Popea contra României - Imobil confiscat fara despagubire. Revendicare imobil. Anulare contract.
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza POPEA contra ROMÂNIEI
(cererea nr. 6248/03)
Hotărâre
Strasbourg
5 octombrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaPopea contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
E. MYJER
DAVID THOR NJORGVINSSON
Doamna I ZIEMELE, judecători
şiDoamna F. ARACI, grefierul adjunct al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 14 septembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 6248/03) îndreptată împotriva României prin care trei cetăţeni ai acestui stat, Domnul Ionel Lucian Popea şi Doamnele Elena Mihaela Adriana şi Lidia Popea (“reclamanţii”), din care primii doi sunt de asemenea şi cetăţeni francezi, au sesizat Curtea la data de 23 ianuarie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de D.ra D. Gall, avocată în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Rămăşcanu.
3. La data de 4 noiembrie 2005, Curtea (secţia a treia) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. La data de 21 noiembrie 2005 Guvernul francez a precizat grefei Curţii, ca răspuns la o scrisoare din 9 noiembrie 2005 prin care era invitat să precizeze dacă intenţiona să intervină în procedură, că nu dorea să se prevaleze de acest drept (articolele 36 § 1 al Convenţiei şi 44 al regulamentului).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamanţii s-au născut în 1921, 1952 şi respectiv 1927 şi locuiesc la Arvert, Fréjus (Franţa) şi Bucureşti.
6. În 1950 autorităţile române au confiscat fără despăgubire imobilul reclamanţilor situat în Bucureşti, la nr. 48 în strada Aurel Vlaicu.
A. Acţiune în revendicare şi în anulare a contractului de vânzare a apartamentului aflat în litigiu
7. La 25 septembrie 1996 reclamanţii au sesizat Judecătoria Bucureşti printr-o acţiune îndreptată împotriva Consiliului municipal Bucureşti de revendicare a apartamentului nr. 1 al imobilului mai sus menţionat, şi anume parterul acestuia precum şi terenul aferent. Ei au precizat că statul le-a confiscat imobilul fără niciun titlu.
8. La 17 decembrie 1997 întreprinderea de stat A., administratorul bunurilor imobiliare ale Primăriei Bucureşti şi mandatara acesteia, a vândut familiei O.M., în temeiul legii nr. 112/1995 asupra regimului juridic al unor imobile naţionalizate (“legea nr. 112/1995”) apartamentul aflat în litigiu unde aceasta locuia în calitate de chiriaş al statului.
9. La 8 aprilie 1997 reclamanţii şi-au completat acţiunea acţionând în justiţie întreprinderea de stat A. precum şi familia O.M. pentru ca tribunalul să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare din 17 decembrie 1996.
10. Printr-o sentinţă din 14 aprilie 1998 judecătoria Bucureşti a admis acţiunea lor, hotărând că naţionalizarea apartamentului a fost ilegală şi că contractul de vânzare era atins de nulitate absolută.
11. Printr-o decizie din 18 decembrie 1998 tribunalul Bucureşti a respins apelul înaintat de familia O.M., care se baza în principal pe buna sa credinţă cu ocazia încheierii contractului de vânzare din 17 decembrie 1996.
12. În urma recursului familiei O.M., printr-o decizie din 20 octombrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a casat decizia din 18 decembrie 1998 şi a respins în parte acţiunea reclamanţilor. Ea a hotărât că condiţiile cerute de legea nr. 112/1995 sub ameninţarea nulităţii fuseseră respectate cu ocazia încheierii contractului de vânzare mai sus menţionat. Prin aceeaşi decizie Curtea de apel a trimis la judecătorie spre reexaminare cererea reclamanţiloe privind revendicarea apartamentului aflat în litigiu.
13. Printr-o sentinţă din 16 mai 2000, după ce a comparat titlurile de proprietate prezentate de părţi, Judecătoria Bucureşti a admis acţiunea în revendicare a reclamanţilor, considerând că titlul lor avea prioritate, deoarece titlul familiei O.M. provenea de la statul care obţinuse şi păstrase bunul prin forţă.
