LAMARCHE contra României - Aplicabilitatea art. 6 constituirii de parte civilă. Acces la instanţă. Refuzul instanţelor de a accepta constituirea de parte civilă în procesul penal.
| Comentarii |
|
Reclamanta, care a fost audiată atât de parchet cât şi de instanţă fără a formula o cerere expresă de constituire ca parte civilă, asistată de avocat la parchet, care nu a contestat modul de audiere al acesteia, şi prezentă personal în faţa instanţei fără a invoca posibilitatea de a fi reprezentată de avocat în instanţă, nu poate invoca ulterior constituirea sa ca parte civilă, deoarece instanţa a examinat calitatea reclamantei de martor, fără ca
aceasta să se opună. De altfel, chiar înainte de desfăşurarea procesului penal, reclamanta a fost parte într-un litigiu civil care viza anularea contractului de vânzare-cumpărare, în cadrul căruia ar fi putut cere repararea prejudiciului pe care pretinde că l-ar fi suferit, situaţie în care dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie au fost respectate: neîncălcare.
Cauza LAMARCHE împotriva României, cererea nr. 21472/03, hotărârea din 16 septembrie 2008
în cauza Lamarche împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a 11l-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din camera de consiliu, de la data de 26 august 2008, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 21472/03) îndreptată împotriva României, de o resortisantă a acestui stat, dna. Rodica-lulia Lamarche («reclamanta»), care a sesizat Curtea la 12 iunie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamanta, căreia i s-a acordat beneficiul asistenţei juridice, a fost reprezentată succesiv de dle. Paulina lacob, Felicia Ştefănescu şi de dl. Gheorghe Cernăianu, acesta din urmă fiind avocat la Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat prin agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanta invocă în special faptul că a fost privată de accesul la un tribunal, motivând că cererile sale repetate de constituire ca parte civilă în cadrul unei proceduri penale, au fost ignorate de instanţe şi că, datorită acestui fapt, ea nu are nicio posibilitate de a-şi vedea reparat prejudiciul pe care l-a suferit, ca urmare a faptelor penale reclamate.
4. La 15 noiembrie 2006, Curtea a decis să îi comunice Guvernului plângerile fondate pe art. 6 alin. (1) (accesul la un tribunal) şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Conform prevederilor art. 29 alin. (3) din Convenţie, ea a decis în plus să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în 1950 şi locuieşte la Bucureşti.
6. La 9 august 2000, ea a depus la parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti, o plângere penală contra mai multor persoane, pe care le acuza că i-au vândut apartamentul împotriva voinţei sale, folosind acte de identitate false.
7. Ea a introdus, de asemenea, şi o acţiune împotriva lui M.P., cumpărătorul apartamentului, admisă de secţia civilă a Tribunalului Bucureşti care, prin hotărârea din 23 octombrie 2000, a constatat nulitatea contractului de vânzare, în care numele reclamantei figura în calitate de vânzătoare a apartamentului său. Reclamanta nu a cerut despăgubiri în cadrul acestui proces.
8. în paralel, poliţia a deschis o cercetare penală cu privire la plângerea depusă de reclamantă. La 1 septembrie 2000, reclamanta a fost audiată în calitate de parte vătămată, în prezenţa avocatului ales.
9. La 19 septembrie 2001, prin rechizitoriul parchetului, F.L., M.P., E.Z. şi S.S. au fost trimişi în judecată, la Judecătoria Bucureşti, pentru complicitate la mai multe infracţiuni de fals. Reclamanta a fost menţionată printre martorii acuzării.
10. La Judecătoria Bucureşti au avut loc şase şedinţe. Reclamanta, care a fost citată în calitate de parte vătămată, nu s-a prezentat decât la ultima şedinţă. Citaţiile nu purtau menţiuni cu privire la constituirea de parte civilă.
în cererile de amânare, reclamanta invoca imposibilitatea de a se prezenta, datorită stării precare de sănătate şi pentru că citaţiile ajungeau prea târziu, fapt care nu îi permitea să se pregătească din vreme pentru şedinţe.
