Brazdă şi Maliţa contra României - Imobile confiscate in temeiul decretului de nationalizare 92/1950
| Comentarii |
|
SECŢIA A TREIA
CAUZA BRAZDĂ ŞI MALIŢA contra ROMÂNIEI
(Cerere nr. 75297/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
31 mai 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaBrazdă şi Maliţa contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
D-neleE. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
D-nii.E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
D-naI. Berro-Lefèvre, judecători,
şi D-nul S. Quesada, grefier al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu în data de 10 mai 2007,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (numărul 75297/01) îndreptată împotriva României, ai căror cetăţeni, d-nele Maria Brazdă şi Ioana Maria Maliţa (reclamantele), au sesizat Curtea la 1 iunie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (Convenţia).
2. Reclamantele au fost reprezentate de d-na L. Martonosy, avocată în Timişoara. Guvernul român a fost reprezentat de împuternicita sa, d-na Roxana Rizoiu, apoi de d-na Beatrice Ramaşcanu şi d-na Ruxandra Paşoi, co-împuternicită, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantele invocă anume că vânzarea mai multor imobile ale lor unor terţi încălcase articolul 1 din Protocolul numărul 1.
4. La 31 august 2004, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, Curtea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamantele s-au născut în 1946 respectiv 1974 şi domiciliază în Lugoj.
6. În 1956 şi 1957, în temeiul decretului de naţionalizare numărul 92/1950, Statul a preluat posesia a două imobile situate pe strada Giurgiu nr. 13 şi strada Telegrafului nr. 49 din Timişoara, imobile care aparţineau bunicilor reclamantelor.
7. Prin contractele încheiate în 1996 şi 1997, în temeiul legii nr. 112/1995, societatea administratoare a bunurilor imobile ale Statului a vândut apartamentele nr. 1, 3 şi 4 ale imobilului din strada Giurgiu şi apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 7 şi 17 din strada Telegrafului, locatarilor care le ocupau.
8. La 1 aprilie 1998, reclamantele au înaintat judecătoriei Timişoara o acţiune de revendicare imobiliară îndreptată împotriva Consiliului local din Timişoara, împotriva societăţii administratoare a bunurilor imobiliare ale Statului şi împotriva terţilor cumpărători.
Reclamantele cereau instanţei să le recunoască în calitate de moştenitoare ale vechilor proprietari ale celor două imobile, să anuleze actul de naţionalizare, reînscrierea în registrele funciare ce atestau dreptul de proprietate al bunicilor lor şi anularea contractelor de vânzare mai sus menţionate. Reclamantele au subliniat faptul că, în temeiul decretului nr. 92/1950, bunurile aparţinând unor anumite categorii sociale au fost scutite de naţionalizare şi bunicii lor făceau parte din acele categorii.
9. Prin hotărârea judecătorească din 2 septembrie 1999, judecătoria, considerând că Statul luase în posesie imobilele fără fundament legal, a admis acţiunea şi a anulat contractele de vânzare, în temeiul faptului că Statul nu putea să vândă nişte bunuri care nu-i aparţineau din punct de vedere legal. Judecătoria le-a declarat pe cele două reclamante moştenitoare ale bunicilor lor şi a dispus reînscrierea în registrul funciar de drept de proprietate a vechilor proprietari.
10. La apelul pârâtelor, prin hotărârea din 3 martie 2000, tribunalul din Timiş a confirmat temeinicia acestei hotărâri judecătoreşti.
11. Cumpărătorii terţi au înaintat un recurs la Curtea de apel din Timişoara, invocând faptul că naţionalizarea fusese legală, că vânzarea respectase prevederile legii nr. 112/1995 şi că erau cumpărători de bună credinţă.
12. Prin hotărârea definitivă din 13 decembrie, Curtea de apel a admis parţial recursul. Curtea a constatat ilegalitatea naţionalizării dar a validat contractele de vânzare considerând că terţii cumpărători au achiziţionat imobilele legal deoarece în momentul vânzării titlul de proprietate al Statului nu fusese încă contestat.
13. La cererea reclamantelor, prin hotărârea din 30 aprilie 2001, Judecătoria Timişoara a dispus înscrierea în registrul funciar a dreptului lor de proprietate asupra terenului aferent imobilului situat în strada Telegrafului şi asupra apartamentelor nevândute din imobilul situat pe strada Giurgiu. Judecătoria a respins cererea vizând înscrierea dreptului lor de proprietate asupra terenului aferent imobilului situat in strada Giurgiu.
