AMURĂRIŢEI contra României - Partaj judiciar. Includerea unui teren în masa partajabilă şi atribuirea sa unei părţi. Executarea hotărârii.
| Comentarii |
|
1. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care împiedică repunerea în discuţie a oricărei soluţii pronunţate definitiv.
Or, în cauză, terenul din Bejenie a făcut obiectul a trei litigii în care reclamanta şi V. au putut să îşi prezinte poziţiile: acţiunea în anulare a schimbului, acţiunea de partaj şi acţiunea în revendicare. Prin urmare, reclamanta, căreia i s-a atribuit terenul de pe urma tatălui său în procesul de partaj, faţă de care s-a purtat ca un adevărat proprietar din 1994, nu putea pierde dreptul astfel recunoscut în 2000, ca efect al acţiunii în revendicare, deoarece instanţele trebuiau să ţină cont de autoritatea de lucru judecat în privinţa constatărilor din acţiunile anterioare, neputând ţine cont doar de cele din acţiunea în anularea schimbului, excluzându-le pe cele din partaj, atâta timp cât aceasta nu putea fi penalizată pentru a nu fi chemat în judecată pe fraţii lui V. pentru a le fi opozabile deciziile din partaj deoarece erau terţi în raport cu succesiunea, în consecinţă, prin admiterea acţiunii în revendicare, chiar presupunând că instanţele ar fi reparat erorile comise anterior prin soluţia pronunţată în partaj, reclamanta nu trebuie să suporte eventualele carenţe ale autorităţilor, atenuarea vechilor atingeri nu se poate realiza prin crearea de prejudicii disproporţionate noi, situaţie în care au fost nesocotite exigenţele art. 6 alin. (1) din Convenţie, interpretat prin prisma principiului securităţii raporturilor juridice: încălcare.
2. Cu toate că ingerinţa în dreptul de proprietate nu a fost cauzată de anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin intermediul unei căi extraordinare de atac, efectele pentru reclamantă ale atingerii securităţii raporturilor juridice sunt aceleaşi, şi anume pierderea unui drept de proprietate care fusese recunoscut înainte printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă care a fost, de altfel, executată şi care fusese pronunţată în cadrul unui litigiu care opunea aceleaşi părţi ca şi cele care s-au regăsit apoi în procesul privind acţiunea în revendicare. Art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
Cauza AMURĂRIŢEI împotriva României, cererea nr. 4351/02, hotărârea din 23 septembrie 2008
în cauza Amurăriţei împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi de Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 2 septembrie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 4351/02) îndreptată împotriva României, al cărei resortisant, dna. Maria Amurăriţei («reclamanta»), a sesizat Curtea la 28 februarie 2001, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 10 octombrie 2005, Curtea a decis să comunice Guvernului plângerile întemeiate pe art. 6 alin. (1) cu privire la respectarea securităţii raporturilor juridice şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. După cum permit dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, Curtea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
4. Reclamanta s-a născut în 1919 şi locuieşte la Pângă-raţi, Jud. Neamţ.
A. Geneza cauzei
5. M.V., tatăl reclamantei, era proprietarul unui teren cu o suprafaţă totală de 7.132 mp, care se afla în extravilanul localităţii Pângăraţi, în locul numit «Bejenie».
6. La o dată neprecizată, o parte din acest teren, cu o suprafaţă de 3.000 mp, a fost expropriată.
7. La 25 ianuarie 1985, după expropriere, statul a transferat dreptul de proprietate asupra acestei părţi a terenului, printr-un contract de schimb, unui terţ, M.A.
8. M.V. şi M.A. au decedat şi unul şi celălalt, iar V., fiica şi moştenitoarea lui M.A., se afla, de asemenea, în situaţia de soţie supravieţuitoare a unuia dintre fiii lui M.V.
B. Acţiunea în anularea contractului de schimb
9. Prin hotărârea din 16 noiembrie 1989, judecătoria Piatra Neamţ a respins acţiunea introdusă de moştenitorii lui M.V. împotriva lui V., în vederea obţinerii anulării contractului de schimb. Această hotărâre a fost confirmată în apel prin hotărârea Tribunalului judeţean Neamţ, pronunţată la 5 iunie 1990, rămasă definitivă. Instanţele au apreciat că acest contract respecta condiţiile legale şi că terenul fusese expropriat în conformitate cu dispoziţiile legale şi au conchis că suprafaţa de 3.000 mp în litigiu nu trebuia, în consecinţă, să fie inclusă în masa succesorală.