II. La 30 noiembrie 2001, reclamanta a depus la dosar o cerere pentru eliberarea câtorva copii ale unor piese din dosar, în scopul de a-şi pregăti, arăta ea, „acţiunea penală", deoarece apartamentul ei fusese furat de inculpaţi.
12. La 7 februarie 2002, la cea de-a cincea şedinţă, instanţa a constatat că, în pofida absenţei reclamantei şi a inculpatului F.L., procedura de citare fusese corectă şi a procedat la audierea inculpaţilor şi a martorului prezent. Ea a dispus apoi ca reclamanta să fie citată
pentru a compărea la următoarea şedinţă şi să fie adusă sub escortă.
13. La 7 martie 2002, instanţa, în complet de judecător unic, a audiat-o pe reclamantă şi a decis că acesteia trebuia a fi calificată drept martor.
14. La 2 aprilie 2002, reclamanta l-a recuzat pe judecător, motivându-şi cererea astfel:
„Judecătorul_ a îndrăznit să hotărască, fără a mă consulta în prealabil, aşa cum prevede legea, că eu nu aveam calitatea de parte vătămată, ci de martor. Mă opun, aşa cum am făcut şi în şedinţa de judecată, fiindcă apartamentul meu a fost furat, am cheltuit sume importante pentru a-l recupera_ şi mi se pare normal să recuperez aceste sume, constituindu-mă parte civilă. Pretind, de asemenea, şi repararea prejudiciului moral._ "
La 3 aprilie 2002, cererea de recuzare a fost respinsă de judecătorie, hotărând într-un alt complet, printr-o încheiere care putea fi apelată odată cu apelarea hotărârii date pe fondul cauzei.
15. La şedinţa din 4 aprilie 2002, instanţa a ascultat concluziile părţilor, pe fondul cauzei şi a amânat pronunţarea pentru data de 11 aprilie 2002.
16. Instanţa a pronunţat hotărârea la 11 aprilie 2002. Ea a concluzionat că inculpaţii erau vinovaţi de faptele pentru care erau acuzaţi şi le-a aplicat pedepse cu închisoarea. Ea a apreciat, totuşi, că nu era posibil a se dispune anularea contractului fals de vânzare, în măsura în care reclamanta nu participase la proces în calitate de parte civilă.
17. Reclamanta a formulat apel împotriva acestei hotărâri solicitând, în principal, recunoaşterea calităţii de parte civilă şi cuantificându-şi cererile de reparare a prejudiciului suferit.
18. Prin încheierea de şedinţă din 14 august 2002, Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamantei de a fi parte în proces, apreciind că problema de a şti dacă această cerere era întemeiată sau nu, ţinea de fondul cauzei.
Tribunalul s-a pronunţat prin decizia din 16 septembrie 2002. Făcând referire la argumentele prezentate la examinarea cererii parchetului cu privire la anularea contractului fals, el a apreciat că partea vătămată era, în mod concret, notarul public, care fusese înşelat de inculpaţi şi a fost astfel determinat să le furnizeze serviciile sale. Prin urmare, el a dispus anularea amintitului contract. în schimb, apelul introdus de reclamantă a fost respins ca nefondat.
19. Cererea de recurs introdusă de reclamantă împotriva acestei decizii a fost declarată inadmisibilă, prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 12 decembrie 2002, care a reţinut că reclamanta, care nu participase la proces decât în calitate de martor, nu putea formula critici împotriva deciziilor pronunţate.
20. La o dată neprecizată, reclamanta a vândut unui terţ apartamentul, pentru a cumpăra succesiv un al doilea apartament, mai mic, apoi două rulote, una lângă alta. în prezent, ea locuieşte în cea de-a doua rulotă.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
21. Dispoziţiile pertinente ale Codului de procedură penală prevăd:
Art. 14
„1. Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
2. Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă."
Art. 15
„1. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei responsabile civilmente.
2. Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare_
4. Acţiunea civilă este scutită de taxa de timbru."
Art. 19
„1. Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune.
2. Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
3. De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă.
4. Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu
poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă."
Art. 20
„Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă."
