Tanase contra Romaniei - Incompatibilitatea starii de sanatate cu regimul de detentie. Rele tratamente
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA TĂNASE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 5269/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 mai 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
Încauza Tănase împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 aprilie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 5269/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Niculae Tănase („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de Bogdan Marinescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În special, reclamantul susţine incompatibilitatea stării sale de sănătate cu regimul de detenţie şi supunerea sa unor tratamente degradante în cursul spitalizării sale într-un spital civil.
De asemenea, acesta denunţă lipsa de justificare a arestării sale preventive, precum şi durata procedurii penale iniţiate împotriva sa, pe care o consideră nerezonabilă.
4. La 8 iunie 2006, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere privind art. 3, art. 5 § 3 şi art. 6 § 1 din Convenţie. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Bucureşti.
6. La 15 februarie 2001, s-a iniţiat o anchetă împotriva reclamantului, care era administrator al unei societăţi care comercializa produse petroliere, iar acesta a fost arestat preventiv pentru o perioadă de treizeci de zile, după care a fost informat de procurorul însărcinat cu ancheta că era suspectat de instigare la înşelăciune, de evaziune fiscală, fals în înscrisuri şi deturnare de fonduri. Conform parchetului, reclamantul a comercializat produse petroliere, neconforme cu standardele de calitate în vigoare, şi a emis cecuri fără acoperire.
7. Prin ordonanţele din 10 şi 13 aprilie 2001, parchetul a dispus sechestrarea bunurilor mobile şi imobile ale reclamantului. În urma acestor ordonanţe, două imobile aparţinând, respectiv, lui B.C., soacra reclamantului, şi lui R.F., o rudă îndepărtată a reclamantului, au fost puse sub sechestru.
1. Starea de sănătate a reclamantului şi spitalizările sale
8. La 15 februarie 2001, reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Ploieşti. În momentul arestării sale preventive, s-a constatat că acesta suferea de tulburări de personalitate post-traumatism cranio-cerebral, în urma unui accident rutier din 1993.
9. În 2001, reclamantul a fost examinat de două ori de comisia de expertiză a Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti („comisia”) care a concluzionat că persoana în cauză suferea „de ulcer duodenal, colecistopatie cronică nelitiazică, discopatie lombară, episoade hematurice, tulburări organice de personalitate post traumatism cerebral cu decompensări impulsive şi de obezitate”.
10. În perioada 9 ianuarie – 14 februarie 2002, la recomandarea comisiei, reclamantul a fost supus unor examene medicale în patru spitale civile. La 8 februarie 2002, comisia a confirmat diagnosticul preexistent şi a concluzionat în raportul său că supravegherea medicală a reclamantului putea fi asigurată în închisoare, cu condiţia să fie supus periodic unor examene medicale specializate într-un spital civil.
11. La cererea reclamantului, la 12 aprilie 2002, acesta a fost examinat de un urolog la spitalul judeţean din Ploieşti. Acesta din urmă a recomandat spitalizarea sa la Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava („penitenciarul-spital”) pentru un bilanţ medical în vederea stabilirii unui diagnostic mai complet. La 15 aprilie 2002, penitenciarul-spital a refuzat spitalizarea reclamantului, pe motiv că nu dispunea de un medic urolog.
12. În perioada 14 mai – 11 iunie 2002, reclamantul a fost transferat la penitenciarul-spital pentru o nouă expertiză medico-legală. În urma examinării urologice efectuate cu această ocazie, el a fost spitalizat la secţia de urologie a spitalului civil „Sfântu Ioan” cu diagnosticul „suspiciune de tumoră vezicală”.
13. Cu ocazia spitalizării sale, în perioada 11-21 iunie 2002, reclamantul a fost supus unei electrorezecţii a formaţiunii tumorale şi a feţei posterioare a colului. Investigaţia histopatologică a evidenţiat un adenocarcinom de prostată. I s-au recomandat o terapie cu citostatice, precum şi o reexaminare după şase luni.
14. Bazându-se pe fotografii, reclamantul susţine că, în timpul şederii sale la spitalul „Sfântu Ioan”, a fost legat cu cătuşe de pat, că un paznic se afla în faţa camerei sale şi că fereastra era prevăzută cu plasă metalică. Acesta adaugă că, după intervenţia chirurgicală, a fost legat cu cătuşe la o mână, în timp ce în cealaltă mână i se aplicase o perfuzie.
15. La 22 iulie 2002, comisia a întocmit un raport medico-legal conform căruia reclamantul suferea de adenocarcinom, ulcer duodenal, colecistită cronică nelitiazică, discopatie lombară şi tulburări organice de personalitate. În raport, se precizează următoarele:
„Afecţiunea urologică prezentată la 1 (adenocarcinom) necesită un tratament specific care nu poate fi aplicat în reţeaua Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi necesită spitalizări periodice care pot dura până la trei luni în unităţi specializate aparţinând Ministerului Sănătăţii şi Familiei.
Având în vedere că penitenciarul-spital Bucureşti poate asigura terapia recomandată persoanei în cauză, într-o unitate medicală specializată aparţinând Ministerului Sănătăţii şi Familiei (spitalul „Sfântu Ioan”), vă rugăm să luaţi dispoziţiile necesare.
Afecţiunile de care suferă Tănase Nicolae nu îl pun în imposibilitatea de a participa la desfăşurarea procedurii penale.”
16. În perioada 23-31 iulie 2002, reclamantul a fost spitalizat din nou la „Sfântu Ioan” unde a suferit o uretrocistoscopie. În perioada 8–14 octombrie 2002, acesta a fost examinat la spitalul „Sfântu Ioan”, apoi a fost transferat la penitenciarul-spital.
17. La 29 octombrie 2002, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Ploieşti. În fişa sa medicală completată în aceeaşi zi se preciza faptul că analizele acestuia erau normale şi că starea sa de sănătate era bună. I s-a eliberat o reţetă pentru următoarele medicamente: Lucrin injectabil, Ciprolen şi Aulin. La 18 noiembrie 2002, i-au fost administrate aceste medicamente.
18. În ianuarie 2003, reclamantul a trebuit spitalizat din nou la spitalul „Sfântu Ioan” (a se vedea supra pct. 13). Reexaminarea trebuia să se aibă loc la penitenciarul-spital. Reclamantul a refuzat spitalizarea la penitenciarul-spital şi a solicitat transferul său direct la spitalul „Sfântu Ioan”, invocând faptul că era transportat în condiţii inumane, care îi provocau grave suferinţe fizice şi psihice. Acesta spune că, în cursul anului 2002, a fost transferat de la penitenciarul Jilava, nu departe de Bucureşti, la spitalul „Sfântu Ioan” în vagon penitenciar, ceea ce i-a provocat puternice suferinţe psihice şi fizice.