C. Partajul succesoral
10. Prin încheierea premergătoare pronunţată la 7 iulie 1989, Judecătoria Piatra Neamţ a recunoscut calitatea de moştenitori ai lui M.V., copiilor încă în viaţă şi lui V. Instanţa a constatat, de asemenea, că terenul de
3.000 mp din locul numit „Bejenie" nu făcea parte din masa succesorală.
11. Prin hotărârea din 25 noiembrie 1991, judecătoria a împărţit masa succesorală, ţinând seama de probele depuse la dosar, precum şi de modalitatea în care moştenitorii deţineau, la momentul decesului tatălui acestora, diverse bunuri din masa succesorală. Instanţa a atribuit reclamantei o porţiune de 1.600 mp din terenul din Bejenie şi lui V. o porţiune de 2.532 mp din acelaşi teren.
12. Apelul introdus împotriva acestei hotărâri de anumiţi moştenitori, printre care şi V., a fost respins prin hotărârea tribunalului judeţean din 26 noiembrie 1992.
13. V. a introdus recurs împotriva acestei hotărâri pe motiv că instanţele care s-au pronunţat în primă instanţă şi în apel au inclus pe nedrept în masa succesorală două terenuri: pe de o parte, terenul care aparţinea în realitate tatălui acesteia, M.A., ca urmare a schimbului deja menţionat, şi, pe de altă parte, terenul care rămânea în locul numit „Bejenie", de aproximativ 4.000 mp, care nu exista în realitate şi din care i s-a atribuit o parte ca urmare a partajului.
14. Prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 1994, Curtea de apel Bacău a respins recursul lui V., considerând că, în realitate, primele instanţe nu au inclus în masa succesorală decât un teren cu o suprafaţă de
4.1 32 mp, din care V. primise o porţiune de 2.532 mp, iar reclamanta 1.600 mp.
15. La 7 august 1995, executorul judecătoresc a pus moştenitorii în posesia terenurilor lor, în conformitate cu hotărârea pronunţată la 25 noiembrie 1991.
D. Cererea de revizuire a partajului
16. La 21 mai 1998, V. a introdus o cerere de revizuire a hotărârii din 25 noiembrie 1991. V. susţinând că pe nedrept terenul de la Bejenie fusese inclus în masa succesorală. Aceasta a invocat, de asemenea, existenţa unei probe noi şi determinante, planul cartografic al terenului cu ştampila primăriei, pe care nu l-ar fi putut utiliza înainte.
17. Prin hotărârea din 24 noiembrie 1998, Judecătoria Piatra Neamţ a respins cererea de revizuire, pe motiv că proba în cauză nu era determinantă pentru rezultatul litigiului.
18. La 27 mai 1999, Tribunalul judeţean Neamţ, într-un complet de judecată care includea judecătoarea D.C., a admis apelul lui V., reţinând faptul că planul cartografic era o probă nouă şi determinantă şi că terenul de la Bejenie care fusese atribuit reclamantei nu ar fi trebuit să fie inclus în masa succesorală, întrucât aparţinea tatălui lui V. în temeiul unui contract de schimb. De asemenea, instanţa a apreciat că hotărârea de partaj oferea reclamantei ceea ce nu reuşise să obţină prin acţiunea introdusă în vederea anulării contractului de schimb.
19. Recursul introdus de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin hotărârea Curţii de apel Bacău din 9 decembrie 1999, care a respins cererea de revizuire pe motiv că proba invocată de V. nu era nici nouă, nici determinantă, aceasta fiind deja examinată şi înlăturată de instanţele de fond. în plus, instanţa a reţinut că ar fi fost îngăduit lui V. să solicite instanţelor să oblige primăria să prezinte acest plan în cadrul procesului privind fondul acţiunii de partaj.
E. Acţiunea în revendicare a terenului
20. La 21 mai 1999, V. şi fraţii acesteia au introdus o acţiune în revendicare a terenului de 1.600 mp din Bejenie atribuit reclamantei prin hotărârea din 25 noiembrie 1991.
21. Prin hotărârea din 19 mai 1999, Judecătoria Piatra Neamţ a respins acţiunea în revendicare pe motiv că reclamanta deţinea în proprietate, în mod legal, suprafaţa de 1.600 mp din terenul care îi fusese atribuit ca urmare a procedurii de partaj, şi că V. nu deţinea un titlu de proprietate valabil asupra terenului în cauză.
