stabilitatea scrisului, însuşire a deprinderilor de scriere care face posibilă identificarea persoanei după scris. Formarea stereotipului dinamic, ca urmare a exerciţiilor de scriere şi a repetărilor, duce la automatizarea deprinderilor şi, deci, la stabilitatea grafismului. Aceasta se manifestă în constanţa caracteristicilor scrisului, a căror totalitate individualizatoare se menţine aceeaşi la texte sau semnături executate la date diferite sau în condiţii diferite, inclusiv în condiţii neobişnuite. Stabilitatea scrisului este relativă, întrucît acesta poate suferi unele transformări în decursul timpului, în special, în perioada de formare, care durează pînă la vîrsta de 25—30 de ani. De asemenea, scrisul suportă modificări datorită influenţei următorilor factori interni şi externi: poziţie incomodă în momentul scrierii, traumatismul mîinii, afecţiuni nervoase, boli de ochi, stări fiziologice deosebite (emoţii puternice, stare de ebrietate ş.s.), stări patologice, senilitate, anumite situaţii speciale care necesită un scris îngrijit sau un scris rapid etc. Acţiunea oricăreia din cauzele arătate se poate concretiza în modificări ale unor caracteristici grafice. Cu toate acestea, nu are loc o schimbare radicală a scrisului, nu se modifică întregul sistem al mişcărilor devenite deprinderi, ceea ce constituie dealtfel criteriul pe baza căruia se identifică autorul unui grafism.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Stabilitatea scrisului