19. După acest refuz din partea reclamantului, autorităţile nu au mai luat măsuri pentru a-l transfera într-un spital civil. În cursul anului 2003, reclamantul nu a mai fost supus examenelor specializate şi nu a mai fost spitalizat. Acesta a beneficiat de un regim alimentar şi de un tratament simptomatic pentru afecţiuni curente, fiind mutat la infirmeria penitenciarului. La 13 şi 24 martie 2003, acesta a fost examinat de un medic generalist.
20. În perioada septembrie-noiembrie 2003, reclamantul s-a prezentat de patru ori la cabinetul medical pentru ulcer duodenal, dischinezie biliară şi lombalgii şi a primit tratament adecvat simptomelor sale.
21. La 20 noiembrie 2003, reclamantul a fost transferat la penitenciarul-spital Bucureşti-Rahova. La 25 noiembrie 2003, acesta a fost transferat la spitalul „Sfântu Ioan”, unde a fost examinat de un medic urolog, care i-a recomandat o intervenţie chirurgicală. Această intervenţie nu a fost realizată, reclamantul fiind pus în libertate la 26 noiembrie 2003.
2. Cererile de revocare a arestării preventive
22. În temeiul art. 139 şi 303 C. proc. pen., reclamantul a solicitat instanţei în mod regulat să suspende judecata în cauză şi să revoce arestarea sa preventivă, ţinând seama de starea sa de sănătate. În 2001 şi 2002, instanţa a prelungit perioada de arestare preventivă în cazul reclamantului până la treizeci de zile, fără a oferi vreo motivaţie sau pe motiv că „motivele care stau la baza acestei măsuri continuau să existe”.
23. În cadrul şedinţei din 1 august 2002, instanţa a admis cererea reclamantului de a dispune o expertiză medico-legală pentru a stabili dacă starea sa de sănătate s-a agravat în perioada detenţiei şi dacă putea fi tratat în reţeaua penitenciară. La 24 septembrie 2002, comisia a informat instanţa că reclamantul a fost examinat la 8 februarie 2002 şi că, la 22 iulie 2002, s-a realizat o expertiză suplimentară, la cererea Tribunalului Argeş într-un alt dosar privind acelaşi reclamant. Aceasta a furnizat la dosar copii ale rapoartelor realizate la aceste date cu menţiunea că aceleaşi concluzii persistau (a se vedea supra pct. 10 şi 15).
24. Prin încheierea din aceeaşi zi, judecătoria a respins cererile reclamantului de a suspenda judecata şi de a revoca arestarea preventivă, pe motiv că reieşea din raportul de expertiză medico-legală din 22 iulie 2002 că, chiar dacă afecţiunile sale nu pot fi îngrijite în reţeaua penitenciară, acesta putea fi transportat periodic la spitalul civil „Sfântu Ioan” pentru continuarea tratamentului.
25. La 5 decembrie 2002, un aviz al comisiei privind starea de sănătate a reclamantului, precum şi documente privind tratamentul medical care trebuie urmat au fost adăugate la dosar. Instanţa le-a trimis Penitenciarului Ploieşti. Reieşea din acest aviz că tratamentul nu putea fi asigurat în reţeaua penitenciară, dar că persoana în cauză putea fi adusă într-o unitate civilă, conform planului terapeutic.
26. Reclamantul s-a opus prelungirii arestării preventive, ţinând seama de starea sa de sănătate. Acesta a luat act de faptul că era reţinut la penitenciarul Ploieşti, care nu dispunea de echipamentele necesare pentru asigurarea tratamentului şi că, dacă era transferat la penitenciarul-spital, nu mai putea urma procedurile. Instanţa a prelungit perioada de arestare preventivă fără a oferi motive şi, la 21 ianuarie şi 11 februarie 2003, a respins cererile reclamantului de revocare a arestării preventive.
27. Prin hotărârea din 10 martie 2003, judecătoria a condamnat reclamantul la zece ani de închisoare. Prin hotărârea din 18 iunie 2003, Tribunalul Prahova a admis apelul reclamantului împotriva hotărârii citate anterior şi a trimis cauza în primă instanţă.
28. Prin hotărârea din 3 iulie 2003, instanţa a prelungit perioada de arestare preventivă a reclamantului, ţinând seama de faptul că probele necesare pentru stabilirea faptelor şi a consecinţelor infracţiunii nu au fost obţinute.
29. La 6 august 2003, judecătoria a verificat din oficiu regularitatea arestării preventive a reclamantului Acesta a considerat că:
„[…] măsura corespunde dispoziţiilor legale existente în domeniu [...], iar temeiurile care justifică această măsură există în continuare. Instanţa ţine seama de modul de comitere a infracţiunii, de valoarea considerabilă a prejudiciului cauzat părţii civile, de faptul că inculpatul Tănase Nicolae s-a sustras urmăririi penale, de pericolul pe care faptele sale îl prezintă pentru ordinea publică, de frecvenţa infracţiunilor, precum şi de circumstanţele care duc la concluzia existenţei unui pericol pentru ordinea publică.”
30. În perioada 26 august – 24 septembrie 2003, în ciuda argumentelor reclamantului privind agravarea stării sale de sănătate şi imposibilitatea transportării sale la spital, judecătoria şi tribunalul, acesta din urmă fiind competent în ceea ce priveşte rezultatul unui conflict negativ de competenţă, au prelungit perioada arestării preventive a acestuia şi a altor doi inculpaţi, invocând un motiv identic celui pronunţat de judecătorie la 6 august 2003 (a se vedea supra pct. 29). Recursurile formulate de reclamant împotriva acestor prelungiri au fost respinse ca nefondate.
31. Prin încheierea din 19 noiembrie 2003, Tribunalul Prahova a prelungit perioada de arestare preventivă. Reclamantul a introdus un recurs împotriva acestei hotărâri, invocând faptul că starea sa de sănătate era incompatibilă cu arestarea, că suferea de cancer la prostată care necesita tratament prin chimioterapie, dar că acest tratament nu i-a fost niciodată aplicat. Acesta a subliniat faptul că tratamentul nu putea fi asigurat în reţeaua penitenciară, ci doar într-un spital civil şi că nici o măsură nu a fost luată pentru transferul său periodic într-un astfel de spital. Pe de altă parte, autorităţile din penitenciarul Ploieşti nu i-au administrat nici tratamentul ambulatoriu, din cauza lipsei resurselor financiare.
