Condiţiile executării garanţiilor reale mobiliare
| Comentarii |
|
condiţiile executării garanţiilor reale mobiliare, articolul 62 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 impune, de principiu, creditorului două condiţii ce trebuie să fie îndeplinite pentru a se putea declanşa procedura de executare silită, respectiv: debitorul să nu îşi fi îndeplinit obligaţia pe care şi-a asumat-o şi obligaţia să fie certă şi exigibilă.
Faţă de condiţiile impuse de procedura de executare silită de drept comun, subsumată prevederilor art. 379 alin. (1) C. proc. civ., lipseşte cerinţa legii ca obligaţia garantată ce urmează a fi executată să fie şi lichidă. în doctrină .
Alţi autori consideră că explicaţia acestei omisiuni constă în faptul că, de vreme ce contractul de garanţie trebuie să indice suma maximă a obligaţiei garantate, creanţa este întotdeauna lichidă (când se menţionează chiar suma) sau cel puţin lichidabilă (când se menţionează algoritmul de determinare a sumei respective).
De altfel, nu numai literatura de specialitate, dar şi practica înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie sunt constante în a sublinia cerinţa lichidităţii obligaţiei garantate: „pentru a porni executarea, nu este suficientă existenţa unui titlu executor, ci creditorul trebuie să îşi justifice urmărirea silită prin existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile" , astfel încât, pe lângă condiţia, impusă expres de art. 62 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, ca obligaţia în temeiul căreia se porneşte executarea silită să fie certă şi exigibilă, o vom reţine şi pe cea a lichidităţii.
Garanţia reală mobiliară să poarte asupra bunurilor cu care se garantează îndeplinirea unei obligaţii care cade sub incidenţa Titlului VI al Legii nr. 99/1999
În literatura juridică , prevederile primei teze a art. 62 alin. (2) sunt reţinute ca o condiţie privind executarea garanţiei reale, şi anume că dispoziţiile privind executarea garanţiilor reale mobiliare se aplică numai celor asupra bunurilor cu care se garantează îndeplinirea unei obligaţii care cade sub incidenţa Titlului VI al Legii nr. 99/1999.
Această opinie este de natură a genera confuzii, astfel încât se impun câteva precizări. Opinia porneşte de la ideea că sistemul garanţiilor reale mobiliare este format atât din garanţia reală mobiliară reglementată de Legea nr. 99/1999, cât şi de gajul (amanetul) civil, de privilegiile (reale) mobiliare, precum şi de dreptul de retenţie, calificat drept o garanţie reală imperfectă.
Articolul 1696 C. civ. instituie o interdicţie în privinţa aplicării prevederilor referitoare la gaj în materie comercială, astfel încât, în această materie, prin abrogarea expresă de către art. 105 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 a prevederilor art. 478-489 C. corn. referitoare la gaj, singura garanţie reală mobiliară de natură contractuală este garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Dacă examinăm cu atenţie art. 62 alin. (2) din lege, observăm că acesta pleacă de la ideea existenţei unei singure garanţii reale mobiliare (de natură contractuală) în materie comercială, garanţia reală mobiliară propriu-zisă şi două garanţii reale mobiliare în materie civilă, gajul (amanetul) şi garanţia reală mobiliară care cade sub incidenţa Titlului VI al Legii nr. 99/1999.
în materie civilă, coexistă atât gajul (amanetul) şi garanţia reală mobiliară, astfel încât, datorită asemănării celor două instituţii, atunci când părţile încheie un contract de garanţie reală mobiliară, calificarea contractului se va face atât potrivit voinţei părţilor, cât şi potrivit naturii bunurilor mobile cu care se poate garanta îndeplinirea unei obligaţii.
Potrivit art. 3 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, amanetului civil îi sunt aplicabile doar prevederile privind ordinea de prioritate şi publicitatea garanţiilor reale mobiliare, nu şi cele privind executarea, amanetul urmând a fi supus procedurii de executare de drept comun cuprinse în codul de procedură civilă şi dispoziţiilor speciale cuprinse în Codul civil.
Potrivit art. 8 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, prevederile acestei legi nu se aplică privilegiilor şi dreptului de retenţie, cu excepţia gradului lor de prioritate faţă de o garanţiei reală mobiliară. Astfel, procedura de executare silită specială se aplică numai garanţiilor reale propriu-zise şi operaţiunilor asimilate, nu şi executării gajului civil (dreptul de retenţie şi privilegiile nefiind susceptibile de aducere la îndeplinire pe cale de executare silită).
în lumina celor expuse mai sus, condiţia ca garanţiile reale să poarte asupra bunurilor cu care se garantează îndeplinirea unei obligaţii care cade sub incidenţa Titlului VI al Legii nr. 99/1999 se referă strict la calificarea contractului de garanţie reală mobiliară în raport cu celelalte garanţii reale mobiliare existente, fiind o problemă ce ţine de domeniul de aplicare al procedurii de executare, şi nu o condiţie de declanşare a procedurii.