14. Apelul introdus de către reclamante a fost admis prin hotărârea din 25 ianuarie 2002 a Tribunalului din Timiş, care a dispus înscrierea dreptului lor de proprietate asupra terenului din strada Giurgiu. Cumpărătorii apartamentelor au introdus o contestaţie în anulare.
15. Prin hotărârea de la 1 septembrie 2003, Curtea de apel din Timişoara a admis contestaţia şi a respins cererea reclamantelor cu privire la terenul mai sus menţionat. Reclamantele, la rândul lor, au introdus o contestaţie în anulare care a fost de asemenea admisă de curtea de apel.
16. Analiza acestui recurs în faţa acestei jurisdicţii nu a avut încă loc.
17. În ceea ce priveşte apartamentele nevândute ale imobilului situat în strada Telegrafului, prin hotărârea din 19 noiembrie 2003, definitivă în absenţa recursului, dreptul de proprietate a reclamantelor a fost înscris în registrul funciar. Tribunalul a dispus de asemenea înscrierea dreptului de trecere prin terenul aferent imobilului în favoarea proprietarului apartamentului nr. 4.
18. La 14 august 2002, pe baza prevederilor legii nr. 10/2001, reclamantele au introdus o nouă acţiune în anulare a contractelor de vânzare îndreptată împotriva primăriei din Timişoara şi împotriva cumpărătorilor apartamentelor. Prin hotărârea din 4 decembrie 2002 recursul a fost respins de curtea de apel din Timişoara. La recursul reclamantelor, prin două hotărâri din 10 septembrie 2003 respectiv 20 octombrie 2004, Tribunalul din Timiş şi Curtea de apel din Timişoara au confirmat temeinicia hotărârii dată de prima instanţă.
19. La o dată neprecizată reclamantele au înaintat la autorităţile locale o cerere de revendicare a apartamentelor disputate în temeiul legii nr. 10/2001. Nu s-a pronunţat nici o sentinţă până la această dată.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNA APLICABILE
20. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii contra României (no 57001/00, §§ 19 26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (no 63252/00, §§ 38 53, 1 decembrie 2005), Porteanu contra României (no 4596/03, §§ 21-24,16 februarie 2006), şi Radu contra României (no 13309/03, §§ 18-20,20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA REPETATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
21. Reclamantele susţin că le-a fost prejudiciat dreptul referitor la bunurile respective din cauza imposibilităţii de a avea mai multe apartamente situate în cele două imobile ale căror proprietare fuseseră recunoscute, imposibilitate ce decurge din vânzarea acestor apartamente de către Stat unor terţi. Reclamantele invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, care este formulat astfel:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
A. « Prevederile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl au Statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Cu privire la admisibilitate
22. Curtea constată că această plângere nu este nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Aceasta observă de altfel că nu există nici un motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Cu privire la fond
23. Guvernul consideră că vânzarea apartamentelor şi acţiunea în anulare a contractelor de vânzare nu are nici o incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamantelor, căci nici titlul lor de proprietate, nici şansele acestora de a obţine posesiunea apartamentelor nu au fost afectate. Constatarea bunei credinţe a cumpărătorului nu echivalează cu o negare a titlului de proprietate al reclamantelor. Astfel, procedura litigioasă nu a prejudiciat dreptul de proprietate al reclamantului.
24. Guvernul apreciază că reclamantele ar fi avut mai multe şanse să le fie restituite apartamentele dacă ar fi intentat o nouă acţiune de revendicare împotriva cumpărătorilor.
25. În sfârşit, Guvernul apreciază că reclamantele ar fi putut obţine o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 sub forma titlurilor de participare la un organism colectiv de plasare a valorilor mobiliare (Proprietatea).
26. Reclamantele contestă această teză. Ele consideră că tribunalele interne le-au recunoscut dreptul de proprietate şi în aceeaşi măsură au recunoscut dreptul de proprietate asupra bunurilor a terţilor cumpărători, situaţie care face imposibilă exercitarea drepturilor lor ca proprietari ai bunurilor.
27. Curtea reaminteşte că, în cauza Străin citată mai sus (§§ 39 şi 59), aceasta a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altcuiva unor terţi de bună credinţă, chiar dacă era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1.
