentru cele două accepțiuni ale noțiunii de drept, spre exemplu, în engleză law desemnează dreptul obiectiv, iar right dreptul subiectiv; în germană, deși de largă utilizare este termenul Recht, uneori, pentru dreptul subiectiv, se folosește termenul Berechtigung. în franceză, de obicei dreptul obiectiv este redat notându-se cuvântul cu literă mare (Droit), iar dreptul subiectiv cu literă mică (droit) sau la plural (droits). în vorbirea curentă, nespecializată, oamenii au în vedere în special sensul de drept ca un drept subiectiv (dreptul de vot, dreptul la concediu etc.).
O componentă extrem de importantă a dreptului obiectiv o reprezintă dreptul pozitiv, adică dreptul actual, dreptul în vigoare, conținând normele ce se aplică de îndată. Dreptul pozitiv este obligatoriu, orice încălcare a normelor sale se sancționează de autoritatea statală în vederea restabilirii ordinii sociale. Corelația dintre drept obiectiv și drept subiectiv reprezintă corelația dintre necesitatea socială (nevoia de a reglementa fiecare domeniu al vieții) și libertatea individuală (posibilitatea individului de a-și valorifica drepturile consacrate în limitele și spiritul normei juridice).
Sensurile noțiunii de drept mai pot fi privite și ca:
• drept național, adică ansamblul de norme juridice și instituții ce compun dreptul obiectiv și pozitiv al unui stat (dreptul românesc, dreptul englez);
• drept internațional, adică totalitatea normelor juridice create de state pe baza acordului lor de voință, exprimat în forme juridice specifice, pentru a reglementa raporturile dintre ele privind pacea, securitatea și cooperarea internațională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bunăvoie, iar, în caz de necesitate, prin sancțiunea individuală sau colectivă a statelor.
Cuvântul „drept” mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierea de natură morală (de exemplu: om drept, acțiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). În afara termenului de „drept” se întrebuințează și termenul de „juridic”.
2. Definirea dreptului
Profesorul M. Djuvara, pentru a răspunde la întrebarea „ce este dreptul?”, apelează la o speță de drept civil sau de drept comercial: „A datorează lui B o sumă de bani, între A și B s-a stabilit o relație pe care o numim juridică și observăm că B trebuie să restituie lui A acea sumă de bani. De ce trebuie? Pentru că există o normă de drept care cuprinde această idee; ori de câte ori cineva se împrumută, trebuie să restituie suma de bani pe care a împrumutat-o". Continuând, prof. Djuvara arată, pe bună dreptate, că normele de drept cuprind astfel, în mod esențial, ideea de drept și obligație.
În esență, definirea dreptului nu este un lucru simplu de făcut, pentru că fenomenul juridic este influențat de mai mulți factori, cum ar fi factorul istoric, politic, economic, moral, religios etc. Teoria generală a dreptului abordează fenomenul juridic cu maximă generalitate, încercând să definească dreptul prin înglobarea tuturor elementelor comune aparținătoare tuturor ramurilor de drept, dar și prin cuprinderea tuturor aspectelor comune sistemelor de drept.
Încercarea de a defini dreptul datează din cele mai vechi timpuri. Astfel: în dreptul roman era definit jus est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui și a echității). Cicero, una dintre figurile proeminente ale culturii romane, consideră că „dreptul e stabilit prin lege, iar legea derivă din natura noastră, care se conduce după voința divină și are în ea ceva nepieritor. Nu toate legile sunt juste, criteriul de apreciere a justului fiind conștiința morală”. Grotius, jurist de forță al Evului Mediu, lansează ideea dreptului rațional, distinct de religie, în vreme ce școala istorică a dreptului lansează ideea că dreptul este un produs istoric.
La întrebarea „ce este dreptul?”, autorul M.G. Losano a arătat că de la societățile primitive până la cele postindustriale, acestea continuă să se miște printre sisteme de reguli, iar complexitatea acestora este direct proporțională cu intensitatea traficului și cu nivelul culturilor respective. Fiecare sistem de norme juridice reglementează, direct ori indirect, moduri nonviolente de transfer a proprietății, prin intermediul organizării unei puteri supraindividuale, care ar împiedica sau ar pune o stavilă transferurilor violente de proprietate. În acest fel, conflictele sociale nu sunt eliminate, ci ținute sub control, împiedicând ca acestea să pună în pericol traficurile și, prin aceasta, chiar societatea. Aceasta este substanța economică a definițiilor abstracte ale dreptului, cum ar fi, de exemplu, „dreptul este tehnica conviețuirii în societate”.
Un criteriu util pentru a individualiza (identifica) dreptul, având în vedere toate celelalte sisteme normative, precum morala ori regulile sociale (tradiții, obiceiuri, uzuri - n.a.), poate consta în distingerea de definiții ale dreptului, potrivit fundamentării acestora, după formă sau după conținut; în interiorul conținutului, apoi, anumite definiții iau în considerare elementul obiectiv (acțiunea prescrisă) sau pe acela subiectiv (fie activ - care emite norma -, fie pasiv - cui anume îi este adresată norma).
În privința definirii dreptului propunem:
• Dreptul este ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate, într-un climat specific manifestării coexistenței libertăților, apărării drepturilor esențiale ale omului și justiției sociale.
• Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului subiectelor de drept în cadrul celor mai importante relații din societate, conform valorilor sociale ale societății respective, stabilind drepturi și obligații juridice, a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forța coercitivă a statului.