32. Prin hotărârea definitivă din 26 noiembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul acestuia, a revocat arestarea preventivă, pe motiv că nu era justificată şi a dispus repunerea imediată în libertate a reclamantului. Curtea de apel a reţinut faptul că reclamantul era arestat preventiv de aproximativ trei ani, că procedura era în continuare pe rolul primei instanţe şi că nici o cercetare judecătorească nu fusese dispusă de către instanţă. De asemenea, curtea de apel a constatat că reieşea dintr-un raport de expertiză medico-legală faptul că reclamantul era grav bolnav şi că tratamentul adecvat afecţiunilor sale nu putea fi administrat în reţeaua penitenciară. Aceasta a considerat că:
„Conform art. 139 alin. (34) C. proc. pen., în cazul în care instanţa constată, bazându-se pe un raport de expertiză medico-legală, că persoana arestată suferă de o afecţiune care nu poate fi tratată în reţeaua penitenciară, aceasta trebuie să revoce arestarea preventivă, la cererea persoanei în cauză sau din oficiu. Această dispoziţie legală nu permite interpretări, concluziile raportului de expertiză realizat în speţă nu pot fi interpretate în alt sens.”
33. La 26 noiembrie 2003, reclamantul a fost pus în libertate.
3. Procedura penală împotriva reclamantului
34. La rechizitoriul din 7 mai 2001, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Judecătoriei Ploieşti pentru săvârşirea infracţiunilor sus-menţionate (a se vedea supra pct. 6), la fel ca şi alţi doi inculpaţi, D.P. şi F.L.
35. Prin încheierile din 31 mai, 1 iunie şi 18 iunie 2001, instanţa a respins excepţia ridicată de reclamant ce privea incompetenţa sa ratione materiae, precum şi cererile de recuzare a completului de judecată. Apoi, cauza a fost amânată de cinci ori, la cererea avocatului reclamantului, care nu se putea prezenta la şedinţă, o dată la cererea lui F.L. şi de unsprezece ori din cauză că reclamantul nu a fost citat în mod corect. La 26 septembrie 2001, 8 ianuarie şi 17 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererile reclamantului şi ale lui F.L. privind transferul dosarului la o altă instanţă.
36. Cauza a fost amânată de mai multe ori din cauza necitării părţii civile, a absenţei raportului de expertiză medico-legală şi a faptului că Penitenciarul Ploieşti nu a furnizat la dosar documentele solicitate de instanţă. La 14 aprilie 2002, instanţa a aplicat o amendă avocatului reclamantului care a solicitat o amânare a procedurii fără a oferi vreo justificare în acest sens.
37. După audierea martorilor şi organizarea dezbaterilor pe fond, prin hotărârea din 10 martie 2003, judecătoria a condamnat reclamantul la zece ani de închisoare şi la plata de daune-interese părţilor civile. Prin hotărârea din 18 iunie 2003, Tribunalul Prahova a admis apelul reclamantului şi a trimis cauza spre judecare în primă instanţă. Prin hotărârea din 26 august 2003, judecătoria şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Prahova. Prin hotărârea din 17 septembrie 2003, tribunalul a constatat conflictul negativ de competenţă, care a fost soluţionat în final de Curtea de Apel în favoarea tribunalului.
38. Apoi, cauza a fost amânată de trei ori din cauza necitării reclamantului sau a părţii civile şi o dată la cererea avocatului reclamantului. La 10 martie 2004, instanţa a admis cererea reclamantului de a dispune executarea unei expertize contabile, iar cauza a fost amânată de şapte ori înainte ca acest raport de expertiză să fie furnizat la dosar. La 4 noiembrie 2004, s-a solicitat un supliment de expertiză, iar D.P. a fost sancţionat pentru neplata onorariilor expertului.
39. Prin hotărârea din 6 ianuarie 2005, tribunalul a respins o nouă cerere a reclamantului de recuzare. Avocatului reclamantului i s-a aplicat o amendă pentru întârzierea cauzei.
40. Prin hotărârea din 18 ianuarie 2005, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la unsprezece ani şi şase luni de închisoare şi la plata de daune-interese părţilor civile. Instanţa a menţinut sechestrul pe bunurile mobile şi imobile ale reclamantului. Prin hotărârea din 19 iulie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul reclamantului în ceea ce priveşte latura penală şi l-a condamnat la zece ani de închisoare, durata arestării preventive fiind scăzută din pedeapsa aplicată. Prin hotărârea definitivă din 3 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Dispoziţiile relevante în materie de arestare preventivă
41. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei şi Codului de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauzele Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008), Samoilă şi Cionca împotriva României (nr. 33065/03, pct. 36, 4 martie 2008) şi Konolos împotriva României (nr. 26600/02, pct. 24, 7 februarie 2008).
42. Următoarele dispoziţii din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor şi înainte de modificările aduse de Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003 („Legea nr. 281/2003”), sunt, de asemenea, relevante:
Art. 139
„Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii [...]”
Art. 303
„(1) Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea procesului penal până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. [...]”
43. Legea nr. 281/2003, citată anterior, a adus următoarele modificări art. 139, citat anterior:
Art. 139
„(3) Dacă instanţa constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a suporta regimul detenţiei, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării [...]”
44. O.G. nr. 109/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 748 din 26 octombrie 2003, a modificat astfel textul art. 139 alin. (3), citat anterior:
Art. 139 alin. (34)
„De asemenea, dacă instanţa constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării [...]”
45. Sesizată cu cereri de suspendare a executării pedepselor din motive de sănătate, Secţia Penală a Curţii Supreme de Justiţie a hotărât, în deciziile nr. 2561/1992, 3159/2000, 1706/2002 şi 4595/2005, că era necesară realizarea unei expertize medico-legale la fiecare cerere, instanţele naţionale neputându-şi baza deciziile pe expertize realizate cu mai multe luni înainte, ţinând seama de posibilitatea evoluţiei stării de sănătate a persoanei în cauză.
B. Dispoziţiile şi rapoartele relevante privind condiţiile de spitalizare ale unui deţinut într-un spital civil
46. În raportul său către Guvernul României privind vizitele efectuate în România, în perioadele 16-25 septembrie 2002 şi 9-11 februarie 2003, Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”) a semnalat practica legării cu cătuşe de mobilier a deţinuţilor spitalizaţi în spitale civile şi a solicitat comentarii Guvernului cu privire la acest aspect (a se vedea pct. 85 din acest raport). În răspunsul său la raportul citat anterior al CPT, Guvernul a precizat:
„În ceea ce priveşte imobilizarea deţinuţilor spitalizaţi în spitalele din reţeaua Ministerului Sănătăţii, această măsură a fost impusă, exclusiv, de gradul sporit de pericol pe care aceştia îl prezintă şi de afecţiunile acestora, coroborat cu lipsa de amenajări de siguranţă în saloanele spitalelor.
Se precizează faptul că nu există posibilitatea internării deţinuţilor în saloane individuale, prevăzute cu sisteme specifice de securitate, aceştia fiind spitalizaţi în camere în care se află persoane private de libertate.
Măsura imobilizării a fost luată de directorul închisorii, cu avizul medicului spitalului în care se află deţinutul.