22. Apelul formulat de V. şi de fraţii acesteia a fost admis prin hotărârea din 13 decembrie 1999 a Tribunalului judeţean Neamţ care, într-un complet de judecată care includea judecătoarea D.C., a considerat că V. era proprietara terenului în cauză, moştenindu-l de la tatăl său, M.A., care îl dobândise la 25 ianuarie 1985 ca urmare a unui schimb de terenuri cu statul. De asemenea, instanţa a considerat că reclamanta nu se putea prevala de hotărârea pronunţată în cadrul procedurii de partaj, obiectul succesiunii fiind format exclusiv din bunuri şi obligaţii cu valoare economică care aparţinuseră defunctului; or, acesta din urmă, în momentul deschiderii succesiunii nu era titularul dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, care nu ar fi trebuit să fie inclus în masa succesorală. Comparând cele două titluri de proprietate, şi anume contractul de schimb şi succesiunea lui M.A., pe de o parte, şi hotărârea de partaj, pe de altă parte, instanţa a dat câştig de cauză lui V., al cărei titlu, a apreciat instanţa, era preferabil din punct de vedere juridic.
23. Recursul reclamantei împotriva soluţiei adoptate în această hotărâre a fost respins prin hotărârea definitivă din 27 octombrie 2000 pronunţată de Curtea de apel Bacău care, sprijinindu-se pe o expertiză tehnică, a apreciat că titlul tatălui lui V. era mai bine caracterizat din punct de vedere juridic şi că terenul în litigiu nu aparţinuse tatălui reclamantei şi, aşadar, nu făcea parte din masa succesorală. Curtea de apel a apreciat că schimbul de terenuri era confirmat de instanţele care se pronunţaseră cu privire la acţiunea în anulare a contractului de schimb, iar această constatare avea autoritate de lucru judecat în cauză.
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
24. Reclamanta pretinde că autoritatea de lucru judecat pe care o dobândise hotărârea din 25 noiembrie 1991
pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, care, în plus, fusese executată, a fost nesocotită ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare prin hotărârea din 13 decembrie 1999. Aceasta invocă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenţie.
De asemenea, reclamanta invocă o lipsă a imparţialităţii instanţelor naţionale, care ar fi cauzat o încălcare a aceluiaşi articol, care este formulat astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil_ a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Cu privire la admisibilitate
25. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, cererea a fost declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
26. Guvernul apreciază că acţiunea în revendicare se înscrie, în cazul de faţă, în exercitarea normală a dreptului de acces la un tribunal şi nu reprezintă o repunere în cauză nejustificată a hotărârii din 25 noiembrie 1991. întrucât terenul în litigiu nu a aparţinut lui M.V., este evident că reclamanta nu a putut obţine proprietatea asupra acestuia ca urmare a partajului, exclusiv drepturile care există în patrimoniul defunctului putând fi transmise moştenitorilor pe această cale.
In plus, se subliniază că existenţa în masa succesorală a terenului de 4.132 mp nu a fost negată prin acţiunea în revendicare, care nu a repus în discuţie decât amplasamentul acestui teren.
27. Reclamanta reaminteşte că, admiţând acţiunea în revendicare, instanţele au schimbat decizia care se pronunţase cu privire la partaj, care era definitivă şi irevocabilă.
2. Aprecierea Curţii
28. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpreta în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care urmăreşte, între altele, ca soluţia pronunţată în mod definitiv în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie repusă în cauză [cauza Brumărescu împotriva României (GC), nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999-VII], în plus, este obligaţia statelor de a-şi organiza un sistem juridic care să poată identifica procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri care privesc acelaşi subiect (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10508/02, § 66, 23 octombrie 2007).
29. în cazul de faţă, Curtea observă că terenul situat la Bejenie a făcut obiectul a trei litigii în justiţie care le opuneau pe reclamantă şi pe V., care au putut să îşi prezinte de fiecare dată poziţia respectivă: acţiunea în anulare a schimbului, acţiunea de partaj şi acţiunea în revendicare.
30. Prin hotărârea din 25 noiembrie 1991, reclamantei
i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului determinat de 1.600 mp care aparţinuse tatălui acesteia. Această hotărâre a fost executată prin punerea în posesie din 7 august 1995. Curtea observă că instanţele care s-au pronunţat cu privire la partaj au exclus în mod expres din masa succesorală terenul tatălui lui V. Atribuirea terenului de către instanţa care a procedat la partaj a permis reclamantei să se comporte ca un adevărat proprietar între 26 septembrie 1994 (sau cel târziu 7 august 1995) şi 27 octombrie 2000, dată la care aceasta a pierdut dreptul recunoscut prin partaj, ca rezultat al acţiunii în revendicare.