14. Printr-o decizie din 7 februarie 2001 Tribunalul Bucureşti a respins apelul înaintat de familia O.M., precizând că problema bunei credinţe a apelanţilor cu ocazia încheierii contractului lor de vânzare nu era pertinentă pentru examenul comparativ al titlurilor de proprietate în cauză.
15. Familia O.M. a atacat această decizie pe motiv că tribunalul trebuia să aplice în cazul în speţă noua lege nr. 10/2001 asupra regimului juridic al unor imobile naţionalizate în mod abuziv (“legea nr. 10/2001”), fără a compara titlurile părţilor. Ea a invocat faptul că acţiunea reclamanţilor trebuia să fie respinsă, deoarece în conformitate cu articolele 18, 46 (2) şi 47 ale legii nr. 10/2001, atunci când contractul de vânzare a unui imobil naţionalizat a fost încheiat cu respectarea legii nr. 112/1995, vechii proprietari nu aveau dreptul decât la despăgubiri.
16. Printr-o decizie din 13 septembrie 2001 Curtea de apel Bucureşti a respins recursul înaintat de familia O.M. Ea a considerat că legea nr. 10/2001 nu se aplica la acţiunea reclamanţilor, deoarece intrase în vigoare după pronunţarea deciziei din 7 februarie 2001 şi că un asemenea mijloc de apărare nu putea de altfel fi invocat în acest stadiu al procedurii. De asemenea, în ceea ce priveşt procedurile în curs, legea nr.10/2001 nu oferea decât vechilor proprietari posibilitatea de a alege între continuarea judecării acţiunilor lor conform dreptului comun sau conform noii legi citate anterior.
17. În temeiul sentinţei din 16 mai 2000, care era definitivă şi irevocabilă, nemaiputând fi atacată printr-o cale de atac ordinară, reclamanţii şi-au transcris dreptul lor de proprietate în registrul funciar şi au început să plătească taxele funciare aferente apartamentului în chestiune.
B. Recurs în anulare formulat de procurorul general
18. La o dată neprecizată procurorul general al României, sesizat la 17 decembrie 2001 de familia O.M., a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva sentinţei din 16 mai 2000 a Judecătoriei Bucureşti şi împotriva deciziilor care o confirmaseră, în temeiul articolelor 314 şi 330 (2) ale codului de procedură civilă. El a considerat că aceste decizii fuseseră pronunţate în urma unei încălcări esenţiale a legii, ceea ce a implicat o apreciere falsă asupra fondului cauzei, din moment ce legea nr. 10/2001 era cu aplicare imediată şi instanţele nu trebuiau să compare titlurile părţilor ci să facă să prevaleze contractul de vânzare încheiat cu bună credinţă în temeiul legii nr. 112/1995.
19. Printr-o decizie din 25 iunie 2002, devenită definitivă la 30 septembrie 2002, Curtea Supremă de justiţie a admis recursul în anulare formulat de procurorul general, a casat sentinţa din 16 mai 2000 şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor. După ce a ascultat susţinerile procurorului general şi ale avocaţilor părţilor, a considerat că, în măsura în care prin decizia din 20 octombrie 1999 având forţă de lucru judecat Curtea de apel Bucureşti a decis că contractul de vânzare aflat în litigiu nu era atins de nulitate absolută din cauza bunei credinţe a familiei O.M., articolul 46 (2) al legii nr. 10/2001 împiedica restituirea în natură a apartamentului în litigiu şi admiterea acţiunii în revendicare.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
A. Codul de procedură civilă
20. La vremea faptelor articolele pertinente ale codului de procedură civilă prevedeau:
Articolul 330
“Procurorul general poate, fie din oficiu fie la cererea Ministrului Justiţiei, să formuleze, în faţa Curţii Supreme a Justiţiei, un recurs în anulare împotriva unei hotărâri definitive şi irevocabile pentru următoarele motive:
atunci când tribunalele şi-au depăşit competenţele,
atunci când hotărârea, care face obiectul recursului în anulare, a încălcat în mod clar legea, ceea ce a condus la o soluţie greşită pe fondul cauzei sau atunci când această hotărâre este clar neîntemeiată.”