Având în vedere punerea în funcţiune a noului penitenciar-spital Rahova [...], dotarea altor spitale penitenciare cu aparate moderne şi încadrarea personalului calificat, numărul de deţinuţi care urmează a fi internaţi în spitale ale reţelei Ministerului Sănătăţii va fi redus şi, prin urmare, măsura imobilizării va deveni ineficientă [...]”
47. La 19 iunie 2002, organizaţia neguvernamentală română Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki („APADOR-CH”) – a vizitat penitenciarul Ploieşti. În raportul său pentru anul 2002, aceasta a constat cele ce urmează:
„În cursul anului 2002, în toate penitenciarele vizitate s-a continuat practica legării cu cătuşe a deţinuţilor spitalizaţi în spitalele civile. Reprezentanţii APADOR-CH au reiterat în mod constant faptul că, atât CPT, cât şi raportorul special al ONU împotriva torturii, au criticat practica legării cu cătuşe a deţinuţilor bolnavi. În sistemul penitenciarelor din România, un astfel de tratament este cu atât mai lipsit de temei cu cât fiecare deţinut bolnav spitalizat într-un spital civil este păzit în permanenţă de doi subofiţeri. Asociaţia solicită conducerii DGP să renunţe la această practică, cu privire la care chiar şi personalul medical şi de securitate al penitenciarului are rezerve.”
48. Ordinele ministrului justiţiei nr. 0945 din 9 martie 2000 şi 001165 din 19 mai 1997, prin care se aproba planul-cadru de acţiune în cazul unor manifestări de indisciplină şi revoltă din partea persoanelor deţinute („ordinele nr. 0945 şi 001165”), reglementau la momentul faptelor transferul deţinuţilor în spitale publice, precum şi modalităţile de imobilizare.
49. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 627 din 20 iulie 2006, a intrat în vigoare la 18 octombrie 2006. Art. 159 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a acestei legi, publicat în Monitorul Oficial nr. 24 din 16 ianuarie 2007, prevede:
„Pentru imobilizarea persoanelor private de libertate care se află într-o unitate sanitară nu se pot utiliza cătuşe metalice. Modelul şi modul de utilizare a mijloacelor de imobilizare utilizate în unităţi sanitare se stabilesc prin decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
50. Reclamantul susţine incompatibilitatea stării sale de sănătate cu condiţiile de detenţie şi lipsa unui tratament medical adecvat în detenţie pentru cancerul şi diabetul de care suferă. Acesta prezintă condiţiile în care a fost transferat la spital şi faptul că a fost legat cu cătuşe de pat în timpul spitalizării sale. El consideră acest lucru o încălcare a art. 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
51. Guvernul contestă acest argument.
52. Curtea constată că, astfel cum a formulat reclamantul şi cum se observă în circumstanţele speţei, acest capăt de cerere impune o examinare la faţa locului a art. 3 doar sub aspectul părţilor sale care vizează incompatibilitatea stării de sănătate a persoanei în cauză cu detenţia şi condiţiile spitalizării sale, în special faptul că a fost legat cu cătuşe de pat.
A. Cu privire la admisibilitate
53. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. În ceea ce priveşte prelungirea arestării reclamantului
a) Argumentele părţilor
54. Reclamantul consideră că starea sa de sănătate era incompatibilă cu menţinerea sa în arest. Acesta invocă faptul că bolile sale, şi în special adenocarcinomul de prostată, cereau un tratament special într-un spital civil, fapt constatat de expertizele medico-legale efectuate în cursul procedurii. Reclamantul subliniază că a fost supus unei intervenţii chirurgicale de urgenţă, pentru a se evita un deces iminent.
55. În ceea ce priveşte condiţiile de transport la penitenciarul-spital, reclamantul consideră că aceste informaţii trebuie incluse în fişa penitenciarului Ploieşti. Acesta subliniază că a fost transportat în condiţii inumane, cu un tren care era compus, printre altele, din vagoane destinate transportului de animale.
56. Guvernul ia act de faptul că au fost realizate mai multe expertize medico-legale, confirmate de comisie. Conform acestora, afecţiunile reclamantului puteau fi tratate în reţeaua penitenciară, în măsura în care autorităţile aveau posibilitatea de a asigura transferul său în unităţile sanitare aparţinând Ministerului Sănătăţii.
57. Făcând trimitere la cauzele Ene împotriva României [nr. 15110/05, (dec.), 18 mai 2006] şi Sakkopoulos împotriva Greciei, (nr. 61828/00, pct. 44, 15 ianuarie 2004), Guvernul subliniază faptul că, în speţă, Curtea nu poate substitui propriul punct de vedere celui al instanţelor interne în ceea ce priveşte menţinerea sau nu în arest preventiv a unei persoane, în special atunci când deciziile acestora s-au bazat pe avize ale experţilor. De asemenea, acesta ia act de faptul că autorităţile naţionale şi-au îndeplinit, în general, obligaţia de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în special prin asigurarea unor îngrijiri medicale corespunzătoare.
58. În ceea ce priveşte condiţiile de transfer ale reclamantului la spitalul „Sfântu Ioan”, Guvernul afirmă că nu este în măsură să ofere informaţii, deoarece documentele privind acest transfer au fost arhivate în 2002, iar termenul de păstrare era de doi ani.
b) Motivarea Curţii
59. Curtea afirmă că, conform jurisprudenţei sale, pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă în esenţă şi depinde de toate datele cauzei, în special de durata tratamentului şi de efectele fizice şi mentale, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei [hotărârile Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000-XI, şi Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 67, CEDO 2001 III]. În cazul în care este necesar să se ţină seama de chestiunea dacă scopul tratamentului era de a umili sau de a denigra victima, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude în mod definitiv constatarea încălcării art. 3 (hotărârea Peers, citată anterior, pct. 74).
60. Convenţia nu include nici o dispoziţie specifică privind situaţia persoanelor private de libertate, a fortiori bolnave, dar nu este exclus ca detenţia unei persoane bolnave să poată pune probleme din perspectiva art. 3 din Convenţie (Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, pct. 38, CEDO 2002 IX). În cazul în care nu se poate deduce o obligaţie generală de a elibera un deţinut din motive de sănătate, art. 3 din Convenţie impune, în orice caz, statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în special prin asigurarea îngrijirilor medicale necesare (Rivičre împotriva Franţei, nr. 33834/03, pct. 62, 11 iulie 2006). Curtea a mai afirmat dreptul oricărui prizonier de a beneficia de condiţii de detenţie conforme cu respectarea demnităţii umane astfel încât să se asigure că modalităţile de executare a măsurilor luate nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei; aceasta a adăugat că, în afară de sănătatea prizonierului, trebuie asigurat şi confortul acestuia în mod corespunzător având în vedere cerinţele practice de detenţie [Vincent împotriva Franţei, nr. 6253/03, pct. 98, 24 octombrie 2006 şi Paladi împotriva Moldovei (GC), nr. 39806/05, pct. 71, 10 martie 2009].
