Abaluta contra Romaniei - Refuz executare hotarare de restituire a Comisiei de aplicare a legii 18/1991
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza ABĂLUŢĂ împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 77195/01)
Hotărâre
Strasbourg
15 iunie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaAbăluţă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
L. Caflisch,
C. Bîrsan,
V. Zagrebelsky
Doamna A. Gyulumyan
Domnii E. Myjer
David Thor Björgvinsson, judecători
şi Dl. V. Berger, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 23 mai 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 77195/01) îndreptată împotriva României al cărei cetăţean, Dl. Constantin Abăluţă (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 20 octombrie 2000 în temeiul art. 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de D.ra E. Crângariu, avocată din Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, D.na B. Rămăşcanu.
3. Reclamantul se plânge în special, din punct de vedere al articolului 6 al Convenţiei, de neexecutarea de către administraţie a unei hotărâri judiciare definitive care a ordonat punerea sa în posesia unui teren. El a văzut de asemenea în aceasta o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
4. Cererea a fost repartizată secţiei a doua a Curţii (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită conform articolului 26 § 1 al regulamentului.
5. Printr-o hotărâre din 31 martie 2005, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată secţiei a treia remaniată astfel (articolul 52 § 1).
7. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului).
DE FAPT
I. ÎMPREJURĂRILE SPEŢEI
8. Reclamantul s-a născut în 1938 şi domiciliază în Bucureşti.
9. La 2 aprilie 1984 mama reclamantului a încheiat cu Cooperativa Agricolă Snagov un contract de schimb de terenuri privind fondul funciar conform dispoziţiilor legii nr. 59/1974. Prin aplicarea contractului mama reclamantului a intrat în posesia unui teren de 4000 m² situat pe malul lacului Snagov.
10. La o dată neprecizată, în 1986, statul a intrat în posesia acestui teren.
11. Printr-o hotărâre administrativă din 26 octombrie 1995 comisia de pe lângă Prefectura Bucureşti, în vederea aplicării legii nr. 18/1991 (“comisia judeţeană” şi “legea nr. 18”) a ordonat comisiei locale Snagov pentru aplicarea legii nr. 18 (“comisia locală”) să restituie reclamantului terenul care a aparţinut mamei sale şi să-l pună în posesie pe acelaşi amplasament ca cel indicat în certificatul de moştenitor nr. 1249 din 16 iunie 1993, şi anume terenul de 4000 m² situat pe malul lacului Snagov care a făcut obiectul contractului de schimb din 2 aprilie 1984.
1. Acţiune în contencios administrativ în vederea executării hotărârii din 26 octombrie 1995
12. În urma refuzului comisiei locale de a executa această hotărâre, reclamantul a citat-o în faţa Tribunalului Bucureşti. Printr-o sentinţă din 25 septembrie 1997, devenită definitivă la 22 decembrie 1997, tribunalul a dat câştig de cauză acţiunii sale şi a condamnat comisia locală să pună reclamantul în posesia terenului în conformitate cu dispoziţiile hotărârii din 26 octombrie 1995 şi să-i elibereze procesul-verbal de punere în posesie.
13. La 3 octombrie 1997 comisia judeţeană a eliberat pe numele reclamantului un titlu de proprietate pe un alt teren decât cel indicat în sentinţa citată anterior la data de 25 septembrie 1997, situat pe un amplasament deţinut de mama reclamantului înainte de încheierea contractului de schimb din 1984. Reclamantul a refuzat să accepte acest titlu şi nu a intrat niciodată în posesia acestui teren.
14. Printr-un proces-verbal din 1 august 1995, 26 martie 1998 şi 19 iunie 1998 comisia locală a atribuit altor persoane terenul în litigiu de 4000 m² situat pe malul lacului Snagov.
2. Acţiune în constencios administrativ în vederea executării sentinţei din 25 septembrie 1997
15. La 19 octombrie 1998 reclamantul a citat comisia locală în faţa tribunalului Bucureşti pentru a o constrânge să-l pună în posesia terenului său, aşa cum era prevăzut de sentinţa din 25 septembrie 1997.