31. Curtea observă că acţiunea în revendicare a fost introdusă nu doar de V., ci şi de toţi moştenitorii lui M.A. Prin urmare, problema care se pune este de a şti dacă hotărârea de partaj este opozabilă fraţilor lui V. care nu au fost părţi la acţiunea de partaj.
Curtea apreciază, pentru motivele care urmează, că instanţele ar fi trebuit să ţină seama de constatările făcute anterior de către instanţe cu privire la situaţia terenului din Bejenie şi că reclamanta nu poate fi penalizată pentru a nu fi chemat în cauză pe fraţii lui V. pentru ca deciziile de partaj să le fie opozabile.
32. în primul rând, argumentele lui V., inclusiv schema locului, au fost examinate atât de către instanţele care s-au pronunţat în fond cu privire la partaj, cât şi de către cele care au respins cererea de revizuire. Or, în acest caz, repunerea în cauză, în cadrul acţiunii în revendicare, a hotărârii definitive şi irevocabile din 25 octombrie 1991, executată la 7 august 1995, nu ar putea fi justificată prin prisma art. 6 alin. (1) din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Instanţele sesizate prin acţiunea în revendicare ar fi trebuit să ia
în considerare faptul că în momentul partajului, sprijinindu-se pe expertizele şi pe alte probe pe care părţile au înţeles să le utilizeze, instanţele soluţionaseră definitiv situaţia terenului de 1.600 mp. Din această cauză, instanţele sesizate prin acţiunea în revendicare nu ar fi trebuit să repună în cauză constatările instanţelor anterioare.
De altfel, Curtea nu poate înţelege de ce curtea de apel care s-a pronunţat cu privire la acţiunea în revendicare a recunoscut autoritatea de lucru judecat constatărilor făcute de către instanţele care s-au pronunţat cu privire la acţiunea în anularea schimbului, însă nu şi celor făcute în cadrul partajului; aceasta cu atât mai mult cu cât instanţele care s-au pronunţat cu privire la partaj au ţinut seama de constatările făcute cu ocazia acţiunii în anulare.
33. Cu privire la responsabilitatea reclamantei în geneza cauzei, Curtea observă că instanţele care s-au pronunţat cu privire la partaj excluseseră în mod expres din masa succesorală partea de 3.000 mp care aparţinuse tatălui lui V. Reclamanta putea, aşadar, să se gândească în mod legitim că terenul luat în considerare de către instanţe nu era decât cel al tatălui său.
în continuare, nimic nu permite a se considera ca V. ar fi informat fie instanţele de partaj, fie reclamanţii care erau moştenitorii tatălui său; or, nu era de competenţa reclamantei şi a fraţilor săi să facă asemenea cercetări, în cadrul unei acţiuni care nu privea tocmai terenul tatălui lui V. în plus, reclamanta, care era terţ în raport cu succesiunea lui M.A., nu avea niciun motiv să forţeze moştenitorii să facă partaj după decesul acestuia, în fine, Curtea observă că instanţele care s-au pronunţat cu privire la acţiunea în revendicare nu au invocat niciodată inopozabilitatea deciziei de partaj fraţilor lui V.
34. Curtea observă, de asemenea, că, dat fiind caracterul declarativ al acţiunii de partaj, reclamanta este recunoscută a fi devenit proprietara terenului de 1.600 mp încă de la moartea tatălui său şi de a nu fi fost niciodată proprietara celorlalte terenuri din masa succesorală, care au fost atribuite celorlalţi moştenitori. întrucât partajul a fost hotărât în mod irevocabil, reclamanta nu mai poate să îl repună în discuţie fără a i se opune autoritatea de lucru judecat care însoţeşte hotărârea din 26 septembrie 1994.
Rezultă că, deşi aceasta a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului de 1.600 mp ca urmare a acţiunii în revendicare, reclamanta nu are, în ceea ce o priveşte, niciun motiv să repună în cauză partajul şi de a i se atribui în proprietate un alt teren. De altfel, Curtea nu vede cum reclamanta ar putea recupera o altă porţiune din acelaşi teren fără a provoca, la rândul său, o atingere securităţii raporturilor juridice, în măsura în care în temeiul hotărârii definitive şi irevocabile din 26 septembrie 1994, toţi ceilalţi moştenitori, inclusiv V., deţin părţile respective din terenul care aparţinuse tatălui reclamantei.