61. Astfel, neacordarea de îngrijiri medicale corespunzătoare şi, în general, detenţia unei persoane bolnave în condiţii inadecvate pot reprezenta, în principiu, un tratament contrar art. 3 (a se vedea, de exemplu, Vincent, citată anterior, pct. 99, Gennadi Naoumenko împotriva Ucrainei, nr. 42023/98, pct. 94, 10 februarie 2004, pct. 112 şi Farbtuhs împotriva Letoniei, nr. 4672/02, pct. 51, 2 decembrie 2004).
62. În speţă, Curtea ia act de faptul că, la 26 noiembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a considerat starea de sănătate a reclamantului, ca atare, incompatibilă cu detenţia. Imposibilitatea persoanei în cauză de a primi îngrijiri medicale în reţeaua penitenciară a motivat repunerea sa în libertate. Prin urmare, în prezenta cauză s-a pus problema incompatibilităţii unei stări de sănătate îngrijorătoare, în special din cauza afecţiunilor urologice, cu menţinerea reclamantului în detenţie.
63. Curtea constată că, în momentul arestării sale preventive, reclamantul suferea de tulburări de personalitate post traumatism cranio-cerebral. Dacă reiese că starea de sănătate a reclamantului la momentul arestării sale nu era îngrijorătoare, afecţiunile sale s-au accentuat treptat începând cu noiembrie 2001 şi, în special, în 2002.
64. Bineînţeles, în cursul acestei perioade şi în ciuda anumitor disfuncţionalităţi care puneau sub semnul întrebării capacitatea penitenciarului-spital de a satisface nevoile medicale ale reclamantului (a se vedea supra pct. 11 in fine), acesta din urmă a fost monitorizat în mod regulat şi, în iunie 2002, a fost supus unei intervenţii chirurgicale. Între timp, Curtea constată că, după această ultimă dată, expertizele medico-legale efectuate au constatat că starea de sănătate a reclamantului era compatibilă cu detenţia, cu condiţia ca acesta să fie transferat periodic într-un spital civil pentru a i se aplica un tratament [a contrario Reggiani Martinelli împotriva Italiei (dec), nr. 22682/02, 16 iunie 2005]. Este suficient să se ia act de faptul că, începând cu ianuarie 2003, această condiţie nu era îndeplinită
65. Dacă condiţiile transferurilor reclamantului în spitalele civile nu au putut fi stabilite din cauza imposibilităţii Guvernului de a oferi informaţii cu privire la acest punct, Curtea constată că, după refuzul reclamantului de a fi transferat, nici o altă măsură nu a fost luată în considerare de autorităţi timp de mai multe luni în vederea asigurării monitorizării necesare, de către un medic specialist, precum, de exemplu, transportul său cu ambulanţa. În aceste condiţii, Curtea consideră că, având în vedere recomandările certificatelor medicale, îngrijirea afecţiunilor reclamantului nu a avut aceeaşi calitate ca cea pe care ar fi putut-o primi în exterior (a contrario Reggiani Martinelli împotriva Italiei, citată anterior).
66. De asemenea, Curtea reaminteşte că a subliniat în mai multe rânduri importanţa dispozitivului procedural instituit de dreptul intern în materie de punere în libertate din motive medicale. Aceasta a considerat că respectivele proceduri reprezintă garanţii pentru a asigura protecţia sănătăţii şi a confortului prizonierului, pe care statele trebuie să le concilieze cu cerinţele legitime ale unei pedepse privative de libertate (Mouisel, citată anterior, pct. 45-46; Tekin Yıldız împotriva Turciei, nr. 22913/04, pct. 72, 10 noiembrie 2005). În acest context, interdicţia generală enunţată la art. 3 şi obligaţiile specifice pe care acest articol le impune statelor în materie de executare a măsurilor privative de libertate sunt lipsite de conţinut din cauza existenţei în dreptul intern a unui astfel de dispozitiv şi în absenţa unui control al Curţii privind eficienţa acestui dispozitiv într-un caz concret.
67. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că reclamantul era în arest preventiv şi nu în executarea unei pedepse. Aceasta observă evoluţia legislativă în materie odată cu sporirea preciziei criteriilor în ceea ce priveşte condiţiile în care o persoană bolnavă care se află în arest preventiv poate fi eliberată. Trebuie să se constate că, înainte de modificările aduse de Legea nr. 281/2003, starea de sănătate a unei persoane arestate preventiv putea fi luată în considerare doar pentru a justifica suspendarea procedurii, şi nu făcea parte din criteriile pentru a dispune revocarea arestării preventive. Abia după iulie 2003 şi, în special, după octombrie 2003, Codul de procedură penală a permis revocarea unei arestări preventive din motive de sănătate (a se vedea supra pct. 43-44).
68. De asemenea, Curtea evidenţiază că, în speţă, comisia competentă pentru emiterea de avize medicale s-a limitat la a trimite rapoarte anterioare sau realizate în alte cauze (a se vedea supra pct. 23), chiar dacă instanţa a estimat necesară realizarea unor noi expertize. Or, ca şi instanţele naţionale (a se vedea supra pct. 45), Curtea consideră că o trimitere la rapoarte întocmite cu câteva luni înainte nu putea justifica în mod relevant starea de sănătate a reclamantului.
69. Prin urmare, Curtea consideră că, la momentul faptelor, autorităţile naţionale nu au asigurat un tratament adecvat stării de sănătate a reclamantului, nici un cadru legal care să îi permită, dacă este necesar, să obţină suspendarea arestării sale preventive. În speţă, Curtea concluzionează că s-a aplicat un tratament inuman şi degradant din cauza menţinerii în arest în condiţiile examinate mai sus.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
2. În ceea ce priveşte menţinerea reclamantului legat cu cătuşe de patul său de spital
a) Argumentele părţilor
70. Reclamantul consideră că legarea sa cu cătuşe de patul de spital, în special după intervenţia chirurgicală, reprezintă un tratament inuman şi degradant. Acesta a furnizat fotografii pentru a-şi susţine alegaţiile şi subliniază că un poliţist păzea uşa sale.
71. Guvernul afirmă că nu este în măsură să ofere informaţii referitoare la spitalizarea reclamantului, deoarece documentele privind acest transfer au fost arhivate în 2002, iar termenul de păstrare era de doi ani. Acesta consideră că, în orice caz, alegaţiile reclamantului nu au fost dovedite dincolo de orice dubiu rezonabil.
72. În observaţiile sale suplimentare, Guvernul ia act de faptul că măsurile de securitate luate pe parcursul spitalizării reclamantului au fost conforme dispoziţiilor legale în vigoare la momentul faptelor, şi anume ordinelor ministrului justiţiei nr. 945 şi 1165. Aceste ordine au un caracter secret. Conform Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor („ANP”), declasificarea acestor ordine nu este oportună, având în vedere conţinutul lor şi necesitatea de a proteja acest tip de informaţii de persoanele care ar putea încerca să le încalce.