16. Printr-o sentinţă din 17 iunie 1999 tribunalul a dat câştig de cauză acţiunii reclamantului, pe motiv că punându-l în posesia unui alt amplasament comisia locală a încălcat sentinţa din 25 septembrie 1997 care rămânea, în consecinţă, neexecutată. El a condamnat comisia locală să plătească reclamantului obligaţiile privind suma de 100.000 lei româneşti (ROL) pe zi de întârziere pentru executarea sentinţei şi a aplicat de asemenea o amendă primarului din Snagov, în calitatea sa de Preşedinte al comisiei locale, în sumă de 500 ROL pe zi de întârziere în executarea aceleaşi sentinţe începând din 22 decembrie 1997 până la executarea efectivă.
17. Comisia locală a înaintat un recurs împotriva acestei sentinţe pe motiv că terenul atribuit reclamantului la data de 3 octombrie 1997 corespundea înregistrării funciare a mamei sale. El a administrat la dosar domentele care atestau punerea în posesie a terţilor asupra terenului respectiv.
18. Printr-o hotărâre definitivă din 20 aprilie 2000 Curtea de apel Bucureşti a dat câştig de cauză recursului comisie locale, pe motiv că terţii fuseseră puşi în posesie pe acelaşi amplasament ca cel acordat reclamantului la 25 septembrie 1997. Considerând că nu era competentă să se pronunţe asupra valabilităţii titlurilor în cauză, Curtea de apel a invitat reclamantul să înainteze o acţiune în revendicare împotriva terţilor. În hotărârea sa Curtea de apel nu a făcut referire la motivele care au condus comisia judeţeană să-i ofere reclamantului un alt teren decât cel identificat prin sentinţa din 25 septembrie 1997.
19. La 15 februarie 2005 reclamantul a înaintat o nouă cerere la Primăria Snagov pentru ca să-i fie eliberat un titlu de proprietate în conformitate cu sentinţa din 25 septembrie 1997 şi pentru a fi pus în posesia terenului de 4000 m² situat pe malul lacului Snagov. Printr-o scrisoare din 21 aprilie 2005 primăria l-a informat pe reclamant că un titlu de proprietate i-a fost oferit pentru terenul ce a aparţinut mamei sale înainte de încheierea contractului de schimb din 2 aprilie 1984 şi că l-a refuzat şi că, în orice caz, fuseseră eliberate titluri de proprietate terţilor asupra terenului cerut.
20. În observaţiile sale suplimentare din 14 iulie 2005 Guvernul a informat Curtea că autorităţile locale studiază posibilitatea de a demara procedurile în anulare ale titlurilor de proprietate eliberate terţilor pe terenul de 4000 m² situat pe malul lacului Snagov.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
21. Legislaţia internă pertinentă, şi anume extrasele legilor nr. 18/1991 asupra fondului funciar, 169/1997 privind modificarea legii nr. 18/1991 şi 29/1990 asupra contenciosului administrativ, este descrisă în cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004).
22. Hotărârea Guvernului nr. 131/1991 publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 4 martie 1991 prevede următoarele în partea sa pertinentă:
Articolul 34
“§ 1_ comisia judeţeană, după validarea propunerilor făcute de comisia locală, redactează titlurile de proprietate_ ”
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE LA ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
23. Invocând articolul 6 § 1 al Convenţiei, reclamantul invocă faptul că refuzul autorităţilor competente de a se conforma sentinţei din 25 septembrie 1997 a Judecătoriei Bucureşti a încălcat dreptul său de acces la un tribunal. Articolul 6 § 1 al Convenţiei prevede următoarele în partea sa pertinentă:
“Orice persoană are dreptul ca acţiunea sa să fie audiată echitabil_ , de un tribunal_ care va decide_ contestaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ .”
24. În opinia Guvernului contractul de schimb încheiat la 2 aprilie 1984 între mama reclamantului şi Cooperativa agricolă Snagov nu a fost finalizat şi nu a produs efecte.
25. Guvernul admite că terenul atribuit de autorităţi în posesia reclamantului nu corespundea amplasamentului stabilit prin sentinţa din 25 septembrie 1997. Totuşi, trebuie menţionat că neexecutarea sentinţei citate anterior nu este atribuibilă autorităţilor, ci rezultă dintr-o imposibilitate obiectivă a executării datorate lipsei de demersuri din partea reclamantului pentru a cere anularea titlurilor de proprietate eliberate terţilor.
26. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut cere executarea forţată a sentinţei în cauză şi înainta acţiuni în faţa instanţelor naţionale, fie pentru a obţine executarea prin echivalenţă, fie pentru a vedea autorităţile administrative condamnate la plata obligaţiilor sau unei amenzi civile.