Existenţa temeiurilor comercial rezonabile
Pe lângă condiţia ca garanţia reală să poarte asupra bunurilor cu care se garantează îndeplinirea unei obligaţii care cade sub incidenţa Titlului VI al Legii nr. 99/1999, unii autori' consideră că se poate trece la realizarea garanţiei fie în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, mai bine spus în cazul exigibilităţii acestei obligaţii, fie în existenţa „temeiurilor comercial rezonabile" ale creditorului că obligaţia principală sau bunul afectat garanţiei ar fi periclitat. Numai atunci când a avut loc cel puţin unul dintre aceste evenimente, creditorul are dreptul de a se îndestula din obiectul afectat garanţiei.
Aşadar, potrivit acestei opinii, condiţia existenţei temeiurilor comercial rezonabile reprezintă o condiţie diferită de cea a exigibilităţii creanţei garantate.
într-adevăr, în acest din urmă caz, suntem în prezenţa unui drept special al creditorului care, deşi obligaţia garantată nu a devenit exigibilă, atunci când are „temeiuri comercial rezonabile" să considere că garanţia îi este periclitată, poate trece la executarea garanţiei, prin declararea anticipată a exigibilităţii creanţei. însă putem observa că nici în acest caz creditorul garantat nu va putea trece la executarea silită fără ca obligaţia principală (garantată) să devină exigibilă, chiar dacă o astfel de exigibilitate a fost declarată anticipat potrivit drepturilor ce i-au fost conferite creditorului prin lege.
în concluzie, nu putem fi de acord cu cea din urmă opinie, întrucât această condiţie nu diferă de condiţia exigibilităţii obligaţiei. Nu putem vorbi despre o neîncleplinire a obligaţiei garantate decât după ce obligaţia a devenit exigibilă. Nu este mai puţin adevărat faptul că în sfera noţiunii de neîndeplinire a obligaţiei putem include şi situaţia în care debitorul şi-a îndeplinit necorespunzător obligaţia asumată şi acest fapt poate fi constatat chiar înainte de scadenţă, dar, şi în acest caz, el are, cel puţin teoretic, posibilitatea de a remedia eventualele lipsuri până la scadenţă.
Nu trebuie să uităm că scadenţa unei obligaţii reprezintă fără niciun fel de îndoială un termen în favoarea debitorului (ca modalitate a actului juridic), şi nu în favoarea creditorului, acesta fiind interesat de aducerea cât mai rapidă la îndeplinire a obligaţiilor .
în aceste condiţii, instituţia „accelerării scadenţei obligaţiei garantate", cum a fost ea denumită în literatura juridică, nu reprezintă decât o sancţiune civilă prin care creditorul îl decade pe debitor din beneficiul termenului ce i-a fost acordat prin contractul de garanţie reală mobiliară.
Prin urmare, vom reţine faptul că, în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate sau în cazul în care creditorul are „temeiuri comercial rezonabile" să considere că garanţia sa este periclitată, creditorul va putea porni executarea silită fie potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, cu respectarea condiţiilor impuse de acesta, fie ea potrivit prevederilor Capitolului V al Titlului VI al Legii nr. 99/1999, însă numai dacă obligaţia garantată este certă şi lichidă (şi nu numai exigibilă).
Posibilitatea aplicării sancţiunii accelerării obligaţiei garantate nu îi revine decât creditorului care este garantat cu o garanţie reală mobiliară propriu-zisă, nu şi celui dintr-un contract ce constituie o operaţiune asimilată potrivit art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, deoarece temeiul dreptului creditorului de a considera creanţa sa exigibilă anticipat, respectiv art. 11 din lege, nu este situat în cadrul normelor execuţionale (Capitolul V al legii), în lipsă de stipulaţie contrară neputând fi aplicat prin analogie şi operaţiunilor asimilate. Nimic nu împiedică însă inserarea unor astfel de clauze în contract.
Necesitatea existenţei unui titlu executoriu
Tot în cadrul condiţiilor declanşării procedurii de executare trebuie să examinăm dacă această procedură specială de executare a garanţiilor reale mobiliare şi a operaţiunilor asimilate poate fi efectuată de către creditor doar în temeiul unui titlu executoriu, cu alte cuvinte, dacă existenţa unui titlu executoriu constituie o condiţie prealabilă declanşării procedurii.
Sub imperiul procedurilor de executare reglementate de Codul de procedură civilă, conform cărora nu poate fi declanşată procedura de executare silită în lipsa unui titlu executoriu, majoritatea autorilor nici măcar nu au luat în calcul acest aspect, legat, de altfel, de operaţiunile asimilate, şi nu de garanţiile reale propriu-zise. Avem în vedere numai procedura specială reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, deoarece procedura de executare prevăzută de Codul de procedură civilă nu se poate efectua decât în temeiul unui titlu executoriu.
Problemele apar, aşadar, numai în privinţa contractelor ce constituie operaţiuni asimilate, întrucât, în cazul garanţiilor reale propriu-zise, indiferent de procedura execuţională pe care creditorul garantat doreşte să o declanşeze, contractul de garanţie reală mobiliară constituie, potrivit dispoziţiilor art. 17 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în toate cazurile, titlu executoriu, indiferent dacă a fost constatat printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată.