73. De asemenea, Guvernul ia act de faptul că Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi regulamentul său de aplicare au modificat conceptul de securitate în caz de spitalizare a persoanelor private de libertate în unităţile sanitare civile, fiind interzisă legarea cu cătuşe, ca modalitate de imobilizare.
b) Motivarea Curţii
i) Cu privire la temeinicia alegaţiilor reclamantului
74. Curtea reaminteşte că acuzaţiile de rele tratamente trebuie susţinute în faţa Curţii prin mijloace de probă corespunzătoare (a se vedea mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, pct. 30). În această privinţă, Curtea precizează că, pentru aprecierea mijloacelor de probă, aceasta reţine criteriul probei „dincolo de orice dubiu rezonabil”. Conform jurisprudenţei sale constante, proba poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii irefutabile, suficient de grave, precise şi concordante [Natchova ş.a. împotriva Bulgariei (GC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 147, CEDO 2005 VII).
75. Sensibilă la vulnerabilitatea deosebită a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agenţilor statului, astfel cum sunt persoanele arestate, Curtea reiterează faptul că procedura prevăzută de Convenţie nu presupune întotdeauna o aplicare riguroasă a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine reclamantului). De fapt, în cazul în care un individ acuză agenţii statului de încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie, este inevitabil ca Guvernul pârât să fie uneori singurul care să aibă acces la informaţii ce pot confirma sau infirma astfel de afirmaţii. Din acest motiv, faptul că Guvernul nu furnizează astfel de informaţii fără a acorda o justificare satisfăcătoare poate nu doar altera respectarea de către un stat pârât a obligaţiilor care îi revin în temeiul art. 38 § 1 a) din Convenţie, dar poate şi permite Curţii să tragă concluzii cu privire la temeinicia alegaţiilor reclamantului [a s evdea Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 113, CEDO 2005 X ].
76. În speţă, Curtea se confruntă cu elemente nesigure privind imobilizarea reclamantului prin legare cu cătuşe de pat în timpul spitalizării, în iunie 2002, la spitalul public „Sfântu Ioan”. Prin urmare, sarcina acesteia este de a formula o opinie privind faptele denunţate de reclamant, examinând în mod extrem de atent datele pe care le are la dispoziţie.
77. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că reclamantul a furnizat fotografii care îl prezintă cu un braţ legat cu cătuşe de patul său de spital şi că Guvernul nu a contestat autenticitatea acestora şi nu a prezentat observaţii cu privire la acest punct.
78. Ulterior, Curtea constată că Guvernul nu a prezentat o copie a dispoziţiilor relevante ale ordinelor ministrului justiţiei nr. 945 şi 1165, solicitate de Curte, invocând caracterul confidenţial al procedurilor în cauză şi limitându-se la a preciza că reclamantul a fost supus legislaţiei în vigoare. Fără a face speculaţii cu privire la conţinutul acestor dispoziţii şi admiţând că motive legate de securitate pot justifica caracterul secret al dispoziţiilor aplicabile mediului penitenciar, Curtea constată că procedura de imobilizare în cauză era aplicată în mod public în spitalele civile. De altfel, Curtea ia act de faptul că Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 este un act normativ accesibil publicului.
79. În special, Curtea ia act de faptul că, din documentele publicate de CPT, reiese că, la momentul faptelor, exista practica de a lega deţinuţii cu cătuşe de mobilier în cazul în care erau spitalizaţi în spitale civile. Cu titlu de indiciu, Curtea constată că raportul întocmit de APADOR-CH, în urma unei vizite la penitenciarul unde era încarcerat reclamantul, ajunge la aceeaşi concluzie.
80. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că alegaţiile reclamantului sunt întemeiate. În consecinţă, aceasta trebuie să verifice dacă practica aplicată în situaţia reclamantului a adus atingere art. 3 din Convenţie.
ii) Cu privire la temeinicia plângerii
81. Curtea reaminteşte că purtarea cătuşelor nu pune probleme, în mod general, din perspectiva art. 3 din Convenţie, atunci când se face în cadrul unei detenţii legale şi nu implică folosirea forţei, nici expunerea publică, dincolo de limita rezonabil considerată necesară. În această privinţă, trebuie să considerăm riscul de evadare sau vătămare sau prejudiciu (Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 56, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 VIII), precum şi contextul în caz de transfer şi de îngrijiri medicale în mediu spitalicesc (Mouisel, citată anterior, pct. 47)
82. Curtea ia act de faptul că Guvernul nu a invocat gradul de pericol reprezentat de reclamant pentru a justifica imobilizarea sa la pat. De altfel, aceasta constată că reclamantul a făcut obiectul unor cercetări penale pentru infracţiuni cu caracter economic şi neviolent. De altfel, nu există nici o menţiune referitoare la un comportament violent din partea sa în documentele furnizate la dosar (Mouisel, citată anterior, pct. 47). De asemenea, conform dosarului, nu a fost vreodată invocat niciun motiv medical pentru a justifica o astfel de măsură (Henaf împotriva Franţei, nr. 65436/01, pct. 53, CEDO 2003 XI).
83. Curtea evidenţiază că, ţinând seama de faptul că convenţia este un instrument viu care trebuie interpretat în lumina condiţiilor de viaţă actuale [hotărârile Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 40, pct. 102; Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminarii), 23 martie 1995, seria A nr. 310, p. 26-27, pct. 71], aceasta a considerat că nivelul crescând de exigenţă în materie de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale presupune, în paralel şi în mod ineluctabil, un mai mare grad de fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale societăţilor democratice [Selmouni împotriva Franţei (GC), nr. 25803/94, pct. 101, CEDO 1999-V]. Având în vedere că o astfel de afirmaţie este considerată o posibilă agravare a unei calificări din perspectiva art. 3, rezultă că anumite acte, altădată excluse din sfera de aplicare a art. 3, pot prezenta gradul minim de gravitate cerut pe viitor (Henaf, citată anterior, pct. 55).
84. În speţă, ţinând seama de starea de sănătate a reclamantului, de absenţa totală a antecedentelor care să genereze temerea unui risc pentru securitate şi de faptul că spitalizarea a avut loc în vederea unei intervenţii chirurgicale, Curtea consideră că măsura de legare era disproporţionată în raport cu necesităţile securităţii, cu atât mai mult cu cât un poliţist a fost plasat în mod special în faţa camerei reclamantului să păzească (Henaf, citată anterior, pct. 56). În plus, Curtea ia act de faptul că dispoziţiile care reglementau condiţiile de securitate aplicate persoanelor private de libertate spitalizate în unităţi civile reprezentau documente secrete şi, prin urmare, aceasta nu a putut examina aceste criterii de aplicare într-un caz concret.