Art. 22
„1. Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
2. Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia."
Art. 76
„1. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune_ .
2. înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere ca poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o paguba materială, că se poate constitui parte civilă. De asemenea, i se atrage atenţia că declaraţia_ de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare."
22. Doctrina şi practica instanţelor au stabilit că orice manifestare de voinţă din care rezultă neîndoielnic intenţia persoanei vătămate de a obţine repararea prejudiciului material suferit în urma unei infracţiuni reprezintă o valabilă constituire de parte civilă (Ion Neagu, Drept procesual penal, Ed. Global Lex, 2002, p. 176). Conform unei părţi a doctrinei şi a instanţelor, constituirea de parte civilă poate avea loc şi după data citirii actului de sesizare, cu condiţia ca inculpatul să nu formuleze opoziţie (op. cit., p. 175).
23. La 3 februarie 1999, Curtea de Apel Suceava a hotărât că art. 14 din Codul de procedură penală nu viza decât repararea prejudiciului material suferit în urma unei infracţiuni, şi a hotărât că, din această cauză, o reparare a prejudiciului moral putea fi solicitată de partea vătămată care nu se constituise parte civilă, o astfel de despăgubire putând fi cerută de partea interesată în orice fază a judecăţii în fond, fără a fi îngrădită de termenul prevăzut la art. 15 alin. (2) al aceluiaşi cod.
24. în sfârşit, Curtea Supremă de Justiţie a amintit, la 10 octombrie 1991, că, referitor la constituirea de parte civilă şi la obligaţia părţii interesate de a cuantifica şi de a dovedi prejudiciul pretins, instanţa trebuia să aibă rol activ pe durata procesului, mai ales acela de a consilia părţile cu privire la protecţia drepturilor şi intereselor acestora.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
25. Reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului ei de acces la un tribunal, aşa cum prevede art. 6 alin. (1) din Convenţie, ca urmare a refuzului jurisdicţiilor penale de a o recunoaşte ca parte civilă în procesul intentat împotriva persoanelor care îi vânduseră ilegal apartamentul. Art. 6 alin. (1) prevede în părţile sale pertinente:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil_ a cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Cu privire la admisibilitate
26. Curtea reţine că prin constituirea ca parte civilă, în conformitate cu legea română, o persoană introduce o acţiune în repararea prejudiciului pe care pretinde că l-a suferit, această acţiune intrând în câmpul de aplicare al art. 6 alin. (1) din Convenţie, conform criteriilor enunţate în cauza Perez împotriva Franţei [(GC), nr. 47287/99, §§ 59-62, CEDO 2004-I],
27. Curtea constată că această cerere nu este vădit nefondată, în sensul prevederilor art. 35 alin. (3) din Convenţie. Curtea arată, de altfel, că nu întâmpină niciun motiv de inadmisibilitate, hotărând deci să o declare admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Susţinerile părţilor
28. Guvernul arată că reclamanta nu şi-a exprimat niciodată dorinţa de a se constitui parte civilă, în termenul stabilit de lege, care a expirat la 7 februarie 2002, şi nu a contestat audierea sa în calitate de martor, la şedinţa din 7 martie 2002. El apreciază că statul nu este sub nicio formă răspunzător de aceste fapte.
29. Reclamanta pretinde că în mai multe rânduri, la 7 martie 2002, i-a arătat judecătorului că voia să se constituie parte civilă, însă acesta a refuzat sistematic să îi recunoască această calitate.
2. Aprecierea Curţii
30. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia, fără a nega marja de apreciere de care se bucură statul în această materie, limitările aplicate dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, nu restrânge accesul acordat individului, într-o manieră sau până la un punct astfel încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa lui, mai ales în măsura în care scopul Convenţiei constă în a proteja nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (a se vedea, între altele, F.E. împotriva Franţei, hotărâre din 30 octombrie 1998, Recueil des arrets et decisions 1998-VIII, p. 3349, § 44; Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41727/98, § 23, CEDO 2001-XII; şi Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, Seria A nr. 37, p. 16, § 33).