35. Pentru acest motiv, de altfel, Curtea nu mai poate împărtăşi opinia Guvernului, conform căreia acţiunea în revendicare nu a repus în cauză dreptul de proprietate al reclamantei în sine, ci mai curând dreptul la parcela în litigiu.
Cu privire la acest aspect, Curtea trebuie să remarce, de asemenea, că niciunul dintre moştenitorii lui M.V., în special V., nu a contestat punerea în posesie din 7 august 1995, cu toate că o asemenea cale le-a fost deschisă pentru a pune în discuţie a amplasamentele atribuite. în plus, Curtea observă că, întrucât fraţii lui V. erau, conform dreptului intern, terţi în raport cu acţiunea de partaj, aceştia puteau, prin contestarea executării hotărârii din 25 noiembrie 1991, să repună în discuţie soluţia pronunţată în fondul partajului şi să prezinte toate mijloacele pe care le considerau necesare în scopul valorificării drepturilor eventuale asupra bunurilor care au fost incluse în masa succesorală, şi, în special, asupra terenului din Bejenie.
Conform art. 401 C. proc. civ., o asemenea obiecţie trebuie să fie formulată în termen de 15 zile de la data actului contestat. în cazul de faţă, folosirea acestei căi de către terţii în cauză ar fi evitat ca reclamanta să îşi regăsească dreptul de proprietate repus în discuţie după şase ani de posesie netulburată. De altfel, termenul curs între data punerii în posesie şi cea a introducerii acţiunii în revendicare ridică, prin natura sa, probleme în privinţa respectării securităţii raporturilor juridice.
36. A presupune chiar ca instanţele să fi reparat, cu ocazia acţiunii în revendicare, erorile comise de către instanţele anterioare cu ocazia acţiunii de partaj, Curtea apreciază că nu ar putea reveni reclamantei suportarea eventualelor carenţe ale autorităţilor. De altfel, Curtea a hotărât deja că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea prejudicii disproporţionate noi. (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Pincovâ şi Pine împotriva Republicii Cehe, nr. 36548/97, § 58, CEDO 2002-VIII; Zich şi alţii împotriva Republicii Cehe, nr. 48548/99, § 74, 18 iulie 2006).
37. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, permiţând admiterea acţiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul celorlalte litigii care opun părţile, sistemul pus la dispoziţia părţilor nu a îndeplinit exigenţele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenţie interpretat în lumina principiului securităţii raporturilor juridice. Instanţele au
nesocotit, astfel, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.
38. Ţinând seama de concluziile mai sus-menţionate, Curtea apreciază că nu este oportun să se examineze separat plângerea reclamantei întemeiată pe pretinsa lipsă de imparţialitate a instanţelor naţionale. în lumina unei examinări aprofundate a actelor de la dosar, singura circumstanţă care ar fi putut ridica probleme în acest sens este participarea judecătoarei D.C. atât la completul care a admis revizuirea hotărârii de partaj, cât şi la completul instanţei care s-a pronunţat cu privire la acţiunea în revendicare introdusă de V. împotriva reclamantei. Or, această plângere nu constituie în mod concret decât un aspect particular al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 alin. (1), în privinţa căruia Curtea a ajuns deja la o constatare a încălcării (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03, § 39, 1 decembrie 2005; Popea împotriva României, nr. 6248/03, § 38, 5 octombrie 2006; SC PlastikABC SA împotriva României, nr. 32299/03, § 18, 7 februarie 2008).
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
39. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său de proprietate ca rezultat al acţiunii în revendicare care a privat-o de terenul care îi fusese atribuit prin hotărârea definitivă din 23 noiembrie 1991. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
40. Guvernul obiectează că reclamanta nu dispune de un bun în sensul acestui articol, din moment ce aceasta nu poate pretinde a avea un drept de proprietate asupra terenului de 1.600 mp, dat fiind că instanţele au apreciat că acesta aparţinuse tatălui lui V. şi nu tatălui reclamantei.
Cu toate acestea, în eventualitatea în care Curtea ar aprecia că reclamanta dispunea de un bun, Guvernul pretinde că ingerinţa suferită de reclamantă la încheierea acţiunii în revendicare era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim cu care era proporţională.
41. Reclamanta apreciază că nerespectarea hotărârii definitive pronunţate la încheierea acţiunii de partaj constituie o încălcare a dreptului său de proprietate.
