BERCARU contra României - Durata excesivă a procedurilor. Termen rezonabil. Dreptul la un proces echitabil -art. 6 alin (1) din Convenţie
| Comentarii |
|
Caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie să fie apreciat în lumina circumstanţelor cauzei şi cu trimitere la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru reclamantă. Nu se circumscrie termenului rezonabil perioada de nouă ani, două luni şi douăzeci şi şapte de zile pentru trei grade de jurisdicţie datorată exclusiv instanţelor interne (termene de judecată de cincisprezece luni, refacerea dosarului dispărut după un an, citarea corespunzătoare a reclamantei în Canada după doi ani şi trei luni), întârzierile de mai multe luni provocate de reclamantă neputând acoperi întârzierea acumulată între 1994-2003, imputabilă autorităţilor, cu consecinţa nesocotirii dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie: încălcare.
Cauza BERCARU împotriva României, cererea nr. 8870/02, hotărârea din 16 septembrie 2008
în cauza Bercaru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi de Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 26 august 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 8870/02) îndreptată împotriva României de către dna. Maria Bercaru («reclamanta»), cu dublă cetăţenie, română şi
canadiană, care a sesizat Curtea la 29 iunie 2001, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamanta a fost reprezentată de dna Anca Angelica Andrei, avocat în Constanţa. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu.
3. La 23 mai 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, a decis să examineze în acelaşi timp fondul cererii şi admisibilitatea acesteia [art. 29 alin. (3)].
ÎN FAPT Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în 1942 şi locuieşte în Montreal.
5. La 27 august 1993, mama reclamantei a introdus o acţiune civilă împotriva nepoatei sale, A.M., pentru anularea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la un apartament încheiat la 3 aprilie 1986 între părinţii reclamantei şi A.M. La 9 septembrie 1993, mama reclamantei a murit, iar reclamanta a continuat acţiunea.
6. La 14 septembrie 1993, executorul judecătoresc a confirmat existenţa unei acţiuni cu privire la apartament, iar la 13 octombrie 1993 reclamanta a comunicat lui A.M. să nu intre în apartament, întrucât conţinea bunuri moştenite de la părinţii săi.
7. în 1994, la o dată neprecizată, ea a introdus şi o plângere penală împotriva lui A.M. Conform reclamantei, nu a primit niciun răspuns la scrisorile sale din partea Parchetului.
8. La 9 noiembrie 1994, reclamanta şi-a completat acţiunea civilă, cerând anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru vicierea consimţământului. Ea a susţinut că A.M. i-a indus părinţii în eroare, convin-gându-i că îi va îngriji până la moarte, pentru ca astfel să îi vândă apartamentul.
9. La 21 decembrie 1994, Judecătoria Câmpina a respins acţiunea reclamantei, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de capacitate procesuală activă.
10. Reclamanta a introdus apel. Cele cinci şedinţe desfăşurate între 22 martie 1996 şi 29 mai 1998 au fost amânate datorită lipsei confirmării de primire a citaţiilor comunicate reclamantei în Canada. între 26 iunie 1998 şi 31 mai 1999, procedura a fost suspendată pentru absenţa nejustificată a părţilor.
11. La 31 mai 1999, reclamanta a solicitat redeschiderea procedurii. Conform reclamantei, la 1 7 decembrie 1999, procedura a fost suspendată din nou, iar la 13 octombrie 2000 a solicitat redeschiderea procedurii. Reclamanta şi-a exprimat dorinţa de a fi citată la adresa din Canada.
12. La 19 aprilie 2001, judecătorii responsabili de arhivele instanţei l-au informat pe preşedintele Tribunalului Prahova despre dispariţia dosarului şi necesitarea refacerii acestuia. Dintre cele şapte şedinţe desfăşurate între 4 mai 2001 şi 6 martie 2002 pentru refacerea dosarului, două au fost amânate la cererea reclamantei.
13. La 25 aprilie 2002, Tribunalul Prahova a admis apelul reclamantei şi a casat hotărârea primei instanţe, păstrând cauza pentru rejudecare. Această hotărâre a fost confirmată la 12 septembrie 2002 printr-o hotărâre definitivă pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
14. în rejudecare, dintre cele şaptesprezece şedinţe desfăşurate între 22 mai 2002 şi 27 iunie 2003, trei au fost amânate la cererea reclamantei.