Potrivit art. 2 din lege, operaţiunile asimilate vor putea fi executate silit potrivit procedurii speciale de executare a garanţiilor reale mobiliare. însă aceste contracte nu vor fi supuse Titlului VI al Legii nr. 99/1999 în ceea ce priveşte constituirea lor valabilă, normele juridice privind condiţiile de valabilitate a unor astfel de contracte regăsindu-se în normele de drept comun (Codul civil, Codul comercial etc.) sau în alte legi speciale.
Se ridică, aşadar, întrebarea dacă astfel de contracte (prin care s-au constituit operaţiuni asimilate în sensul art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999) constituie şi ele titluri executorii sau, cu alte cuvinte, dacă dispoziţiile art. 17 se vor aplica prin analogie şi unor astfel de operaţiuni ori norma juridică vizează numai garanţiile reale mobiliare propriu-zise?
Unii autori au considerat că, din punct de vedere al „topografiei legislative", art. 17 este plasat în Capitolul II, intitulat „Constituirea de garanţii reale mobiliare", astfel încât are în vedere exclusiv reglementarea garanţiilor reale mobiliare propriu-zise, calitatea de titlu executoriu neputându-se extinde şi actelor juridice prin care au fost constituite operaţiuni asimilate.
Din acest punct de vedere, dar şi datorită faptului că art. 17 conţine o normă de strictă interpretare, înclinăm să îi dăm dreptate autorului citat mai sus, dar, din punctul de vedere al raţiunii legii, aceea de a crea un regim unitar tuturor operaţiunilor care au ca scop afectarea unui bun în vederea îndeplinirii unor obligaţii, ar trebui să admitem calitatea de titlul executoriu tuturor actelor prin care se constituie operaţiuni asimilate.
Mai mult decât atât, dacă admitem faptul că actele juridice prin care s-au constituit operaţiuni asimilate nu sunt titluri executorii, rezultă că existenţa unui titlu executoriu nu constituie o condiţie prealabilă declanşării procedurii executării silite speciale reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
În aceste condiţii, în cazul operaţiunilor asimilate (şi anume în cazul celor care nu constituie titluri executorii în temeiul vreunei legi speciale), creditorului îi este închisă calea executării de drept comun prevăzute de Codul de procedură civilă, un astfel de creditor neavând dreptul de opţiune prevăzut de art. 62 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Cu toate acestea, instanţa noastră supremă a admis, nejustificat putem afirma, în câteva cazuri, pe considerentele de mai sus, calitatea de titlu executoriu unor contracte prin care s-au încheiat operaţiuni asimilate. Astfel, s-a considerat, în interpretarea normelor juridice invocate mai sus, că o cesiune de creanţă pură şi simplă nu este titlu executoriu', în schimb, o cesiune de creanţă încheiată în scopul garantării unui credit bancar constituie titlu executoriu .
Problema prezintă importanţă practică şi datorită faptului că, potrivit dispoziţiilor art. 374' C. proc. civ., contractul de garanţie reală poate fi pus în executare, atât potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, cât şi potrivit procedurii speciale, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie.
Aşadar, câtă vreme art. 17 din lege recunoaşte expres contractului de garanţie reală calitatea de titlu executoriu, fără a fi condiţionat de învestirea cu formulă executorie*, creditorul garantat poate porni executarea silită direct în baza contractului de garanţie, fără îndeplinirea niciunei alte proceduri prealabile.
în aceste condiţii, trebuie să admitem că, şi în cazul unei vânzări condiţionate făcute în scop de garanţie, creditorul poate porni executarea silită prin procedura specială doar în baza contractului de vânzare-cum-părare, fără a avea importanţă calitatea de titlu executoriu a acestuia.
De altfel, soluţia este întărită şi de prevederile art. 67 din lege, care prevăd posibilitatea creditorului garantat de a intra în posesia bunului prin intermediul organelor de executare (executor judecătoresc sau executor bancar), fiind suficiente o copie de pe contractul de garanţie şi o copie certificată de pe înscrierea la arhivă.
în schimb, în cazul în care creditorul doreşte să opteze pentru procedura de executare silită potrivit Codului de procedură civilă, trebuie fie să recunoaştem calitatea de titlu executoriu a acestor contracte, fie să
admitem că prin adoptarea acestei proceduri speciale de executare s-au creat pentru prima dată premisele prin care i se permite creditorului să îşi execute singur obligaţiile născute din diverse contracte, fără a fi obligat a parcurge procedura prealabilă a obţinerii unui titlu executoriu.
Prin urmare, vom încerca să analizăm condiţiile executării garanţiilor reale mobiliare şi a operaţiunilor asimilate numai din perspectiva procedurii speciale de executare.
Obligaţia garantată să fie certă, lichidă şi exigibilă
Potrivit legii, creditorul va putea declanşa procedura executării silite în cazul neîndeplinirii obligaţiei principale, cu condiţia ca obligaţia garantată să fie certă şi exigibilă. Pe lângă aceste condiţii, practica şi doctrina judiciară adăugă şi condiţia lichidităţii obligaţiei garantate.