42. Curtea relevă că această plângere este legată de cea examinată mai sus prin prisma art. 6 alin. (1) şi, prin urmare, trebuie să fie, de asemenea, declarată admisibilă (supra, § 36).
43. Curtea a tratat în numeroase rânduri cauze care ridică chestiuni asemănătoare celei din cazul de faţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza repunerii în cauză a soluţiei pronunţate în mod definitiv într-un litigiu, inclusiv privarea reclamantului de «bunul» de care beneficia la finalizarea procedurii (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, cauzele Brumărescu, §§ 67, 77 şi 80; SC Maşinexportimport Industrial Group SA, §§ 46-47; SC Plastik ABC SA, § 1 7, hotărâri precitate; Piaţa Bazar Dorobanţi SRL împotriva României, nr. 37513/03, §§ 33 34, 4 octombrie 2007; Cornif împotriva României, nr. 42872/02, § 43,
11 ianuarie 2007).
44. Curtea a examinat prezenta cauză şi consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită, în particular, aceasta relevă că, în cazul de faţă, prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 1994, reclamanta a fost recunoscută proprietară a unui teren de 1.600 mp şi că a pierdut dreptul de proprietate asupra acestui teren atunci când instanţele au admis acţiunea în revendicare introdusă împotriva sa. Cu toate că ingerinţa în dreptul de proprietate nu a fost cauzată de anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin intermediul unei căi de atac extraordinare, Curtea apreciază că efectele pentru reclamantă ale atingerii securităţii raporturilor juridice sunt aceleaşi, şi anume pierderea unui drept de proprietate care fusese recunoscut înainte printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă care a fost, de altfel, executată şi care fusese pronunţată în cadrul unui litigiu care opunea aceleaşi părţi ca şi cele care s-au regăsit ulterior în procesul privind acţiunea în revendicare.
45. Având în vedere cele de mai sus şi elementele dosarului, Curtea conchide că admiterea acţiunii în revendicare a încălcat dreptul persoanei interesate la respectarea bunurilor sale.
46. în consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
47. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
48. Reclamanta solicită restituirea terenului său şi dacă acest lucru nu este posibil, o reparaţie de 50.000 lei noi (RON), dintre care 30.000 RON reprezentând
valoarea terenului şi 20.000 RON pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.
49. Guvernul evidenţiază faptul că reclamanta nu şi-a susţinut pretenţiile cu titlu de prejudiciu material şi trimite o statistică realizată de Camera notarilor Bacău cu privire la preţul terenului din Pângăraţi, conform căreia preţul terenului solicitat de reclamantă variază între 0,156 euro/mp şi 0,054 euro/mp. De asemenea, acesta afirmă că reclamanta nu a solicitat nimic pentru prejudiciul pe care l-ar fi suferit din cauza pretinsei încălcări a art. 6 alin. (1) din Convenţie. în fine, Guvernul apreciază că reclamanta nu a putut dovedi legătura de cauzalitate dintre pretinsa încălcare şi prejudiciul moral reclamat.
50. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări determină pentru statul pârât obligaţia juridică în privinţa Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a înlătura consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite înlăturarea decât parţial a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. în exercitarea acestei competenţe, Curtea dispune de o anumită libertate de apreciere; adjectivul „echitabil" şi componenta frazei „dacă este oportun" dovedesc acest lucru.
51. Printre elementele luate în considerare de către Curte atunci când se pronunţă în materie figurează prejudiciul material, şi anume pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a pretinsei încălcări, şi prejudiciul moral, şi anume repararea stării de angoasă, neajunsurile şi incertitudinile care rezultă din această încălcare, precum şi alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
Prin urmare, statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea apreciază, în circumstanţele cauzei şi ţinând seama de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de către părţi, că statul trebuie să plătească reclamantei o sumă de 5.000 euro, toate capetele de cerere cu privire la prejudiciu reunite.
B. Cheltuieli de judecată
52. Reclamanta nu a solicitat nicio sumă pentru cheltuielile de judecată efectuate.
53. Prin urmare, Curtea nu acordă nimic cu acest titlu.
C. Dobânzi
54. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil;
3. Hotărăşte că nu este oportun să se examineze separat restul plângerii întemeiate pe art. 6 din Convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 5.000 euro (cinci mii euro), care urmează a se converti în moneda statului pârât, cu titlu de prejudiciu total, la care se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 23 septembrie 2008, în aplicarea art 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← DUŢĂ contra României - Durata excesivă a procedurilor.... | PISTIREANU contra României - Monede confiscate în 1966.... → |
|---|