Articolul 330¹
“În cazurile prevăzute la §§ 1 şi 2 ale articolului 330, recursul în anulare poate fi formulat în termen de un an începând de la data la care hotărârea vizată a devenit definitivă şi irevocabilă.”
21. Articolele 330 şi 330¹ au fost abrogate prin articolul I § 17 al ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
B. Legea nr. 10/2001 asupra regimului juridic al unor imobile naţionalizate abuziv între 1945 şi 1989 şi legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia
22. Legea nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial din 14 februarie 2001 este destinată să rezolve problemele referitoare la restituirea foştilor proprietari, în natură sau prin echivalent, a imobilelor naţionalizate de către stat cu sau fără titlu valabil, inclusiv situaţiile în care aceste imobile au fost vândute foştilor locatari ai statului în temeiul legii nr. 112/1995.
23. Articolele 3 şi 4 ale legii prevăd că “persoanele îndreptăţite” la măsurile de reparaţie mai sus menţionate, măsuri care vor fi decise cu prilejul unei proceduri administrative, sunt foştii proprietari precum şi moştenitorii lor.
24. Articolul 18 d) prevede că restituirea trebuie să se facă prin echivalenţă atunci când imobilul naţionalizat a fost vândut fostului locatar cu respectarea dispoziţiilor legii nr. 112/1995.
25. Articolul 46 (2) dispune că contractele de vânzare privind imobilele naţionalizate fără titlu valabil sunt atinse de nulitate absolută, exceptând cazul în care au fost încheiate cu bună credinţă.
26. Articolul 47 (1) prevede că dispoziţiile legii sunt aplicabile la procedurile judiciare în curs privind imobilele naţionalizate, persoanele îndreptăţite desemnate de articolele 3 şi 4 citate anterior putând urma procedura prevăzută de legea nr. 10/2001 şi cere amânarea examinării cauzei lor sau renunţa la judecarea controversei aflată în curs.
27. La 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 şi 1989 au dreptul la o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanle care nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în natură, legea propune să li se acorde o despăgubire sub forma unei participaţii la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea. În principiu persoanele îndreptăţite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, odată ce Proprietatea este cotată la bursă. Conform calendarului Proprietatea ce a fost modificat de mai multe ori, intrarea la bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRILOR INVOCATE ALE ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
28. Reclamanţii invocă faptul că repunerea pe rol de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive din 13 septembrie 2001 a încălcat principiul siguranţei raporturilor juridice. Ei se plâng de asemenea de încălcarea egalităţii de mijloace în procedura de recurs în anulare, din cauza aplicării retroactive a legii nr. 10/2001, precum şi de lipsa dezbaterilor în contradictoriu asupra valabilităţii contractului de vânzare aflat în litigiu. Reclamanţii consideră că s-au încălcat mai multe cerinţe ale articolulul 6 § 1 al Convenţii, care prevede astfel în partea sa pertinentă:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale_ de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit de lege, care va decide_ contestaţiilor asupra drepturilor sale şi obligaţiilor cu caracter civil.”
A. Asupra admisibilităţii
29. Curtea constată că aceste cereri nu sunt clar nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că acestea nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarate admisibile.
B. În fond
30. Făcând trimitre la cauza Brumărescu, Guvernul recunoaşte că, conform jurisprudenţei constante a Curţii, admiterea unei căi extraordinare de atac care repune în cauză un hotărâre definitivă printr-o procedură de supervizare este considerată drept o încălcare a principiului siguranţei raporturilor juridice (Brumărescu contra României, [GC], nr. 28342/95, § 62, CEDO 1999-VII). Totuşi, el subliniază că în urma hotărârii citate anterior, codul de procedură civilă a fost modificat şi că dispoziţiile legale ce permit procurorului gneral să sesizeze Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva unei sentinţe definitive au fost abrogate.
31. În privinţa aplicării legii nr. 10/2001 de către Curtea Supremă de Justiţie în procedura de recurs în anulare, Guvernul consideră că această instanţă a făcut numai o aplicare imediată a dispoziţiilor noii legi mai sus menţionate. Ea a considerat că în prezenţa unui contract valabil şi încheiat cu bună credinţă în temeiul legii nr. 112/1995 restituirea bunului în natură nu mai era posibilă, vechii proprietari putând beneficia numai de măsurile de reparaţie prevăzute de legea nr. 10/2001.
32. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului şi insistă că anularea hotărârii definitive din 13 septembrie 2001 a încălcat principiul siguranţei raporturilor juridice, încălcând autoritatea lucrului judecat. De altfel, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare aplicând retroactiv legea nr. 10/2001 care prevederea aplicarea sa la procedurile în curs numai dacă reclamanţii intenţioneau să se prevaleze de ea.
33. Curtea aminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
34. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul siguranţei raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia oferită în mod definitiv oricărui litigiu de către tribunale să nu fie rediscutată (Brumărescu, citat anterior, § 61). În temeiul acestui principiu, nicio parte nu este îndreptăţită să ceară supervizarea uni hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie la problema sa (Riabykh contra Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
35. În cazul în speţă, pe baza concluziilor sale şi observaţiile părţilor, Curtea nu observă vreun motiv pentru a se îndepărta de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind clar aceeaşi (a se vedea de asemenea SC Maşinexportimport Industrial Group SA contra României, nr. 22687/03, § 36, 1 decembrie 2005).
36. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive din 13 septembrie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil.
37. În consecinţă, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţii.
38. Pe baza concluziiloe mai sus menţionate Curtea consideră că nu trebuie să se examineze separat plângerile rezultate din nerespectarea principiului contradictorialităţii şi egalităţii de mijloace care nu constituie decât aspecte deosebite ale dreptului la un proces echitabil consacrat de articolul 6 § 1, în privinţa căruia a ajuns deja la constatarea unei încălcări (a se vedea, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA citat anterior, § 39 şi Ciobanu contra României, nr. 29053/95, § 41, 16 iulie 2002).
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
39. Reclamanţii reclamă o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor datorită anulării hotărârii definitive din 13 septembrie 2001 de Către Curtea Supremă de Justiţie. Ei invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
40. Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. În fond
41. Guvernul susţine că amestecul în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor ce reiese din anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive din 13 septembrie 2001 a Curţii de apel Bucureşti era compatibil cu dispoziţiile articolului 1 al Protocolului nr. 1, din moment ce nu a întrerupt echilibrul just de păstrat între interesul general şi respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor. El consideră că examinarea respectării echilibrului just trebuie să ia în calcul de asemenea situaţia reclamanţilor şi întinderea obligaţiei lor pentru a evita o povară excesivă pentru aceştia.
42. Guvernul face o prezentare a legilor adoptate ulterior de stat după 1989 în materie de imobile naţionalizate, considerând că reclamanţii aveau posibilitatea de a demara proceduri administrative pentru a li se acorda despăgubiri pentru bunul naţionalizat ilegal. Cu acest titlu el rezumă obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod global această materie intenţionând să stabilească un echilibru între cerinţa de reparaţie şi siguranţa raporturilor juridice şi ale legii nr. 247/2005, care a modificat şi a completat legea nr. 10/2001 creând cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi.
43. Amintind puterea larg discreţionară de care dispun autorităţile naţionale în privinţa reglementării dreptului de proprietate precum şi a perioadei necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor adoptate, Guvernul subliniază că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005, impun principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, atunci când înapoirea imobilului nu este posibilă şi accelerează procedura de restituire sau de despăgubire.
44. Guvernul consideră că reclamanţii ar fi putut obţine o despăgubire dacă ar fi înaintat o cerere în această privinţă în temeiul legii nr. 10/2001 în termen de un an începând de la hotărârea din 25 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie. El consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Brumărescu citată anterior, în care reclamantul nu avea nicio posibilitate de compensare şi că în cazul în speţă reclamanţii nu au trebuit să suporte o obligaţie excesivă, dar au ales să nu beneficieze de măsurile de reparaţie mai sus menţionate. Guvernul susţine că despăgubirea prevăzută de legislaţia română corespunde cerinţelor articolului 1 al Protocolului nr.1 şi că s-a păstrat echilibrul just dintre interese.
45. Reclamanţii insistă că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive din 13 septembrie 2001, care a căpătat forţa de lucru judecat, a condus la o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor.