Prima condiţie pe care ar trebui să o analizăm ar fi, la prima vedere, aceea a neîndeplinirii obligaţiei garantate. Dar, aşa cum am mai arătat, această condiţie nu poate fi analizată decât în situaţia în care obligaţia este scadentă sau în cazul în care a fost „accelerată" scadenţa acestei obligaţii, fiind, cu alte cuvinte, strâns legată de condiţia exigibilităţii obligaţiei garantate.
Unii autori consideră că, în cazul în care o obligaţia garantată cu o garanţie reală mobiliară este executată de către debitor (împreună cu tot ceea ce putea să cuprindă sau să i se adauge), garanţia îşi pierde raţiunea de a fi şi, ca urmare, creditorul trebuie, în temeiul art. 40 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, să restituie bunul ce i-a fost afectat, dacă se află în mâinile sale sau ale unui terţ desemnat de el, în caz contrar creditorul fiind răspunzător pentru pagubele pricinuite debitorului prin pieirea sau degradarea bunului sau pentru refuzul de a primi ceea ce i se datorează.
Cu siguranţă, acest aspect are relevanţă asupra modurilor prin care debitorul poate invoca plata (privită ca modalitatea firească de stingere a unei obligaţii civile prin executarea sa în natură de către debitor) în cadrul acestei proceduri speciale de executare silită, dar executarea de bunăvoie a obligaţiei garantate de către debitor nu ne poate duce la concluzia conform căreia garanţia îşi pierde raţiunea de a fi, ci constituie doar un mod de stingere a garanţiei reale, care, din punctul de vedere al executări silite, poate fi privit şi ca un impediment la executare, în cazul în care executarea nu a fost pornită, dar şi ca modalitatea de încetare a executării silite, în cazul în care executarea a fost pornită.
Creanţa să fie certă
Nici Codul civil, care constituie dreptul comun în materia obligaţiilor, şi nici legea specială nu definesc obligaţiile certe. In aceste condiţii, pentru a putea determina dacă obligaţia este certă, trebuie să ne raportăm la prevederile Codului de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materia executării silite, respectiv la dispoziţiile art. 379 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora este certă creanţa a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
Practica şi doctrina au considerat creanţa ca fiind certă atunci când atât existenţa sa, cât şi cuantumul sunt neîndoielnice , alţi autori considerând că existenţa sa este neîndoielnică atunci când nu există un litigiu asupra sa", mergându-se până la a se afirma faptul că o creanţă nu este certă atunci când este contestată de debitor*.
Din acest punct de vedere, observăm faptul că definiţiile prezentate se îndepărtează de sensul definiţiei date de Codul de procedură civilă, întrucât cuantumul creanţei ţine în primul rând de lichiditatea ei, şi nu de caracterul cert, iar, în al doilea rând, considerăm că nu orice litigiu sau contestare a creanţei face ca aceasta să îşi piardă caracterul cert.
în general, certitudinea creanţei rezultă din chiar contractul de garanţie care, de cele mai multe ori, indică toate elementele obligaţiei garantate, dar, având în vedere sfera largă a obligaţiilor ce pot fi garantate, ne putem imagina cu uşurinţă situaţii în care certitudinea creanţei rezultă din alte acte, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
În doctrină s-a afirmat faptul că, datorită caracterului eminamente privat al acestei proceduri speciale de executare reglementate de Capitolul V din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, precum şi datorită celerităţii procedurii, privită ca element esenţial, debitorul va putea contesta certitudinea creanţei numai în cadrul procesual specific al acestei proceduri, adică pe calea opoziţie la vânzare, cale de atac specială reglementată de art. 75 din lege, debitorul putând cel mult proba faptul că a plătit obligaţia garantată, în condiţiile art. 66 din lege.
Nu putem fi de acord cu o astfel de opinie, întrucât, pe de o parte, în cadrul procedurii opoziţiei la vânzare, debitorul nu poate pune în discuţie eventualele neregularităţi ale contractului în baza căruia s-a început executarea şi nici nu poate contesta caracterul cert al creanţei sau orice alte aspecte legate de creanţa garantată.
Alineatul (3) al art. 75 prevede limitativ soluţiile pe care le poate da instanţa sesizată cu judecata unei opoziţii la vânzare: încetarea executării în cazul în care debitorul a plătit sau stabilirea regulilor şi condiţiilor în care se va efectua vânzarea, precum şi încuviinţarea vânzării, fără a se putea pronunţa pe fond asupra unor aspecte legate de titlul executoriu.