28. În plus, în cauza Păduraru citată mai sus (§ 112) Curtea a constatat că Statul nu-şi respectase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general care este constituită de restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Aceasta a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, deşi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie.
29. În speţă, Curtea nu vede nici un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. Ca şi în cazul cauzei Păduraru citată mai sus, în cauza de faţă, terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantelor asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive, şi că în cauza Străin citată mai sus, reclamantul în speţă a fost recunoscut proprietar legitim, tribunalele apreciind ca incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării.
30. Curtea observă că vânzarea bunurilor reclamantelor, în temeiul legii nr. 112/1995, le împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate în ciuda existenţei hotărârilor definitive prin care Statul trebuia să le restituie cele două imobile. În plus nu le-a fost acordată nici o despăgubire pentru această privare. În sfârşit, cu toate că reclamantele au înaintat o acţiune de indemnizaţie în temeiul legii nr. 10/2001 ele nu au primit nici un răspuns până la această dată.
31. În ceea ce priveşte posibilitatea introducerii unei noi acţiuni de revendicare îndreptată împotriva terţilor cumpărători, Curtea apreciază că este excesiv să ceri reclamantelor, care beneficiau de hotărârile definitive prin care li se restituiau imobilele, să preia iniţiativa unei noi proceduri, care, de altfel, nu a dovedit caracterul său efectiv(a se vedea mutatis mutandis, Păduraru, citat mai sus, §§ 38 )
32. Drept urmare Guvernul susţine că ar fi de preferat ca reclamantele să obţină titluri de participare de la un organism de plasare de valori mobiliare (Proprietatea), Curtea îşi menţine decizia anterioară conform căreia Proprietatea nu-si permite în acest moment să ofere o concesiune reclamantelor sub forma unei indemnizaţii (a se vedea, printre altele, cauzele Radu contra României mai sus citată şi Ruxanda Ionescu contra României,nr. 608/02, 12 octombrie 2006).
33. În consecinţă, Curtea consideră că nereuşita exercitării dreptului de proprietate a reclamantelor asupra acelor părţi din imobilele lor vândute de către Stat unor terţi, asociată cu absenţa totală a despăgubirii, constituia o privare disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de respectare a bunurilor garantat de articolului 1 din Protocolul nr. 1.
34. Ca urmare, avem de a face cu o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
35. Conform articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se elimine decât imperfect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Despăgubiri
36. Reclamantele cer restituirea apartamentelor, imobile asupra cărora le-a fost recunoscut dreptul de proprietate şi care au fost vândute unor terţi. În cazul nerestituirii, reclamantele solicită cu titlu de daune materiale, acordarea unei sume reprezentând valoarea acestor apartamente estimate de ele la suma de 143334 euro, sumă stabilită în urma unei expertize tehnice imobiliare.
37. Reclamantele cer de asemenea suma de 80 000 euro reprezentând contravaloarea celor două imobile deţinute în coproprietate cu terţii cumpărători şi dreptul de trecere acordat prin hotărârea din 19 noiembrie 2003. Reclamantele mai cer valoarea chiriilor pe care le estimează la suma de 30 550 euro.
38. În sfârşit, reclamantele cer câte 50 000 euro pentru fiecare, cu titlul de daună morală pentru frustrarea şi suferinţele cauzate de ingerinţa Statului
asupra dreptului lor de proprietate.
39. Guvernul estimează că valoarea de piaţă a apartamentelor aflate în litigiu este de 40 195 euro. Guvernul aduce un expert imobiliar care contestă existenţa oricărui alt prejudiciu material.
40. În ceea ce priveşte cererea cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul estimează că ar fi compensate suficient prin constatarea încălcării şi că oricum reclamantele nu au stabilit legătura de cauzalitate între pretinsa încălcare şi suferinţa invocată.
41. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul acuzat obligaţia juridică, faţă de Convenţie, de a pune capăt încălcării şi de a înlătura consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite să se înlăture decât imperfect consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate de actul sau omisiunea pentru care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, aceasta dispune de o anumită libertate; adjectivul „echitabil” şi expresia „pe cât posibil” atestă acest lucru.
