DRĂGĂNESCU contra României - Durata excesivă a procedurilor. Termen rezonabil. Dreptul la un proces echitabil -art. 6 alin. (1) din Convenţie
| Comentarii |
|
Caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie să fie apreciat în lumina circumstanţelor cauzei şi cu trimitere la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru reclamant. Nu corespunde termenului rezonabil durata procedurii de şapte ani, o lună şi şaptesprezece zile pentru primul reclamant şi şase ani, nouă luni şi optsprezece zile pentru cel de-al doilea reclamant, pentru trei grade de jurisdicţie, dată fiind natura litigiului privind acordarea de despăgubiri pentru prejudicii aduse sănătăţii care reclamă o diligenţă specială din partea instanţelor interne. Art. 6 alin. (1) din Convenţie: încălcare.
Cauza DRĂGĂNESCU împotriva României, cererea nr. 29301/03, hotărârea din 30 septembrie 2008
în cauza Drăgănescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyu-lumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi de Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 9 septembrie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 29301/03) îndreptată împotriva României, ai cărei resortisanţi, dl. Remus Drăgănescu şi dna. Ecaterina Drăgănescu («reclamanţii»), au sesizat Curtea la 19 iulie 2003, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu.
3. La 10 iulie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, aceasta a decis să examineze, în acelaşi timp, fondul cererii, precum şi admisibilitatea acesteia [art. 29 alin. (3)].
ÎN FAPT Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în 1936 şi respectiv, 1947 şi locuiesc în Bucureşti.
5. La 28 mai 1994, reclamanţii au fost răniţi într-un accident de maşină provocat de B.F. La 17 octombrie 1994, procuratura de pe lângă Judecătoria Alexandria a dispus trimiterea în judecată a lui B.F., menţionând că primul reclamant s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând despăgubiri. La 16 februarie 1995, şi cel de-al doilea reclamant a solicitat despăgubiri.
6. La 6 mai 1996, Judecătoria Alexandria l-a condamnat pe B.F. pentru vătămare corporală din culpă, considerându-l personal răspunzător şi a acordat reclamanţilor atât prejudicii materiale, cât şi morale. De asemenea, a dispus ca B.F. să plătească primului reclamant o sumă lunară până la recuperarea sa.
7. La 15 noiembrie 1996, Tribunalul Teleorman a admis apelurile introduse de toate părţile şi a dispus disjungerea cauzei, stabilind termen pentru continuarea judecării acţiunii civile. S-a considerat că prima instanţă ar fi trebuit să actualizeze rapoartele de expertiză tehnică şi medicală şi ar fi trebuit să dispună un raport de expertiză contabilă. Această hotărâre a fost confirmată la 10 aprilie 1997 printr-o hotărâre definitivă a Curţii de apel Bucureşti.
8. Dintre cele treizeci şi opt de şedinţe de judecată desfăşurate între 1 iulie 1996 şi 10 decembrie 1999, şase au fost amânate la cererea primului reclamant. La 26 iunie 1998, la cererea primului reclamant, cauza a fost strămutată la Tribunalul Bucureşti.
9. La 17 decembrie 1999, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului împotriva cuantumului prejudiciilor acordate prin hotărârea din 6 mai 1996 şi la 16 februarie 2000; Curtea de apel Bucureşti a confirmat această decizie printr-o hotărâre definitivă.
10. La 6 iulie 2001, recursul în anulare introdus de către Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pentru casarea hotărârilor din procedurile penale a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, care a înlăturat, prin urmare, hotărârile din 1 7 decembrie
1999 şi 16 februarie 2000 şi a retrimis cauza tribunalului pentru o nouă examinare. Curtea supremă a considerat că instanţele interpretaseră legea în mod greşit, că valoarea despăgubirilor nu fusese apreciată corect şi că Tribunalul Bucureşti respinsese nejustificat, la 3 decembrie 1999, raportul de expertiză propus şi plătit de către reclamanţi. în continuare, a considerat ca fiind necesar un raport de expertiză contabilă.
11. Pe parcursul rejudecării, s-au desfăşurat şaptesprezece şedinţe de judecată în faţa tribunalului; niciuna dintre acestea nu a fost amânată ca urmare a cererilor reclamanţilor.
12. La 9 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis apelul reclamanţilor împotriva hotărârii primei instanţe
şi a mărit cuantumul despăgubirilor. De asemenea, instanţa a reţinut că reclamanţii renunţaseră la pretenţia pentru un vehicul adaptat dizabilităţii lor.
13. Reclamanţii au introdus din nou recurs. In timpul şedinţei din 1 7 aprilie 2003, aceştia au susţinut în faţa Curţii de Apel Bucureşti că nu renunţaseră la pretenţia privind vehiculul.
14. La 24 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o hotărâre definitivă, respingând ca nefondat recursul reclamanţilor, pe motiv că afirmaţiile acestora nu erau susţinute de probe.