27. În observaţiile suplimentare (de după 31 martie 2005, dată la care camera a declarat cererea parţial admisibilă), Guvernul a informat Curtea că autorităţile locale studiază posibilitatea de a începe procedurile de anulare a titlurilor de proprietate eliberate terţilor asupra terenului de 4000 m² situat pe malul lacului Snagov pentru a pune să se analizeze drepturile de proprietate concurente şi că un proiect de lege a fost elaborat pentru a permite comisiilor aplicarea legii nr. 18/1991 să revoce ele-însele titlurile de proprietate eliberate abuziv, cu condiţia ca respectivele titluri să nu fi intrat încă în “circuitul civil”.
28. Reclamantul contestă teoria Guvernului. El consideră că neexecutarea sentinţei din 25 septembrie 1997 este atribuibilă în exclusivitate autorităţilor şi că acţiunile pe care ar fi trebuit să le introducă pentru a fi executată hotărârea constituiau o sarcină excesivă, contrarie articolului 6 § 1 al Convenţiei.
29. Ca răspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului, reclamantul menţionează că contractul de schimb din 2 aprilie 1984 a fost considerat drept valabil de cele două părţi, statul comportându-se în calitate de proprietar al vechiului teren aparţinând mamei sale, distrugând casa precum şi livezile şi viţa de vie ce se aflau pe el.
30. De asemenea, reclamantul consideră că imposibilitatea obiectivă invocată de Guvern este datorată propriilor fapte ale acestuia din urmă, mai exact eliberării ilegale a titlurilor de proprietate unor terţi în timpul şi după încheierea procedurii care a condus la sentinţa din 25 septembrie 1997. Ori, nimeni nu se poate prevala de propria josnicie pentru a nu respecta hotărârile definitive. Dacă ar fi fost aşa, statele ar fi putut crea întotdeauna situaţii “de imposibilitate obiectivă” şi priva de orice forţă obligatorie sentinţele investite cu autoritatea lucrului judecat.
31. Reclamantul menţionează de asemenea că a folosit mijloacele existente la vremea comiterii faptelor, adică acţiunea în contencios administrativ, pentru a constrânge autorităţile să-l pună în posesia terenului. De altfel, el remarcă faptul că posibilitatea de a obţine o reparaţie prin echivalenţă în cadrul unei executări forţate a fost introdusă în legislaţia internă de ordonanţa Guvernului nr. 138/2000 intrată în vigoare la 2 ianuarie 2001; ori la acea dată dreptul său prevăzut de sentinţa din 25 septembrie 1997 era deja prescris.
32. Curtea aminteşte că dreptul la un tribunal garantat de articolul 6 al Convenţiei protejează de asemenea punerea în practică a hotărârilor judiciare definitive şi obligatorii care, într-un stat care respectă supremaţia dreptului, nu pot rămâne fără urmare în detrimentul unei părţi (a se vedea, între altele, Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, pag. 510-511, §§ 40, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, § 34, 7 mai 2002, şi Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, 7 iunie 2003).
33. În plus, Curtea a considerat că dacă se poate admite că statele intervin într-o procedură de executare a unei hotărâri judiciare, o asemenea intervenţie nu poate avea drept consecinţă împiedicarea, invalidarea sau chiar întârzierea în mod excesiv a executării, nici, cu atât mai puţin, rediscutarea în fond a acestei hotărâri (a se vedea Immobiliare Saffi împotriva Italiei, 28 iulie 1999, Culegere 1999-V §§ 63 şi 66 şi Satka şi alţii împotriva Greciei, nr. 55828/00, § 57, 27 martie 2003).
34. Curtea constată că în cazul în speţă nu se contestă faptul că sentinţa din 25 septembrie 1997 de condamnare a comisiei locale să pună reclamantul în posesia terenului de 4000 m² situat pe malul lacului Snagov, nici nu a fost nici executată ca atare, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de legea internă. Comisia locală era singura competentă să pună reclamantul în posesia terenului său în conformitate cu sentinţa citată anterior.
35. În consecinţă, Curtea consideră că reclamantul a suferit o restricţie a dreptului său în executarea unei sentinţe a justiţiei. Rămâne de stabilit dacă această restricţie este compatibilă cu articolul 6 al Convenţiei.