85. Pentru aceste motive, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu i-au asigurat reclamantului un tratament compatibil cu dispoziţiile art. 3 din Convenţie şi că a fost suspus unui tratament inuman datorită imobilizării forţate în condiţiile examinate anterior (mutatis mutandis, Henaf, citată anterior, pct. 59).
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE
86. Reclamantul invocă faptul că durata arestării sale preventive a fost nerezonabilă şi nejustificată. Acesta invocă art. 5 § 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la paragraful 1 lit. c) din prezentul articol […] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
87. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
88. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
89. Reclamantul consideră că durata arestării sale preventive este incompatibilă cu cerinţele impuse de art. 5 § 3 din Convenţie.
90. Guvernul consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început cu reţinerea reclamantului, la 15 februarie 2001, şi că s-a încheiat la 10 martie 2003, data condamnării sale în primă instanţă. Prin urmare, conform acestuia, durata arestării sale preventive a fost de aproximativ doi ani.
91. Pentru a justifica durata arestării sale preventive, Guvernul subliniază caracterul complex al cauzei şi interesul său public, ţinând seama de natura infracţiunilor şi de prejudiciul imputat reclamantului. Acesta adaugă că instanţele naţionale au trebuit să ţină seama de starea de sănătate a reclamantului. În sfârşit, Guvernul ia act de faptul că instanţele naţionale au verificat în mod periodic legalitatea arestării preventive a reclamantului şi au justificat-o prin motive relevante şi suficiente.
2. Motivarea Curţii
92. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 90-94, 1 iulie 2008, şi jurisprudenţa citată).
a) Perioada care trebuie luată în considerare
93. Aplicând jurisprudenţa sa referitoare la durata arestărilor preventive multiple, [a se vedea Baltacı împotriva Turciei, nr. 495/02, pct. 46, 18 iulie 2006 şi Solmaz împotriva Turciei, nr. 27561/02, pct. 34-37, CEDOH 2007 ...(fragmente)], Curtea ia act de faptul că, în speţă, perioada care trebuie considerată a început la 15 februarie 2001, data emiterii mandatului de arestare pe numele reclamantului, şi s-a încheiat, în primă fază, la 10 martie 2003, prin hotărârea Judecătoriei Ploieşti. De asemenea, arestarea reclamantului între 18 iunie 2003, dată la care cauza a fost trimisă în faţa primei instanţe, şi 26 noiembrie 2003, data punerii sale în libertate, reprezintă arestare preventivă în sensul art. 5 § 1 c) şi 3 din Convenţie. În consecinţă, durata arestării preventive a reclamantului a fost, în speţă, de aproximativ doi ani şi şase luni. De asemenea, Curtea consideră că această perioadă este, ca atare, suficient de lungă pentru a pune probleme din perspectiva art. 5 § 3 [a se vedea Bąk împotriva Poloniei, nr. 7870/04, pct. 55, CEDO 2007 ... (fragmente)].
b) Caracterul rezonabil al duratei arestării preventive
94. În mod esenţial, în baza faptelor necontroversate indicate de persoana în cauză în căile de atac introduse în vederea eliberării sale, precum şi a motivelor incluse în hotărârile aferente, Curtea trebuie să stabilească dacă a fost încălcat sau nu art. 5 § 3 din Convenţie (Assenov ş.a. împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 154, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII ).
95. În acest context, este suficient să se constate că, în perioada 10 mai 2001 – 3 iulie 2003, în ciuda argumentelor invocate de reclamant în ceea ce priveşte starea sa de sănătate, a lipsei de probe şi a unui pericol pentru ordinea publică, instanţele naţionale au prelungit această măsură fără a le analiza şi fără a-şi motiva deciziile.
96. Dacă este adevărat că, după 3 iulie 2003, instanţele naţionale au justificat arestarea preventivă prin modul de comitere a infracţiunilor, frecvenţa şi pericolul pe care acestea îl prezintă pentru ordinea publică (a se vedea supra pct. 28 şi 29), este la fel de adevărat că aceste justificări erau prea succinte şi abstracte, limitându-se la menţionarea anumitor criterii prevăzute de lege, fără a specifica modul în care aceste criterii se aplicau în cazul reclamantului. De asemenea, instanţele naţionale trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie în cazul examinării necesităţii prelungirii arestării preventive a unui acuzat şi nu se pot baza în mod esenţial şi abstract pe gravitatea faptelor comise sau pe valoarea prejudiciului (a se vedea, mutatis mutandis, Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, pct. 72, 6 noiembrie 2007).
97. Bineînţeles, nevoia de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei au fost deja recunoscute de Curte drept un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (Letellier împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, pct. 39) Cu toate acestea, în speţă, instanţele nu au oferit nici o explicaţie concretă pentru a justifica în ce mod repunerea în libertate a reclamantului putea avea un impact negativ asupra societăţii sau putea împiedica desfăşurarea anchetei. De asemenea, Curtea constată că instanţa a menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe. O astfel de justificare nu este conformă cu garanţiile prevăzute la art. 5 § 3 din Convenţie [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 109, CEDO 2006 IX (fragmente)].
98. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv. Aşadar, Curtea consideră că nu este necesar să se stabilească, în plus, dacă autorităţile competente au depus o „diligenţă deosebită” continuării procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 50 in fine, 2 martie 2006).
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
99. Reclamantul se plânge de durata procedurii penale care a dus la condamnarea sa definitivă în 2006. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea […] în termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
100. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 februarie 2001, dată la care a fost declanşată acţiunea penală împotriva reclamantului, şi s-a încheiat la 3 mai 2006, prin condamnarea sa definitivă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, aceasta a durat cinci ani, două luni şi două săptămâni, cauza fiind examinată de cinci instanţe de trei grade de jurisdicţie.
A. Cu privire la admisibilitate
101. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
102. Reclamantul consideră că durata procedurii penale iniţiate împotriva sa este nerezonabilă. Conform acestuia, scopul procesului era de a-l umili şi de a asigura, cu preţul demnităţii sale, repararea prejudiciului material suferit de părţile civile.
103. Guvernul subliniază caracterul foarte complex al cauzei şi evidenţiază comportamentul reclamantului şi, în special, pe cel al avocaţilor acestuia, care au contribuit la prelungirea procedurii. Acesta adaugă faptul că instanţele naţionale au abordat cauza cu diligenţă deosebită şi că acestora nu li se poate impune nici o perioadă de inactivitate.
2. Motivarea Curţii
104. Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), nr. 25444/94, pct. 67, CEDO 1999-II]. De asemenea, aceasta reaminteşte că, în materie penală, dreptul care trebuie examinat într-un termen rezonabil are ca obiect să evite „ca o persoană inculpată să nu rămână prea mult timp în incertitudine în ceea ce priveşte soarta sa” (Stögmüller împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, pct. 5).