15. La 12 mai 2006, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o hotărâre definitivă, a respins contestaţia la executare a hotărârii formulată de reclamanţi din 9 decembrie 2002. Instanţa a considerat că cererea reclamanţilor de mărire a cuantumului despăgubirilor era de natură civilă şi nu putea fi ridicată ca o obiecţie la executarea hotărârii.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
16. Reclamanţii s-au plâns de faptul că durata procedurii a fost incompatibilă cu cerinţa „termenului rezonabil", prevăzută la art. 6 alin. (1) din Convenţie, care prevede după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea_ într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
17. Guvernul a contestat acest argument.
18. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 octombrie 1994 cel târziu pentru primul reclamant şi la 16 februarie 1995 pentru cel de-al doilea reclamant şi s-a încheiat la 24 aprilie 2003. Perioada cuprinsă între hotărârea definitivă din 16 februarie
2000 şi recursul în anulare nu este luată în considerare, din moment ce niciun fel de proceduri nu erau în curs. Astfel, a durat şapte ani, o lună şi şaptesprezece zile pentru primul reclamant şi şase ani, nouă luni şi optsprezece zile pentru cel de-al doilea reclamant, pentru trei grade de jurisdicţie.
A. Cu privire la admisibilitate
19. Curtea reţine faptul că această plângere nu este în mod manifest nefondată, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, cererea a fost declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
20. Curtea reiterează că este necesar să se aprecieze caracterul rezonabil al duratei procedurii în lumina circumstanţelor cauzei şi cu trimitere la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi al autorităţilor competente şi miza litigiului pentru reclamanţi [a se vedea, printre altele, cauza Frydlender împotriva Franţei (GC) nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII],
21. Curta a constatat frecvent încălcări ale art. 6 alin. (1) din Convenţie în cauze în care se ridicau aspecte similare celui din prezenta cauză (a se vedea cauza Frydlender, precitată).
22. După examinarea tuturor probelor prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a evidenţiat niciun fapt sau argument de natură să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Mai mult decât atât, conflictul din prezenta cauză privea compensarea pentru prejudicii aduse sănătăţii. Curtea consideră că natura conflictului reclamă o diligenţă specială din partea instanţelor interne (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Marchenko împotriva Rusiei, nr. 29510/04, § 40, 5 octombrie 2006).
23. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cauza de faţă durata procedurii era excesivă şi nu îndeplinea cerinţa „termenului rezonabil".
în consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. (1).
II. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
24. Reclamanţii s-au plâns în temeiul art. 3 de tratamente inumane şi degradante, din moment ce nu aveau niciun fel de resurse materiale pentru a-şi permite un tratament medical corespunzător, că procedura îndelungată le cauzase stres şi tensiune şi că suma redusă de prejudicii morale acordate nu reflectase în mod corespunzător suferinţa pe care o suportaseră.
25. Reclamanţii s-au plâns în temeiul art. 6 alin. (1) că atât procedurile cât şi rezultatul au fost injuste, că instanţele interne nu au fost nici independente şi nici imparţiale, că acestea nu reuşiseră să aprecieze faptele corect şi interpretaseră în mod greşit legislaţia internă. De asemenea, aceştia s-au plâns de cuantumul despăgubirilor şi primul reclamant a afirmat că nu a avut acces la o instanţă întrucât cererea acestuia pentru un
vehicul adaptat nevoilor sale, deşi reiterată printr-o cale de atac, nu a fost luată în considerare de către instanţe.
26. Reclamanţii s-au plâns în temeiul art. 14 din Convenţie şi art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 12 că au fost discriminaţi în ceea ce priveşte despăgubirile, din cauza bunăstării şi statutului social al lor.
27. Având în vedere observaţiile reclamanţilor reclamanţilor în lumina tuturor probelor aflate în posesia sa, Curtea constată că, în măsura în care aspectele reclamate se află în competenţa sa, acestea nu dezvăluia nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie sau de protocoalele sale.
28. Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă ca fiind în mod manifest nefondată, în temeiul art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
29. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
30. Reclamanţii solicită cu titlu de prejudiciu material suma de 1 3.475 euro şi respectiv, suma de 2.060 euro, precum şi o sumă lunară de 310 euro şi respectiv,
116 euro, cu începere de la 1 iunie 1996, şi până la recuperarea acestora, reprezentând pierderi privind apicultura şi grădinăritul, un vehicul adaptat nevoilor lor, salariile pierdute şi cheltuieli de trai efectuate ca urmare a accidentului. De asemenea, aceştia solicită suma de 20.000 euro, câte 10.000 euro fiecare, cu titlu de prejudiciu moral.
31. Guvernul contestă aceste pretenţii, pe motiv că nu poate fi constatată nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul urmărit şi pretinsa încălcare a duratei procedurii. Mai mult decât atât, acesta consideră că o constatare a unei încălcări ar constitui, prin natura sa, o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi putut suferi reclamanţii. în orice situaţie, Guvernul consideră că suma reclamată în acest sens este prea mare.
32. Curtea nu întrevede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge această pretenţie. Cu toate acestea, consideră că reclamanţii trebuie să fi îndurat un prejudiciu moral în ceea ce priveşte încălcarea constatată. Statuând în echitate, Curtea acordă în comun acestora suma totală de 2.600 euro cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
33. Reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată, în consecinţă, nu se justifică acordarea unei sume cu acest titlu.
C. Dobânzi
34. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibilă şi cererea inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 2.600 euro (două mii şase sute euro), la care se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care urmează a se converti în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data reglementării;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit de trei luni şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă a reclamanţilor pentru rest.
Redactat în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 30 septembrie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
| ← LAMARCHE contra României - Aplicabilitatea art. 6 constituirii... | DUŢĂ contra României - Durata excesivă a procedurilor.... → |
|---|