36. În această privinţă, Curtea remarcă faptul că comisia locală a refuzat să se conformeze termenilor sentinţei din 25 septembrie 1997 şi că a eliberat reclamantului un titlu de proprietate asupra unui alt teren decât cel indicat în respectiva sentinţă. Ori, acordarea unui teren diferit de cel indicat în sentinţa din 25 septembrie 1997 nu a fost motivată prin nici-o decizie administrativă formală.
37. Apoi, Curtea de apel Bucureşti, în sentinţa sa din 20 aprilie 2000, a considerat că comisia locală nu era obligată să execute sentinţa în cauză, considerând că eliberarea titlurilor de proprietate terţilor exonera comisia de obligaţia sa impusă de sentinţa din 25 septembrie 1997. Curtea de apel nu a făcut totuşi referire nici la motivele care au justificat acordarea unui alt teren decât cel indicat în sentinţa din 25 septembrie 1997, nici la baza legală care ar fi permis o asemenea variantă (paragraful 17 de mai sus). Ori, această motivaţie sumară din partea unei instanţe care se limita să constate existenţa titlurilor eliberate terţilor nu poate constitui o “imposibilitate obiectivă” care putea exonera comisia locală de obligaţia prevăzută de judecata definitivă citată anterior.
38. De asemenea, o dată ce o hotărâre internă definitivă este pronunţată de instanţele naţionale, ea trebuie să fie pusă în practică cu o claritate şi o coerenţă rezonabile de autorităţile publice pentru a evita pe cât posibil nesiguranţa juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept privite de aplicarea sa (a se vedea, mutatis nutandis, Paduraru împotriva României, nr. 63252/00, § 92, CEDO 2005-...).
39. În orice caz, nu este oportun să se ceară unui individ care a obţinut o creanţă împotriva statului la sfârşit unei proceduri judiciare să demareze ulterior o procedură de executare forţată pentru a obţine reparaţia (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Trebuie amintit că obligaţia pentru reclamant de a înainta acţiuni în anularea titlurilor de proprietate a terţilor este excesivă şi că obligaţia de a acţiona revine autorităţilor (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, §§ 58-60, 2 martie 2004).
40. Ori în cazul în speţă comisia locală a eliberat titluri de proprietate unor terţi asupra terenului de 4000 m² situat pe malul lacului Snagov, fără a face demersuri pentru a stabili situaţia juridică a acestui teren. De altfel, Curtea nu poate să nu remarce că două din titlurile de proprietate eliberate terţilor asupra terenului aflat în litigiu au fost întocmite după ce comisia locală a fost condamnată prin sentinţa din 25 septembrie 1997 să pună reclamantul în posesia aceluiaşi teren (paragraful 13 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea constată că în observaţiile sale suplimentare Guvernul a indicat că în prezent autorităţile administrative studiază posibilitatea de a demara proceduri juridice de anulare a titlurilor de proprietate eliberate terţilor.
41. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, în prezenta cauză, refuzând să execute sentinţa din 25 septembrie 1997 care ordona punerea în posesie a reclamantului a unui teren identificat şi abţinându-se să-i avanseze o justificare valabilă pentru această abţinere sau pentru variantă în raport de sentinţă, autorităţile naţionale l-au privat de un acces efectiv la tribunal.
42. În concluzie, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE DE ARTICOLUL I AL PROTOCOLULUI NR. 1
43. Reclamantul se plânge de neexecutarea sentinţei din 25 septembrie 1997 i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale. El invocă articolul 1 al Protocolului nr.1, redactat astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza utilităţii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune
în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuţii sau amenzi.”
44. Guvernul contestă această invocare. El consideră că reclamantul se prevala de un contract de schimb a cărui valabilitate nu a fost confirmată.
45. În opinia Guvernului sentinţa din 25 septembrie 1997, pronunţată în urma unei acţiuni în contencios administrativ având scopul de a constrânge autorităţile să pună reclamantul în posesia unui teren, nu a făcut să apară în patrimoniul acestuia din urmă nici un drept de proprietate nici o creanţă anume privind terenul în litigiu. Numai o acţiune bazată pe dispoziţiile legii nr. 18 ar fi constituit un recurs care ar fi putut permite reclamantului să i se restituie dreptul său de proprietate asupra terenului. De asemenea Guvernul consideră că, din acelaşi motiv, reclamantul nu era titularul nici-unei creanţe sau speranţe legitimă de a i se reconstitui dreptul său de proprietate asupra terenului, cu atât mai mult cu cât punerea în posesie constituia, conform legii, o etapă anterioară reconstituirii dreptului de proprietate asupra unui teren şi poate face obiectul contestaţiilor în justiţie.