42. Printre elementele luate în considerare de Curte, când aceasta statuează în materia satisfacţiei echitabile, figurează daunele materiale, adică pierderile efectiv suportate ca o consecinţă directă a încălcării repetate, şi daunele morale, adică reparaţia Statului pentru teama, neplăcerile şi incertitudinile care rezultă din această încălcare, precum şi alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo contra Italiei,nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
43. În plus, acolo unde diversele elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia între dauna materială şi dauna morală se dovedeşte dificilă, Curtea poate ajunge să le examineze în mod global (Comingersoll contra Portugaliei [GC],nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
44. În circumstanţele din speţă, Curtea apreciază că restituirea apartamentelor nr. 1, 2, 3, 4, 7 şi 17 ale imobilului situat în strada Telegrafului nr. 49 ar plasa reclamantele pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu aceea în care ele s-ar afla dacă prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. Dacă Statul acuzat nu va proceda la acea restituire într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea, conştientă de refuzul reclamantelor de a accepta plata unei indemnizaţii, decide că Statul acuzat va trebui să plătească interesatelor, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor mai sus menţionate.
45. Ţinând seama de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de către părţi Curtea apreciază valoarea de piaţă actuală a acestor apartamente la 100 000 euro.
46. În ceea ce priveşte sumele cerute ca urmare a pierderii valorii imobilelor şi a lipsei unei constatări, calculate în raport cu preţul apartamentelor, Curtea nu poate să aloce nici o sumă, ţinând cont, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea apartamentelor ca reparaţie, în temeiul articolului 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, de faptul că creşterea unei astfel de sume ar avea un caracter pur speculativ; posibilitatea de restituire şi restituirea locaţiilor se va face în funcţie de mai multe variabile. Cu toate acestea, aceasta va ţine cont de privarea de proprietate a reclamantelor şi va încerca să repare prejudiciul moral (a se vedea, mutatis mutandis,, Radu c. României,nr. 13309/03, § 49, 20 iulie 2006 şi Penescu c. României,nr. 13075/03,§ 41, 5 octombrie 2006).
47. Cu privire la acest lucru şi în limita competenţei sale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat atingeri grave drepturilor reclamantelor referitoare la bunurile lor.
48. Acţionând just, Curtea consideră că suma de 5 000 EUR pentru fiecare reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli şi costuri de judecată
49. Reclamantele cer 62 830 000 lei cu titlu de cheltuieli şi costuri de judecată (onorarii de avocat, cheltuieli şi taxe judiciare, telefon, fotocopii, notar, etc.) împărţite după cum urmează: 60 000 000 lei vechi reprezentând onorariul avocatei, 1 350 000 lei vechi reprezentând traducerile şi 1 480 000 lei vechi reprezentând cheltuieli poştale.
50. Guvernul nu refuză să plătească cheltuielile de procedură cu condiţia ca acestea să fie justificate prin dovezi.
51. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale şi a costurilor de judecată decât în măsura în care se bazează pe realitatea lor, necesitatea lor şi caracterul rezonabil al nivelului lor. Ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile sus menţionate, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 1 800 euro pentru toate cheltuielile reunite şi o acordă ambelor reclamante.
C. Dobânzi moratorii
52. Curtea apreciază adecvat să bazeze nivelul dobânzilor moratorii pe nivelul de dobândă al facilităţii de împrumut marginal al Băncii centrale europene majorat cu trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ;
3. Hotărăşte
a) că Statul acuzat trebuie să restituie reclamantelor apartamentele nr. 1, 3 şi 4 şi terenul aferent imobilului situat în strada Giurgiu nr. 13 din Timişoara şi apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 7 şi 17 cu terenul aferent imobilului situat în strada Telegrafului nr. 49 din Timişoara în termen de trei luni începând de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie;
b) ca în cazul nerestituirii, Statul acuzat trebuie să achite ambelor reclamante, în acelaşi termen de trei luni, 100 000 EUR (o sută de mii de euro) pentru dauna materială.
c) că Statul acuzat trebuie să achite fiecăreia dintre reclamante suma de 5 000 euro (cinci mii euro) pentru toate prejudiciile şi 1 800 euro (o mie opt sute euro) ambelor reclamante pentru cheltuieli şi costuri de judecată.
d) că sumele în cauză urmează a fi convertite în moneda Statului acuzat la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că la acestea poate fi adăugată orice sumă cu titlul de impozit;
e) că începând cu expirarea termenului menţionat şi până la achitare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabilă în timpul acestei perioade, majorată cu trei procente.
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru celelalte.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris în data de 31 mai 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
| ← Popea contra României - Imobil confiscat fara despagubire.... | Gergely împotriva României - Distrugere casa si bunuri. Esecul... → |
|---|