în plus, Curtea nu este învestită cu examinarea in abstracto a sistemul juridic intern, unica ei sarcină fiind să cerceteze dacă, în speţă, măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente [a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Ignaccolo-Zenide împotriva României § 108, (GC), nr. 31679/96, CEDO 2000-I şi Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003].
31. Curtea notează că, în conformitate cu legea aplicabilă, autorităţile române sunt ţinute să informeze partea vătămată cu privire la posibilitatea de a se constitui parte civilă (supra, §§ 21 şi 24).
32. în speţă, reclamanta a fost audiată o dată de parchet şi o dată de instanţă. Documentele nu permit a afla dacă ea a fost sau nu informată în mod expres cu privire la posibilitatea de a solicita o reparaţie. Chiar dacă ar fi fost, cu toate acestea, reclamanta nu a făcut o cerere expresă de constituire ca parte civilă la acest moment.
33. Curtea notează că în faţa parchetului, reclamanta a fost reprezentată de un avocat care nu a contestat modul în care reclamanta a fost audiată şi nici nu a făcut o cerere expresă de constituire ca parte civilă în numele clientei sale. în faţa instanţei, reclamanta a acţionat fără avocat. Or, ea ar fi avut posibilitatea angajării unui reprezentant, în scopul de a-şi face cunoscute interesele în faţa instanţelor şi de a nu prelungi procedura, având în vedere mai ales faptul că fusese împiedicată din diverse motive să participe la şedinţele de judecată. De altfel, în cauză nimic nu lasă să se înţeleagă că reclamanta ar fi pierdut posibilitatea de a fi reprezentată de un avocat pe durata procesului în faţa instanţelor.
34. Presupunând, în plus, că scrisoarea sa din 30 noiembrie 2001, în care îşi arăta intenţia de a-şi pregăti „acţiunea penală" sau declaraţia expresă din 2 aprilie 2002, prin care şi-a manifestat intenţia de a se constitui parte civilă, ar fi putut genera o constituire valabilă de parte civilă sau cel puţin ar fi putut declanşa o examinare aprofundată a problemei, în virtutea rolului activ pe care legea română îl conferă judecătorului, Curtea constată că instanţele au examinat calitatea reclamantei în proces. Astfel, la 7 martie 2002, judecătoria a calificat-o pe reclamantă ca martor, iar în apelul acesteia, tribunalul a confirmat această decizie apreciind că numai notarul se putea pretinde parte vătămată.
35. Curtea mai constată că în lipsa oricărei menţiuni aferente în încheierile de şedinţă pronunţate de judecătorie, era cu neputinţă să se stabilească în această cauză data citirii actului de sesizare. Cu toate acestea, Curtea apreciază că această dată nu prezintă importanţă în speţă, având în vedere că oricum instanţa a precizat, la 7 martie 2002, poziţia reclamantei, fără ca aceasta să se opună.
36. Curtea reţine, în sfârşit, că chiar înainte de desfăşurarea procesului penal, reclamanta a fost parte într-un litigiu civil care viza anularea contractului fals de vânzare, unde ar fi putut, de asemenea, să ceară repararea prejudiciului pe care pretindea că l-ar fi suferit.
37. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a conchide că în speţă nu a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
38. Reclamanta se mai plânge cu privire la faptul că, drept urmare a respingerii cererii sale de constituire ca parte civilă, ea nu a putut obţine repararea prejudiciului cauzat prin vânzarea ilegală a bunului ei, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
39. Or, Curtea aminteşte că reclamanta nu a sesizat în mod legal instanţele civile sau penale, cu o cerere în repararea prejudiciului pretins, chiar dacă legea română i-ar fi oferit posibilitatea.
40. Rezultă că această plângere trebuie respinsă, datorită neepuizării căilor interne de recurs, în aplicarea art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă cu privire la plângerea întemeiată pe art. 6 alin. (1) din Convenţie şi inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Redactată în limba franceză şi apoi comunicată în scris la data de 16 septembrie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← BERCARU contra României - Durata excesivă a procedurilor.... | DRĂGĂNESCU contra României - Durata excesivă a procedurilor.... → |
|---|