46. Hotărârea din 25 septembrie 1997 nu a condamnat comisia locală decât la a pune reclamantul în posesia unui teren şi a-i elibera procesul-verbal de punere în posesie. Reclamantul nu ar putea deci pretinde că nu are decât “o speranţă legitimă” de a fi pus în posesia terenului pe care l-ar utiliza în calitate de deţinător şi nu de proprietar.
47. Între altele, eventuala ingerinţă în dreptul reclamantului de a intra în posesia terenului în cauză şi rezultând din neexecutarea sentinţei din 25 septembrie 1997 nu este atribuibilă autorităţilor ci reclamantului care, în opinia Guvernului, nu a demarat vreo procedură pentru a cere anularea titlurilor de proprietate ale terţilor. În orice caz, eventuala ingerinţă era prevăzută de lege, urmărind un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor altuia, în temeiul principiului siguranţei relaţiilor juridice şi era proporţională cu scopul urmărit. De altfel, reclamantul ar fi putut cere executarea prin echivalenţă a sentinţei din 25 septembrie 1997.
48. În observaţiile sale suplimentare Guvernul pune accentul pe faptul că reclamantul nu poate pretinde că are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, în măsura în care nu a parcurs toate etapele prevăzute de legea nr. 18 pentru reconstituirea dreptului de proprietate. Astfel, decizia unei comisii judeţene de validare sau invalidare a propunerilor comisiilor locale nu poate constitui un drept de proprietate, în măsura în care nu reprezintă punctul final al procedurii de reconstituire a acestui drept. Pentru ca reclamantul să se poată prevala de un drept de proprietate, ar fi trebuit ca comisia locală să-l pună în posesia terenului şi ca comisia judeţeană să întocmească un titlu de proprietate în favoarea sa. Ori, în cazul în speţă, comisia locală nu a pus reclamantul în posesia terenului aflat în litigiu. De asemenea, spre deosebire de cauzele Dragne şi Croitoru împotriva României în care comisiile locale şi judeţeană au fost condamnate să pună reclamanţii în posesia unui teren şi să le elibereze titluri de proprietate, în prezenta cauză, sentinţa din 25 septembrie 1997 se limita să condamne comisia locală la punerea reclamantului în posesia terenului.
49. Guvernul ţine să sublinieze că sentinţa din 20 aprilie 2000 a Curţii de apel Bucureşti a informat reclamantul asupra circumstanţelor care au împiedicat comisia locală să-l pună în posesia terenului cerut, şi anume eliberarea titlurilor de proprietate către terţi, făcând în aşa fel încât neexecutarea sentinţei din 25 septembrie 1997 să fie analizată ca o “restricţie compatibilă” cu dreptul la un proces echitabil (Sabin Popescu, citat anterior, § 76).
50. Reclamantul subliniază că Guvernul repune în discuţie temeinicia sentinţei din 25 septembrie 1997 pronunţată în urma unei acţiuni în contencios administrativ şi investită cu autoritate de lucru judecat. Imposibilitatea obiectivă de a executa sentinţa citată anterior este, în opinia reclamantului, atribuibilă autorităţilor care au eliberat titluri de proprietate ilegale unor terţi, după ce această sentinţă a devenit definitivă.
51. Reclamantul menţionează că ingerinţa în dreptul său de proprietate nu era prevăzută de lege şi că în orice caz nu era deloc proporţională cu scopul urmărit. El consideră ineficientă calea executării forţate a sentinţei.
52. Ca răspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului, reclamantul susţine că are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, pe baza contractului de schimb din 2 aprilie 1984 şi a deciziei comisiei judeţene din 26 octombrie 1995. În opinia lui, procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, aşa cum era în vigoare în momentul în care sentinţa din 26 octombrie 1995 a fost pronunţată, prevedea, ca etape ale validării dreptului din partea comisiei judeţene, eliberarea titlului de proprietate şi punerea în posesie din partea comisiei locale.