105. Chiar dacă procedura s-a desfăşurat pe o perioadă de timp destul de lungă, trebuie să se reţină faptul că instanţele naţionale s-au pronunţat la intervale regulate şi că instanţele de apel şi de recurs s-au pronunţat rapid. Curtea constată că această cauză prezintă o anumită complexitate ţinând seama de infracţiunile reproşate reclamantului şi de dificultatea de a stabili valoarea prejudiciului cauzat părţilor civile.
106. Dacă este adevărat că această cauză a rămas pe rolul primei instanţe timp de aproximativ trei ani şi cinci luni, Curtea constată că această prelungire a procedurii nu li se poate imputa doar instanţelor naţionale, ci şi părţilor. Astfel, trebuie subliniat faptul că instanţele naţionale au sancţionat comportamentul avocaţilor reclamantului şi al celorlalţi inculpaţi care au întârziat procedura.
107. Bineînţeles, nu li se poate reproşa părţilor utilizarea diverselor căi de atac interne pentru a-şi apăra drepturile (Erkner şi Hofauer împotriva Austriei, 23 aprilie 1987, seria A, nr. 117, p. 63, pct. 68). Cu toate acestea, trebuie să ţinem seama de faptul că, în faţa primei instanţe, inculpaţii au solicitat la intervale scurte transferul dosarului în faţa altor instanţe şi că reclamantul a recuzat de mai multe ori completul de judecată. De altfel, dacă experţii care lucrează la o procedură judiciară sunt verificaţi de un judecător căruia îi revine arestarea şi desfăşurarea rapidă a unei proceduri (a se vedea, printre multe altele, Gesiarz împotriva Poloniei, nr. 9446/02, pct. 53, 18 mai 2004), în speţă, instanţa a supravegheat activitatea expertului şi a sancţionat partea care a căzut în pretenţii, neachitând onorariile.
108. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii nu li se impută exclusiv instanţelor naţionale şi că aceasta nu a depăşit, în ansamblu, un termen rezonabil în sensul art. 6 din Convenţie.
Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
109. Reclamantul se plânge de faptul că nu a beneficiat de o procedură echitabilă, din cauza lipsei de imparţialitate a parchetului şi a instanţelor pe fond. Acesta consideră că membrii familiei sale au suferit o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor, prin încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, deoarece imobilele aparţinând lui B.C. şi R.F. au fost sechestrate. În sfârşit, acesta se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea corespondenţei, invocând faptul că scrisorile trimise de familia sa au fost aduse deschise şi cu întârziere de către administraţia penitenciarului.
110. Ţinând cont de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă pentru a i se aduce la cunoştinţă susţinerile formulate, Curtea nu a constatat nici o încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate prin articolele Convenţiei. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE
111. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
112. Prin scrisoarea din 4 ianuarie 2007, reclamantul a solicitat 150 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, din care o parte reprezenta lipsa veniturilor soţiei sale. La 13 februarie 2007, reclamantul a depus cererea cu titlu de prejudiciu material, solicitând 63 254 EUR, reprezentând valoarea pachetelor trimise de familia sa în închisoare, a biletelor de călătorie plătite de familia sa pentru a-l vizita, preţul medicamentelor furnizate de familia sa şi salariile de care a fost privat în perioada arestării sale preventive. De asemenea, acesta solicită 500 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
113. Guvernul consideră că cheltuielile legate de deplasarea familiei reclamantului pentru a-l vizita, precum şi preţul pachetelor reprezintă consecinţe inerente ale detenţiei. În ceea ce priveşte valoarea medicamentelor, acesta ia act de faptul că reclamantul nu a furnizat documente justificative la dosar şi că, în orice caz, persoana în cauză a beneficiat de reţete compensate, o parte a cheltuielilor fiind astfel suportată de stat. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de salarii, Guvernul subliniază că reclamantul a fost condamnat la închisoare şi că durata arestării sale preventive a fost scăzută din pedeapsă. În ceea ce priveşte pierderea veniturilor soţiei reclamantului, Guvernul ia act de faptul că nu există nici o legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi pretinsele încălcări ale Convenţiei.
114. Guvernul subliniază că nu s-a stabilit legătura de cauzalitate dintre pretinsele încălcări ale Convenţiei şi prejudiciul moral pretins. De asemenea, acesta consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în domeniu.
115. Curtea reaminteşte că acordă despăgubiri băneşti în temeiul art. 41 doar dacă este convinsă că pierderea sau prejudiciul reclamat rezultă în mod real din încălcarea constatată.
116. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea constată că nu există nici o legătură de cauzalitate între faptele care au condus la concluzia încălcării Convenţiei şi prejudiciul material pentru care reclamantul solicită despăgubiri. De altfel, aceasta evidenţiază că reclamantul a fost condamnat şi că perioada arestării sale preventive i-a fost scăzută din pedeapsă. În consecinţă, aceasta consideră că cererea sa care vizează în special rambursarea salariilor sale nu poate fi admisă (mutatis mutandis Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDO 2002 VI).
117. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă 8 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
118. De asemenea, reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, solicită suma de 19 700 EUR cu titlu de onorariu al avocatului pentru cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii. Acesta a furnizat documente justificative pentru o parte din aceste onorarii. De asemenea, acesta solicită 500 EUR pentru expertizele medicale efectuate în speţă, 500 EUR pentru expertiza contabilă, precum şi 1 500 EUR pentru corespondenţa cu Curtea şi celelalte instituţii şi 500 EUR pentru conversaţiile sale telefonice.
119. Guvernul ia act de faptul că reclamantul nu a oferit documente justificative relevante pentru a-şi susţine pretenţiile.
120. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi a cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care este stabilit că nivelul lor este real, necesar şi rezonabil. Curtea ia act de faptul că, la 13 iulie 2007, suma de 850 EUR i-a fost plătită avocatului reclamantului cu titlu de asistenţă judiciară. În speţă, ţinând seama de documentele care se află în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 2 000 EUR.
C. Dobânzi moratorii
121. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere privind art. 3, art. 5 § 3 şi art. 6 § 1, referitoare la durata procedurii, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie din cauza incompatibilităţii stării de sănătate a reclamantului cu arestarea preventivă;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 § 1 din Convenţie, ca urmare a faptului că reclamantul a fost legat cu cătuşe de mobilier în timpul spitalizării sale la „Sfântu Ioan”;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie;
5. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
6. Hotărăşte,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 8 000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
ii. 2 000 EUR (două mii euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
7. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 mai 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley NaismithJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
| ← Emil Burzo contra României - Inechitatea procesului de... | Boldea contra Romaniei - Plagiat publicatii stiintifice, teze de... → |
|---|