46. Curtea remarcă mai întâi că nu se contestă că reclamanţii au beneficiat de un “bun” în sensul jurisprudenţei Curţii privind articolul 1 al Protocolului nr. 1, în temeiul hotărârii din 13 septembrie 2001 a Curţii de apel Bucureşti, care le-a recunoscut dreptul lor de proprietate asupra apartamentului aflat în litigiu.
47. Ea consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive mai sus menţionate a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr.1 (a se vedea, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citat anterior, § 44).
48. O privare de proprietate legată de norma a doua se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că a intervenit din motiv de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, orice amestec în beneficierea de proprietate trebuie să corespundă criteriului proporţionalităţii. Curtea nu uită să amintească: un echilibru just trebuie să fie menţinut între crinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un asemenea echilibru este inerentă ansamblului Convenţiei. Echilibrul de păstrat va fi distrus dacă individul respectiv suportă o obligaţie specială şi exorbitantă (Sporrong şi Lönnrot din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 26-28, §§ 69-74 şi Brumărescu, citat anterior, § 78).
49. Curtea constată că Guvernul nu a precizat nici temeiul legal al amestecului respectiv nici scopul legitim pentru “cauza de utilitate publică” urmat de acest amestec. Cu toate acestea, chiar considerând că dispoziţiile codului de procedură civilă referitoare la recursul în anulare, abrogate astăzi, oferă un temei legal amestecului litigios şi că acesta servea unei cauze de utilitate publică, Curtea observă că reclamanţii sunt privaţi de proprietatea bunului de-acum de peste patru ani şi că nu li s-a acordat nicio despăgubire în această privinţă în raport cu valoarea reală a bunului.
50. În ceea ce priveşte procedura prevăzută de legea nr. 10/2001 şi 247/2005, care conform Guvernului ar fi putut permite reclamanţilor să obţină o despăgubire pentru apartamentul în chestiune din cauza naţionalizării sale abuzive, Curtea consideră că în privinţa circumstanţelor speţei o asemenea procedură ar impune reclamanţilor o obligaţie specială şi exorbitantă. Ea relevă că ar fi exagerat să să ceară reclamanţilor, care au beneficat de o hotărâre definitivă ce le restituia apartamentul aflat în litigiu în natură, să ia ei înşişi iniţiativa de a demara o nouă procedură care de altfel, conform hotărârilor recente ale Curţii, nu şi-a dovedit caracterul efectiv (a se vedea, între altele, Porteanu contra României, nr. 4596/03, §§ 34-35, 16 februarie 2006). Între altele Curtea observă că la sfârşitul unei asemenea proceduri măsurile de reparaţie de care ar beneficia reclamanţii ar fi destinate să compenseze naţionalizarea abuzivă a bunului lor şi nu amestecul denunţat în cazul în speţă, neluând în calcul lipsa prelungită a despăgubirii de la data hotărârii de anulare a Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu, citat anterior, § 34).
51. Pe baza observaţiilor de mai sus, Curtea consideră că atingerea adusă dreotului reclamanţilor la respectarea bunurilor lor a rupt în defavoarea lor echilibrul just de păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Prin urmare, s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
52. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
53. În cea ce priveşte prejudiciul material suferit reclamanţii cer cu titlu principal restituirea bunului aflat în litigiu. În caz de nerestituire ei cer 150.000 euro (EUR) reprezentând valoarea apartamentului în cauză. Ei cer de asemenea 50.000 euro cu titlu de daună morală pentru suferinţele cauzate de amestecul statului în dreptul lor de proprietate, inclusiv pentru nefolosirea apartamentului din 1950 până în prezent. După expirarea termenului ce le-a fost acordat de grefa Curţii pentru a-şi preciza pretenţiile, reclamanţii au adăugat că cer 48.000 euro pentru nefolosirea apartamentului în afara sumei cerută pentru dauna morală şi au trimis un raport de expertiză care estimează valoarea apartamentului la 137.522 euro.