53. Curtea aminteşte că pentru a stabili dacă reclamantul dispunea de un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, ea trebuie să cerceteze dacă sentinţa din 25 septembrie 1997 prevedea în vreuna din părţi o creanţă suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă (a se vedea Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreatis împotriva Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, § 59).
54. Conform articolului 1 al protocolului nr. 1 aşa cum este interpretat de jurisprudenţa Curţii, noţiunea de “bun” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de un drept de proprietate (Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004). Curtea a afirmat deja că o creanţă poate fi considerată drept o “valoare patrimonială” din moment ce are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită de tribunale (Kopecky, citat anterior, § 48. De asemenea, poate căpăta o anumită pertinenţă în această privinţă problema de a şti dacă, în contextul procedurii incriminate, reclamantul putea pretinde că are o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de bunul său (Kopecky, citat anterior, § 42).
55. Curtea constată că în cazul în speţă sentinţa definitivă din 25 septembrie 1997 a creat în beneficiul reclamantului “speranţa legitimă” de a se vedea efectiv pus în posesia terenului identificat prin decizia administrativă din 26 octombrie 1995 şi de a obţine, ulterior, titlul administrativ de proprietate. În aceste condiţi creanţa sa este suficient de bine stabilită pentru a constitui o “valoare patrimonială” care implică aplicarea garanţiilor de la articolul 1 al Protocolului nr.1.
56. Cu toate acestea, sentinţa din 25 septembrie 1997 nu a fost executată în conformitate cu dispozitivul său şi neexecutarea sa este atribuibilă în exclusivitate autorităţilor administrative competente. Reiese că imposibilitatea pentru reclamant de a obţine executarea acestei sentinţe se consideră drept o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale, care se leagă de prima frază a primului alineat al articolului 1 citat anterior (Sabin Popescu, citat anterior, § 80).
57. Refuzând să execute în conformitate cu dispozitivul său această sentinţă, autorităţile naţionale au privat reclamantul de beneficierea de dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu fără a-i oferi vreo justificare.
58. Curtea reiterează totuşi că nu se contestă faptul că reclamantului i s-a oferit un alt teren decât cel prevăzut în dispozitivul sentinţei pe care el l-a refuzat, chiar dacă autorităţile i-au eliberat un titlu administrativ de proprietate asupra acestui teren. De altfel, părţile sunt în dezacord asupra problemei de a şti dacă terenul oferit reclamantului are valoarea echivalentă cu cea la care avea dreptul în temeiul sentinţei din 27 septembrie 1997 (a se vedea, a contrario, Sabin Popescu, citat anterior, § 82).
59. Curtea consideră că atribuirea în proprietate a unui alt teren nu este de natură să acopere lipsa de justificare a ingerinţei (Sabin Popescu, citat anterior, § 84) şi nu mai constituie un act de natură a elimina calitatea de victimă a reclamantului deoarece “o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu să-i retragă calitatea de “victimă” decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau în substanţă, apoi au reparat, încălcarea Convenţiei” (Dalban versus România [GC], nr. 28114/95, § 44, ECHR 1999-VI). Ori în cazul în speţă încălcarea nu a fost recunoscută niciodată. De altfel, Curtea aminteşte că autorităţile naţionale studiază posibilitatea de a demara procedurile civile de anulare a titlurilor eliberate terţilor, pentru a stabili situaţia juridică a terenului în litigiu.
60. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea concluzionează că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
61. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite să se şteargă decât imparţial consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
62. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, fie punerea în posesie a părţii libere din terenul în litigiu (adică 3000 m²) şi plata sumei de 149.945 euro reprezentând contravaloarea părţii din teren care nu poate fi restituită în natură, fie plata sumei de 194.158 euro reprezentând valoarea întregului teren conform unei expertize pe care a cerut-o. El cere, de asemenea, suma de 1560 euro reprezentând valoarea unei case pe care părinţii săi au construit-o pe terenul în cauză în timpul perioadei în care îl deţineau. El consideră de asemenea că naţionalizarea terenului şi derularea procedurilor au avut consecinţe asupra carierei sale, ceea ce i-a cauzat un prejudiciu material de 20.000 euro.
Reclamantul cere de asemenea 30.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care îl consideră legat de prejudiciul material.