15. La 30 iunie 2003, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea reclamantei şi a declarat contractul de vânzare-cumpărare parţial nul. In ceea ce priveşte motivul referitor la prescripţie, instanţa a considerat că termenul limită de trei ani trebuia să fie calculat din 1993, atunci când a murit mama reclamantei, iar nu de la data contractului de vânzare-cumpărare, din moment ce reclamanta aflase de acest contract abia în 1993.
Pe fond, instanţa a considerat că lipsa de discernământ a tatălui reclamantei, în timpul executării contractului de vânzare-cumpărare, fusese confirmată de un raport medical, însă nu existau date medicale de natură psihiatrică suficiente pentru a stabili capacitatea mentală a mamei reclamantei cu privire la înţelegerea conţinutului legal şi a consecinţelor contractului.
16. La 16 septembrie 2003, Curtea de Apel Piteşti, printr-o hotărâre definitivă, a admis recursul a lui A.M. şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei ca fiind prescrisă. Instanţa a observat că, în conformitate cu art. 3 şi art. 9 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare expirase, cel târziu la trei ani după o perioadă de optsprezece luni de la data la care contractul fusese executat.
17. Reclamanta a utilizat două căi extraordinare de atac, introducând acţiuni pentru anularea şi revizuirea hotărârii definitive din 16 septembrie 2003, însă la 10
decembrie 2003, respectiv la 27 februarie 2004, Curtea de Apel Piteşti a respins aceste acţiuni ca nefondate.
18. La o dată neprecizată, A.M. a notificat reclamantei de cel puţin două ori să delege o persoană în România să ridice bunurile din apartament, din moment ce reclamanta fusese evacuată, ori, dacă nu se conformează A.M. va vinde bunurile respective şi îi va plăti reclamantei contravaloarea acestora.
ÎN DREPT
t. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie în privinţa duratei procedurii
19. Reclamanta s-a plâns de faptul că durata procedurii fusese incompatibilă cu cerinţa „termenului rezonabil", prevăzută la art. 6 alin. (1) din Convenţie, care prevede după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea_ într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ ."
20. Guvernul a contestat acest argument, considerând cauza destul de complexă, în special pentru că, pe de o parte, reclamanta alesese să fie citată în Canada, ceea ce mărise termenele de citare la aproximativ şase luni, iar, pe de altă parte, rapoartele medicale cu privire la părinţii decedaţi ai acesteia trebuiau să fie realizate şi depuse la dosarul cauzei.
21. Reclamanta nu a fost de acord.
22. Perioada care urmează a fi luată în considerare a început la 20 iunie 1994, atunci când România a ratificat Convenţia. Cu toate acestea, în aprecierea caracterului rezonabil al termenului curs după acea dată, trebuie să se ţină seama de stadiul procedurii la acel moment. Perioada în cauză s-a încheiat la 16 septembrie 2003. Astfel, a durat nouă ani, două luni şi douăzeci şi şapte de zile pentru trei grade de jurisdicţie.
A. Cu privire la admisibilitate
23. Curtea observă că această plângere nu este în mod vădit neîntemeiată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, cererea a fost declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
24. Curtea reiterează că acest caracter rezonabil al duratei procedurii trebuie să fie apreciat în lumina circumstanţelor cauzei şi cu trimitere la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru reclamantă [a se vedea, între altele, cauza Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII],
25. Curtea nu consideră că subiectul cauzei este complex şi observă perioadele de inactivitate substanţiale pentru care Guvernul nu a prezentat nicio explicaţie satisfăcătoare şi care se datorează instanţelor interne. Acestea au avut nevoie până şi de cincisprezece luni pentru a stabili şedinţe de judecată (a se vedea supra, § 10).
26. în ceea ce priveşte dispariţia dosarului, Curtea consideră că responsabilitatea aparţinea în întregime autorităţilor. Mai mult decât atât, instanţele au avut nevoie de cel puţin un an pentru refacerea dosarului (a se vedea § 12 de mai sus).