Pe de altă parte, plata, ca mod de stingere a obligaţiilor civile, nu poate fi considerată ca o contestare a caracterului cert al obligaţiei, ci doar ca o (eventuală) contestare a existenţei obligaţiei. Aşadar, în cazul în care debitorul plăteşte, iar creditorul nu încetează executarea potrivit obligaţiilor impuse de art. 66, instanţa de executare poate fi sesizată cu o opoziţie la vânzare, în condiţiile art. 75 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Pentru a putea ne putea argumenta o astfel de soluţie, trebuie să facem trimitere la procedura de executare de drept comun reglementată de Codul de procedură civilă, în cadrul căreia debitorul, pe calea contestaţiei la executare, poate solicita verificarea tuturor neregularităţi lor cu privire la executarea silită. însă prevederile Codului de procedură civilă stabilesc foarte clar limitele în care se pot invoca în faţa instanţei de executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, respectiv doar atunci când executarea se face în temeiul unui titlu executoriu care nu emană de la o instanţă judecătorească, dar numai dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac [art. 399 alin. (3) C. proc. civ.].
Astfel, pe calea contestaţiei la executare se poate contesta caracterul cert, lichid sau exigibil al creanţei, se poate invoca plata, debitorul având inclusiv posibilitatea de a solicita instanţei de executare suspendarea formelor de executare, în condiţiile legii.
În cadrul procedurii speciale de executare silită a garanţiilor reale mobiliare, datorită caracterului privat, debitorul are la îndemână, pe de o parte, calea opoziţiei la vânzare în condiţiile art. 75 din lege, în cadrul căreia nu poate invoca decât plata sau neregularităţi cu privire la vânzare, sau o acţiune în daune în condiţiile art. 87-88 din lege, prin care poate să reclame toate neregularităţile cu privire la procedura de executare (efectuată în cele două etape ale sale: luarea în posesie şi vânzare), putând fi puse în discuţie inclusiv condiţiile de valabilitate a contractului de garanţie.
Debitorul nu poate formula opoziţie decât înăuntrul termenului de 5 zile libere de la primirea notificării prevăzute de art. 71.
Opoziţia la vânzare poate fi promovată numai în cazul în care creditorul va trece la vânzarea bunului, în caz contrar urmând a fi respinsă, în opinia noastră, ca lipsită de interes. Aşadar, admisibilitatea opoziţiei la vânzare este condiţionată de primirea notificării privind vânzarea bunului.
în cazul în care creditorul vinde bunul cu încălcarea prevederilor art. 71 privind notificarea, sancţiunea nulităţii şi a răspunderii pentru daune, prevăzută de acelaşi text de lege, va putea fi invocată în termen de 5 zile libere înainte de vânzare pe calea opoziţiei, iar ulterior pe calea acţiunii în răspundere prevăzute de art. 87-88 din lege.
Simpla contestare a sumei obligaţiei principale (rămasă de plată) nu poate opri executarea silită, întrucât garanţia reală mobiliară are un caracter indivizibil.
Condiţia exigibilităţii
Creanţa este exigibilă atunci când a ajuns la scadenţă. Obligaţiile pure şi simple sunt scadente de la data naşterii raportului juridic, iar obligaţiile afectate de un termen suspensiv de la data împlinirii termenului. Aşa cum s-a afirmat în doctrină, creanţa devine actuală şi susceptibilă de executare la data împlinirii termenului de plată .
în ceea ce priveşte cerinţa exigibilităţii, aceasta este o chestiune pe care legea a lăsat-o, la momentul executării, la aprecierea creditorului, care are dreptul ele a porni executarea în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit până la scadenţă obligaţia garantată sau în cazul în care acesta are dreptul de a considera întreaga obligaţie principală scadentă şi să treacă la executarea ei (chiar înainte de scadenţa normală), în condiţiile în care constată utilizarea improprie a bunului afectat garanţiei.
Şi în acest caz, debitorul va avea la dispoziţie calea acţiunii în răspundere civilă, dacă va putea dovedi producerea unui prejudiciu prin modul în care s-a desfăşurat executarea.
în concluzie, deoarece creditorul are dreptul ca, la scadenţă, să aprecieze dacă şi în ce mod obligaţia garantată a fost executată, studierea condiţiei exigibilităţii este strâns legată de studierea condiţiei neîndeplinirii obligaţiei garantate şi a condiţiei existenţei temeiurilor comercial rezonabile, în prezenţa cărora creditorul are dreptul de a considera, anticipat, întreaga obligaţie principală scadentă şi de a trece la executarea ei.
Neîndeplinirea obligaţiei garantate
Garanţiile reale îşi datorează existenţa nevoii creditorului de a se asigura că debitorul îşi va îndeplini obligaţia principală. Garanţia nu reprezintă un scop în sine, ci doar un instrument menit să conducă la apărarea securităţii circuitului civil (şi comercial). Din această perspectivă, garanţia are un rol preventiv: debitorul care ştie că riscă să piardă un bun din patrimoniul său va depune toate diligentele pentru a-l salva, îndeplinindu-şi obligaţia asumată faţă de creditorul său .
Creditorul se poate îndestula din bunul afectat garanţiei numai în măsura neîndeplinirii obligaţiei garantate. Această afirmaţie este o consecinţă firească a caracterului accesoriu al dreptului real de garanţie. Garanţia nu are o existentă de sine stătătoare, ci trebuie să fie subsu-mată unei obligaţii sau „garantată".