63. Guvernul consideră că cererea cu titlu de prejudiciu material este exagerată, în măsura în care reclamantul este titularul unui drept de proprietate asupra unui alt teren cu aceeaşi suprafaţă situat la Snagov. El menţionează că terenul oferit reclamantului de comisia judeţeană corespunde celui care a aparţinut părinţilor săi înainte de încheierea contractului de schimb din 2 aprilie 1984 şi care este situat tot în comuna Snagov. De altfel, Guvernul susţine că valoarea terenului revendicat (între 15 şi 25 euro pe m²) de reclamant este mai mică decât cea a terenului oferit de comisia locală (între 20 şi 25 euro pe m²).
64. Guvernul admite că restitutio in integrum este cea mai bună modalitate de a repara un prejudiciu. Cu toate acestea, premisa pentru a putea proceda la restituire este existenţa unui drept de proprietate în capătul de cerere a reclamantului, urmată de o privare de proprietate nejustificată. Ori, conform Guvernului, reclamantul nu are vreun “bun” în sensul Convenţiei (paragraful 49 de mai sus).
65. În plus, Guvernul ţine să precizeze că restitutio in integrum nu este singura modalitate de reparare a unui eventual prejudiciu, plata unei reparaţii putând fi luată în calcul uneori.
66. În privinţa prejudiciului moral invocat de reclamant, Guvernul consideră că ar fi suficient de compensat prin simplul proces-verbal de constatare a încălcării articolelor 6 al Convenţiei şi 1 al Protocolului nr.1.
67. Curtea aminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică în privinţa Convenţiei de a pune un termen încălcării şi de a şterge consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se şteargă decât imparţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau neglijenţa în privinţa cărora s-a constatat încălcarea Convenţiei. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul “echitabil” şi partea din frază “dacă e cazul” stau mărturie.
68. Printre elementele luate în consideraţie de curte, atunci când decide în materie, figurează dauna materială, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi dauna morală, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte pagube nemateriale (a se vedea, între altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
69. Curtea constată că comisia judeţeană a întocmit un titlu de proprietate în favoarea relamantului pentru un alt teren. Cu toate acestea, părţile sunt în dezacord în privinţa valorii acestui teren în raport de valoarea terenului de 4000 m² situat pe malul lacului Snagov. În consecinţă, Curtea nu poate, în cazul în speţă, să considere că reclamantului i s-a acordat un bun echivalent cu cel la care avea dreptul şi că astfel prejudiciul său este reparat (a se vedea, a contrario, Sabin Popescu, citat anterior, § 91).
70. Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că punerea reclamantului în posesia bunului în litigiu, aşa cum a fost ordonată de sentinţa din 25 septembrie 1997 a tribunalului Bucureşti, l-ar pune pe cât posibil îmtr-o situaţie echivalând cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele articolelor 6 § 1 al Convenţiei şi 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
71. În cazul în care statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăşte că acesta va trebui să plătească interesatului, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului, adică 120.000 euro.
72. În plus, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea executării hotărârii pronunţate în favoarea sa şi că prejudiciul nu este suficient de compensat de un proces-verbal de constatare a încălcării.
73. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul de elemente aflate în posesia sa şi hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului 4000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli şi taxe
74. Reclamantul cere de asemenea 2000 euro pentru cheltuielile şi taxele ocazionate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. El oferă drept elemente justificative copii ale chitanţelor ce atestă plata onorariilor de avocat în sumă de 5.300.000 lei româneşti (ROL) şi cele ale expertizei realizată pentru a evalua valoarea terenului în sumă de 15.000.000 lei.
75. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor şi taxelor legate de procedurile în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii cu condiţia să fie justificate, reale, necesare şi rezonabile.
76. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În cazul în speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 640 euro cu titlu de cheltuieli şi taxe ale procedurii naţionale şi cele în faţa Curţii şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
77. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide
a)că statul pârât trebuie să execute sentinţa din 25 septembrie 1997 a judecătoriei Bucureşti în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei; că dacă nu o va face, statul pârât va trebui să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, suma de 120.000 euro (unasutădouăzecimii euro); că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamantului 4000 euro (patrumii euro) pentru prejudiciul moral şi 640 euro (şasesutepatruzeci euro) pentru cheltuieli şi taxe, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, de transformat în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil la data reglementării;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 15 iunie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
| ← Horia Jean Ionescu contra României - Imobil preluat de stat... | Ocneanu contra Romaniei - Concediere director general al... → |
|---|