27. în plus, Curtea remarcă o întârziere de aproximativ doi ani şi trei luni cauzată de incapacitatea instanţei de a cita reclamanta în mod corespunzător în Canada. Este o abordare constantă a Curţii faptul că un reclamant nu poate fi învinuit de faptul de a fi profitat pe deplin de resursele acordate de legislaţia naţională în apărarea intereselor sale (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Yagci şi Sargin împotriva Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319-A, § 66). Cu toate acestea, este adevărat că această amânare poate să fi fost imputabilă parţial reclamantei care insistase să fie citată în Canada, cu toate că fusese reprezentată în cadrul procedurii de avocaţi care locuiau în România. Alături de Guvern, Curtea remarcă faptul că atunci când reclamanta a ales să fie citată în România, perioadele de notificare pentru şedinţe au fost în mod semnificativ mai scurte.
28. Prin urmare, Curtea consideră că, în timp ce reclamanta era răspunzătoare pentru întârzieri de mai multe luni, întârzierea acumulată între 1994 şi 2003 era imputabilă, în cea mai mare parte, autorităţilor.
29. Curtea a constatat în mod frecvent încălcări ale art. 6 alin. (1) din Convenţie în cauze care ridicau aspecte similare celui din prezenta cauză (a se vedea cauza Frydlender, precitată).
30. După examinarea tuturor probelor înaintate acesteia, Curtea consideră că Guvernul nu a evidenţiat niciun fapt sau argument în măsură să o convingă a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză. Având în vedere consideraţiile mai sus-menţionate şi jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul de faţă durata procedurii era excesivă şi nu îndeplinea cerinţa „termenului rezonabil".
în consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. (1).
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie
31. Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 13 din Convenţie, de faptul că nu primise niciun răspuns din partea Parchetului referitor la plângerea penală introdusă la Parchetul Câmpina în 1994 împotriva lui A.M. şi că instanţele îi pierduseră dosarul. La 14 decembrie 2007, în cadrul observaţiilor sale ca răspuns la observaţiile Guvernului, ea s-a plâns, de asemenea, de lipsa căilor interne de atac prin care să reclame durata nerezonabilă a procedurii.
32. Curtea consideră că plângerea cu privire la pierderea dosarului ar trebui să fie examinată din punctul de vedere al art. 6 alin. (1) din Convenţie şi, întrucât a fost formulată, de asemenea, în temeiul acestui articol, va fi analizată în continuare.
33. în ceea ce priveşte afirmaţiile reclamantei în privinţa plângerii penale introduse în 1994 împotriva lui A.M., Curtea consideră că, presupunând că nu existau niciun fel de căi de atac efective în prezenta cauză, cu toate că aceasta putea să fi reclamat lipsa unui răspuns în faţa procurorului ierarhic superior competent, reclamanta trebuie să fie considerată a fi fost conştientă de lipsa oricăror cercetări penale efective cu mult înainte de a fi sesizat Curtea la 29 iunie 2001 [a se vedea cauza Bayram şi Yildinm împotriva Turciei (dec.), nr. 38587/97, 29 ianuarie 2002]. Dacă reclamanta nu conştientizase această situaţie până în 2001, Curtea consideră că acesta era rezultatul propriei neglijenţe. Mai mult decât atât, reclamanta nu a reuşit să demonstreze existenţa circumstanţelor specifice care ar fi putut să o împiedice să respecte termenul limită prevăzut la art. 35 alin. (1) din Convenţie.
34. în ceea ce priveşte lipsa căilor interne de atac în privinţa duratei procedurii, Curtea remarcă faptul că acest capăt de cerere se referă la procedura care s-a încheiat la 16 septembrie 2003. Prin urmare, a fost formulat la peste şase luni de la încheierea situaţiei în cauză.
35. Rezultă că această parte a cererii este în afara termenului limită de şase luni şi trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie.
III. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
36. Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 6 alin. (1), că nu avusese acces la o instanţă, din moment ce cauza sa nu fusese judecată pe fond, iar instanţele îi pierduseră dosarul. De asemenea, s-a plâns de faptul că procedura şi soluţia au fost injuste, că instanţele interne nu au fost independente şi imparţiale, nu reuşiseră să aprecieze faptele în mod corect, şi interpretaseră greşit legislaţia internă, că nu fusese niciodată citată, iar Tribunalul Prahova nu examinase martorii în numele său şi că aceiaşi doi judecători se pronunţaseră cu privire la cele două căi extraordinare de atac.
37. în plus, reclamanta invocă o încălcare a art. 3 în privinţa părinţilor săi, a art. 8 din cauza privării de domiciliul său din România aflat în apartamentul părinţilor acesteia, a art. 14 din cauza privării de apartamentul în cauză, luând în considerare faptul că se căsătorise în Canada şi că părinţii acesteia fuseseră foarte bolnavi, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care procedura nu îi permisese să îşi recupereze apartamentul şi toate bunurile deţinute de aceasta, moştenite de la părinţii săi, care, în cele din urmă, fuseseră furate de către A.M.
De asemenea, reclamanta s-a întemeiat pe art. 7, art. 17 şi art. 34 din Convenţie, iar la 14 decembrie 2007, s-a întemeiat pe art. 2 din Protocolul nr. 4, art. 3 din Protocolul nr. 7, precum şi pe art. 1 din Protocolul nr. 12.
38. După luarea în considerare cu atenţie a pretenţiilor reclamantei în lumina tuturor probelor aflate la dispoziţia sa, Curtea constată că, în măsura în care problemele în cauză intră în competenţa sa, acestea nu relevă nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie sau de protocoalele sale.
39. Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă, ca fiind în mod manifest nefondată, în aplicarea art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
40. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
41. Reclamanta a solicitat suma de 40.000 euro cu titlu de prejudiciu material, reprezentând jumătate din valoarea apartamentului şi a proprietăţii moştenite de la părinţii săi. De asemenea, reclamanta a solicitat suma de 20.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
42. Guvernul a contestat pretenţia cu titlu de prejudiciu material pe motiv că nu putea fi constată nicio legătură
de cauzalitate între prejudiciul respectiv şi durata nerezonabilă pretinsă a procedurii. în plus, Guvernul a considerat că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral era prea ridicată.
43. Curtea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge această pretenţie. Cu toate acestea, consideră că reclamanta trebuie să fi suferit un prejudiciu moral în ceea ce priveşte încălcarea constatată. Statuând în echitate, Curtea acordă suma totală de 2.000 euro cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
44. De asemenea, reclamanta a solicitat suma de 3.300 euro pentru cheltuieli de judecată, repartizată după cum urmează: 3.033,87 euro pentru onorariile avocaţilor şi 239,68 euro pentru taxe poştale. Aceasta a depus facturi pentru plata onorariilor mai multor avocaţi şi pentru rapoartele de expertiză, precum şi pentru taxe poştale.
45. Guvernul a contestat aceste pretenţii pe motiv că nu putea fi constatată niciun fel de legătură de cauzalitate între plata onorariilor a cinci avocaţi şi prezenta cauză, că reclamanta nu depusese contractele de asistenţă juridică încheiate cu aceşti cinci avocaţi şi că acele contracte de asistenţă juridică încheiate cu alţi doi avocaţi nu fuseseră semnate de aceştia din urmă.
46. în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant este îndreptăţit la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectuate în mod real şi necesar şi erau rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul. în prezenta cauză, având în vedere informaţiile aflate la dispoziţia sa şi criteriile mai sus-menţionate şi realizând o evaluare pe o bază echitabilă, aşa cum impune art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 1.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi
47. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte durata excesivă a procedurii, şi inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 2.000 euro (două mii euro), la care se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, în ceea ce priveşte prejudiciul moral;
b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, suma de 1.000 euro (o mie euro), la care se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată;
c) că sumele mai sus-menţionate vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data reglementării;
d) că, începând de la data expirării termenului amintit de trei luni şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea reclamantei de reparaţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 16 septembrie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi alin. (3) din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← OMWENYEKE contra Germaniei - Restricţiile geografice impuse... | LAMARCHE contra României - Aplicabilitatea art. 6 constituirii... → |
|---|