Articolul 11 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 leagă exercitarea dreptului creditorului de intrare în posesie şi de valorificare a obiectului garanţiei de îndeplinirea unei condiţii, pe care o putem califica drept principală: „Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia (...)". Condiţia este reluată şi de art. 62 alin. (1), precum şi de art. 63 alin. (1), sub forma unei condiţii suspensive a dreptului creditorului de a declanşa executarea (art. 1017 C. civ.). Cât timp condiţia nu este îndeplinită, creditorul nu poate uza de dreptul său de executare silită potrivit regimului juridic al garanţiilor mobiliare, însă, în măsura în care condiţia se îndeplineşte (debitorul nu îndeplineşte obligaţia principală sau se produc evenimentele asimilate acesteia în măsura convenirii lor în contract), se naşte dreptul creditorului de a-şi satisface creanţa din obiectul garanţiei prin executare silită.
O situaţie specială este aceea în care contractul de garanţie nu cuprinde nicio menţiune referitoare la modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor garantate, precum şi situaţia în care contractul principal (garantat) conţine, pe lângă obligaţia principală (garantată), şi o serie întreagă de alte obligaţii în sarcina debitorului.
Potrivit unei opinii , garanţia priveşte doar acele obligaţii care sunt de esenţa contractului principal, adică doar pe acelea pe care părţile au intenţionat expres să le garanteze. Această interpretare se bazează pe regula in dubio pro reo (art. 983 C. civ.), prin reducerea sferei obligaţiilor garantate având ca rezultat crearea unei situaţii mai favorabile debitorului. Se impune însă a considera că trebuie acordată prioritate voinţei reale a părţilor contractante (art. 977 C. civ.), iar numai în cazul în care această voinţă nu poate fi dedusă din probe, se va aplica regula mai sus enunţată.
Tot legat de intenţia reală a părţilor, în multe dintre contractele încheiate în prezent se observă tendinţa ca părţile să aibă dreptul de a considera obligaţia principală (şi garantată) exigibilă anticipat şi, pe cale de consecinţă, să o considere neîndeplinită doar ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a unor obligaţii accesorii şi negarantate din acelaşi contract.
Proba neîndeplinirii obligaţiei garantate
Executarea silită a garanţiei poate fi declanşată fie de neînde-plinirea obligaţiei garantate, fie de neîndeplinirea obligaţiei debitorului de a veghea spre păstrarea valorii bunului afectat garanţiei.
O problemă extrem de importantă cu privire la punctul din care garanţia poate fi executată este dată de determinarea cazurilor în care obligaţia garantată poate fi considerată neîndeplinită. Legea nu defineşte ce înseamnă „neîndeplinirea" obligaţiei principale, deşi acest concept este esenţial pentru a înţelege mecanismul de executare a garanţiei. Aşadar, sensul termenului trebuie căutat atât în înţelegerea părţilor, cât şi în dreptul comun.
Trebuie remarcat faptul că garanţia reală mobiliară, deşi drept real instituit prin lege, are o natură juridică eminamente contractuală, astfel încât numai neîndeplinirea obligaţiilor contractuale declanşează dreptul creditorului de a se îndestula din bunurile afectate garanţiei; în acest context, una dintre clauzele fundamentale ale contractului de garanţie mobiliară trebuie să fie definirea a ceea ce se înţelege prin neîndeplinirea contractului.
Nici legea specială (Titlul VI al Legii nr. 99/1999), deşi face uz de expresii ca „dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia" [art. 11 alin. (1)] sau „neîndeplinirea obligaţiei garantate" [art. 62 alin. (1)), şi nici Codul civil (care constituie dreptul comun în materie de obligaţii) nu definesc „neîndeplinirea obligaţiei". în primul rând, în lipsa unei definiţii legale, părţile au posibilitatea ca, pe baza contractului de garanţie reală mobiliară, să definească ce înţeleg prin aceasta şi ce consecinţe decurg pentru ele. Sigur că, în rândul acestor clauze, neîndeplinirea obligaţiei principale joacă un rol esenţial, dar, după cum am mai arătat, părţile contractului de garanţie reală mobiliară pot să definească şi alte clauze, pe baza cărora să se aprecieze că se poate trece la executarea silită.
Contractele de garanţie reală mobiliară încheiate în ţările care au la bază art. 9 din Uniform Commercial Code conţin de obicei liste cu evenimente la producerea cărora se consideră contractul ca neîndeplinit (aşa-numitele cazuri de culpă)'. Din punctul de vedere al creditorului, absenţa definirii exacte a neîndeplinirii contractului îi poate crea un avantaj, deoarece, în astfel de cazuri, rămâne la latitudinea lui să aprecieze când contractul este neîndeplinit şi să treacă la valorificare; în ceea ce-l priveşte pe debitor, definirea exactă a neîndeplinirii contractului îl protejează împotriva unui comportament discreţionar al creditorului în interpretarea unilaterală a acestei clauze importante a contractului.
În al doilea rând, în lipsa unor prevederi exprese în contractul de garanţie, ne vom raporta la definiţia dată de doctrină şi, alături de alţi autori, considerăm că „neîndeplinirea obligaţiei" trebuie definită ca neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a acesteia.