54. În privinţa cererii pentru prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a apartamentului în cauză este de 97.301 euro şi supune atenţiei un raport de expertiză în acest sens. Pe de altă parte, el consideră că cererea reieşită din lipsa de câştig ar trebui să fie respinsă, menţionând că în alt cauze, atunci când a ordonat restituirea bunului în temeiul articolului 41 al Convenţii, Curtea nu a acordat nicio sumă pentru nefolosinţă, rezervându-şi posibilitatea de a ţine cont de asta cu prilejul examinării prejudiciului moral invocat (Sofletea contra României, nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). În plus, într-o cauză recentă Curtea a respins cererea cu titlu de chirii neîncasate, considerând că nu poate face speculaţii asupra acestui punct (Buzatu contra României (reparaţie echitabilă), nr.34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). În privinţa cererii pentru dauna morală, Guvernul consideră că această daună invocată ar fi suficient compensată în cazul unei constatări a încălcării şi că, în orice caz, reclamanţii nu au dovedit vreo legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi suferinţa invocată.
55. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică în privinţa Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele ei. Dacă dreptul intern nu permite să se anuleze decât parţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul “echitabil” şi partea din frază “dacă a existat” stau mărturie în acest sens.
56. Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când decide în materie, figurează paguba materială, adică pierderile suferite efectiv ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi paguba morală, adică reparaţia stării de nelinişte, neplăcerilor şi incertitudinilor reieşite în urma acestei încălcări, precum şi alte pagube nemateriale (a se vedea, între altele, Ernestina Zullo contra Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
57. Între altele, acolo unde diferite elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre paguba materială şi paguba morală se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina în ansamblu (Comingersoll contra Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
58. Curtea consideră, în circumstanţele în speţă, că restituirea apartamentului în chestiune, aşa cum este ordonată de sentinţa definitivă din 16 mai 2000 a Judecătoriei Bucureşti, ar plasa reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesaţilor, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului.
59. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală şi elementele oferite de părţi, Curtea consideră că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 105.000 euro.
60. În privinţa cererii de despăgubire cu titlu de nefolosinţă a apartamentului, Curtea nu poate acorda vreo sumă cu acest titlu, ţinând cont, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea bunului drept reparaţie conform articolului 41 al Convenţiei şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar căpăta în cazul în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi venitul dintr-o chirie fiind în funcţie de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamanţi din 2002 cu prilejul reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne contra României, nr.54062/00, § 70, 22 decembrie 2004 şi Buzatu citat anterior, § 18).
61. În această privinţă, Curtea consideră că anularea hotărârii definitive din 13 septembrie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie a adus o atingere gravă dreptului reclamanţilor la respectarea bunului său, ce constituie un prejudiciu moral. În privinţa ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi hotărând echitabil, conform articolului 41 al Convenţiei, acordă împreună reclamanţilor 5.000 euro cu titlu de daună morală suferită.
B. Cheltuieli şi taxe
62. Fără a prezenta acte justificative, reclamanţii cer 5.000 euro pentru cheltuielile şi taxele plătite în faţa instanţelor interne şi la Curte.
63. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.
64. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li se stabileşte existenţa reală, necesitatea şi caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea decide să nu acorde nicio sumă reclamanţilor cu acest titlu (a se vedea, între altele, Ionescu contra României (reparaţie echitabilă), nr.38608/97, § 22, 10 noiembrie 2005).
C. Dobânzi moratorii
65. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Declară că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei din cauza nerespectării principiului siguranţei rapoartelor juridice;
3. Declară că nu s-au putut examina separat celelalte plângeri ale reclamanţilor inspirate din articolul 6 § 1 al Convenţiei;
4. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
5. Decide
că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor apartamentul nr.1 al imobilului situat în Bucureşti, la nr. 48, din strada Aurel Vlaicu, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
că în lipsa unei asemenea restituiri statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 105.000 euro (o sutăcincimii euro), drept pagubă materială;
că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor 5.000 euro (cincimii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor mai sus menţionate, sume ce vor fi transformate în lei (ROL) la cursul de schimb din ziua reglementării;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 5 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Fatos AraciBoštjan M. Zupancic
GrefieradjunctPreşedinte
| ← Stan şi Rosemberger împotriva României - Apartamente... | Brazdă şi Maliţa contra României - Imobile confiscate in... → |
|---|