Unii autori consideră că simpla neexecutare a obligaţiei garantate nu dă dreptul creditorului de a porni executarea, ci este necesar ca prestaţia (diferită) îndeplinită de debitor să nu fi fost acceptată expres ori tacit de către creditor sau să nu fi intervenit vreun caz de înlăturare a răspunderii debitorului.
Opinii asemănătoare definesc neîndeplinirea (neexecutarea) obligaţiei drept orice caz în care prestaţia realizată efectiv de către debitor nu este identică (indiferent de întinderea sau natura diferenţelor) cu prestaţia ce constituie conţinutul obligaţiei asumate.
Plecând de la aceste opinii, unii dintre autorii citaţi au considerat că simpla neexecutare a obligaţiei garantate nu dă dreptul creditorului de a porni executarea, ci este necesar ca prestaţia (diferită) îndeplinită de debitor să nu fi fost acceptată expres ori tacit de către creditor sau să nu fi intervenit vreun caz de înlăturare a răspunderii debitorului'.
Nu putem fi de acord cu o astfel de soluţie, întrucât, în cazul în care creditorul acceptă o prestaţie diferită, suntem în fapt fie în prezenţa unui mod de stingere a obligaţiei (spre exemplu, prin dare în plată), fie în prezenţa unui mod de transformare a acesteia.
Creditorul va putea trece la executarea silită a garanţiei reale în caz de neexecutarea parţială a obligaţiei garantate, în baza principiului indivizibilităţii garanţiei, întrucât garanţia urmăreşte îndeplinirea obligaţiei garantate în integralitatea sa. Cu toate acestea, creditorul va putea să treacă la executarea garanţiei numai în cazul în care întârzierea executării sau neexecutarea corespunzătoare a produs un prejudiciu creditorului garantat, iar acest prejudiciu nu a fost reparat (integral) de debitor. Astfel, în cazul în care debitorul îşi îndeplineşte obligaţia garantată şi achită şi dobânzile (adică plata daunelor moratorii), drepturile creditorului asupra bunului afectat garanţiei se sting. Acesta este un efect al caracterului accesoriu al garanţiei reale. Odată plătită obligaţia garantată, aceasta se stinge, deci dispare şi dreptul real în baza căruia creditorul putea purcede la executarea silită asupra bunului afectat garanţiei.
în ceea ce priveşte dovedirea existenţei „neîndeplinirii" obligaţiei garantate, putem observa faptul că legea uşurează sarcina probei prin intermediul mecanismului de executare privată pe care îl instituie, prin aceea că dă posibilitatea creditorului de a declara el însuşi obligaţia ca fiind neîndeplinită, creditorul putând efectua o serie de acte în executarea garanţiei.
în general, este mai greu de stabilit când ne aflăm în prezenţa unei neîndepliniri a obligaţiei principale în sensul legii, această neîndeplinire fiind însă de cele mai multe ori destul de uşor de probat, în general, contractul de garanţie instituind el însuşi o serie de obligaţii (de a face şi de a nu face), a căror neîndeplinire va conduce la considerarea ca neîndeplinită a obligaţiei principale. Exemple de astfel de neîndeplinire pot fi: lipsa asigurării bunului afectat garanţiei de către debitor (sau a reînnoirii poliţei de asigurare) şi „insecurity clause" (şi anume cazul în care debitorul are motive să creadă că executarea este îngreunată) .
Dacă sunt mai multe obligaţii garantate ale mai multor creditori, numai cel a cărui obligaţie nu a fost îndeplinită poate porni executarea; în practică, pornirea executării de către un (alt) creditor va fi definită prin contractul de garanţie ca un caz de neîndeplinire, deci toţi creditorii garantaţi vor fi îndrituiţi să pornească executarea.
în ceea ce priveşte dreptul comun, neexecutarea obligaţiei trebuie determinată în raport cu efectele acesteia, aflându-ne în faţa unei neexecutări ori de câte ori debitorul nu şi-a îndeplinit exact prestaţia la care s-a obligat sau şi-a îndeplinit-o cu întârziere . în toate cazurile însă, trebuie ca prevederile contractuale referitoare la neîndeplinirea obligaţiei să se subsumeze bunei-credinţe.
Accelerarea scadenţei obligaţiei garantate
După cum am mai arătat, scadenţa obligaţiei principale nu reprezintă altceva decât un termen în favoarea debitorului, din care acesta poate fi decăzut în condiţiile legii sau ale contractului.
O astfel de situaţie apare în condiţiile art. 11 alin. (2) lit. b) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999. Legea prezumă că atingerea adusă dreptului de garanţie însuşi (prin reducerea culpabilă de către debitor a valorii bunului afectat garanţiei sau prin comiterea unor fapte de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă executarea silită) este văzută ca o decădere din beneficiul termenului, dând dreptul creditorului de a declara drept neîndeplinită obligaţia garantată şi de a porni la executarea garanţiei reale mobiliare.
Această situaţie este cunoscută în literatura juridică sub numele de „accelerarea scadenţei obligaţiei garantate". De vreme ce obligaţia principală nu poate fi apreciată drept neexecutată decât la scadenţă, executarea silită a garanţiei nu ar putea avea loc, întrucât executarea garanţiei nu reprezintă altceva decât o modalitate de executare prin echivalent a obligaţiei garantate.
Cu toate acestea, există cazuri în care executarea garanţiei poate fi necesară înainte de momentul la care obligaţia garantată devine scadentă. Pentru a păstra însă neatinsă relaţia de accesorialitate, este nevoie ca şi obligaţia principală să devină scadentă. De aceea, legea conferă creditorului dreptul de a accelera în mod unilateral scadenţa obligaţiei principale în cazurile în care aşteptarea împlinirii termenului stabilit iniţial ar putea conduce la reducerea garanţiei sale (concretizată în reducerea valorii bunului afectat garanţiei). Această instituţie nu este o inovaţie adusă de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, ea fiind deja cuprinsă (ca un concept general) în dispoziţiile art. 1025 C. civ. .
Creditorul urmăritor poate considera că obligaţia scadentă a devenit exigibilă în două cazuri, respectiv în cazul în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului afectat garanţiei sau în cazul în
care constată alte fapte de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea silită.
în primul caz, în care se constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului afectat garanţiei, accelerarea reprezintă o formă de sancţionare a debitorului', aşa încât este necesar să existe o atitudine culpabilă din partea acestuia. Această atitudine poate deriva din faptul că nu a luat măsurile necesare sau recomandabile în vederea împiedicării devalorizării bunului afectat garanţiei. Dacă însă o astfel de diminuare a valorii derivă dintr-un fapt fortuit sau dintr-o situaţie de forţă majoră, creditorul nu va avea dreptul de a-l decădea pe debitor din beneficiul termenului .
în ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, cea a faptelor de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea silită, trebuie să observăm că aceste fapte pot să provină de la debitor sau de la un terţ, atitudinea subiectivă a debitorului neavând niciun efect în privinţa dreptului creditorului de a declara anticipat drept exigibilă obligaţia garantată.
Cum arătam deja, realizarea garanţiei poate interveni numai dacă creditorul are „temeiuri comercial rezonabile" să considere că garanţia este periclitată şi îşi exercită ca atare „dreptul de a considera că obligaţia principală a devenit exigibilă" [art. 11 alin. (2) lit. b)]; în acest caz, dreptul creditorului de a se îndestula din obiectul garanţiei este dat de existenţa temeiurilor comercial rezonabile ale creditorului să creadă că, fie obligaţia principală, fie bunurile afectate garanţiei sunt periclitate.
Se pune întrebarea ce se poate înţelege prin „temeiuri comercial rezonabile". Legiuitorul nu defineşte aceşti termeni. Pe baza analizei noilor dispoziţii legale, în doctrină se apreciază că temeiurile comercial rezonabile pot fi calificate ca atare numai în măsura în care un terţ, care apreciază obiectiv şi imparţial situaţia economică dată, ar ajunge la aceeaşi decizie ca şi creditorul. Dacă decizia economică a creditorului şi cea a unui terţ imparţial sunt identice, atunci el are temeiuri comercial rezonabile şi este îndreptăţit să declare unilateral obligaţia principală ca fiind exigibilă. Din contră, dacă decizia terţului imparţial ar fi alta decât a creditorului, temeiurile acestuia nu sunt rezonabile şi, ca atare, condiţia exigibilităţii nu este îndeplinită, astfel că el nu are dreptul de a se îndestula din bunul afectat garanţiei .
Cuvântul rezonabil din textul legii nu este sinonim cu un comportament obiectiv în planul derulării activităţilor comerciale, astfel că, în funcţie de diverse situaţii, se pune problema dacă temeiurile creditorului mai sunt sau nu „rezonabile".
Legea prevede expres posibilitatea părţilor de a determina prin contractul de garanţie faptele de natură a îngreuna ori a face imposibilă executarea silită. Această cerinţă a amenajării convenţionale a cazurilor
de accelerare este o reminiscenţă a rădăcinilor din common law ale art. 9 UCC . în lipsa unei reguli exprese, practica nord-arnericană anterioară adoptării UCC (dar şi ulterior) includea o clauză de accelerare în orice contract de garanţie.
După cum am mai arătat, creditorul are dreptul de a declara el însuşi obligaţia garantată ca fiind neîndeplinită şi, în baza contractului de garanţie, poate trece imediat la executare, fără a fi nevoit a face proba neîndeplinirii acestei obligaţii în faţa organelor chemate să îl ajute în procedura de executare (executorul judecătoresc, executorul bancar, organele de poliţie), care nu au dreptul de a verifica îndeplinirea condiţiei ca obligaţia garantată să fi fost neîndeplinită, atât datorită caracterului de titlu executoriu al contractului de garanţie, cât şi faptului că riscul unei declaraţii incorecte este suportat numai de către creditor.
Astfel, în mod practic, proba neîndeplinirii obligaţiei garantate se va putea face numai în faţa unei instanţe învestite cu judecarea acţiunii în daune, acest lucru nefiind permis pe calea opoziţiei la vânzare.
