Boldea contra Romaniei - Plagiat publicatii stiintifice, teze de doctorat si lucrari de diploma

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a III-a

HOTĂRÂREA

din 15 februarie 2007

în CauzaBoldea împotriva României

(Cererea nr. 19997/02)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.

În Cauza Boldea împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna E. Fura-Sandström, doamna A. Gyulumyan, domnul David Thor Björgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în Camera de Consiliu, la data de 25 ianuarie 2007,

a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 19997/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Marius Boldea (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 9 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul a fost reprezentat de Domnul D. Crăciun, un avocat din Timişoara. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de Agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La 2 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

4. Reclamantul s-a născut în anul 1962 şi are domiciliul în Timişoara.

A. Originea cauzei

5. Reclamantul este conferenţiar universitar la Facultatea de automatică şi de informatică a Universităţii politehnice din Timişoara.

6. La 9 martie 2001, cu ocazia unei şedinţe a corpului profesoral al catedrei de informatică a Facultăţii menţionată anterior, decanul facultăţii a abordat subiectul pretinsului plagiat al publicaţiilor ştiinţifice ale lui A.S. şi L.P., apărute în anul 2000, precum şi a altor teze de doctorat şi lucrări de diplomă. Pe fondul nemulţumirii generale faţă de publicaţiile realizate în cadrul catedrei, mai mulţi profesori şi-au exprimat opinia asupra pretinsului plagiat. Ei au constatat că cei doi autori folosiseră multe din definiţiile preluate din teza de doctorat a lui N.P. Reclamantul era singurul care a considerat fără ezitare că publicaţiile ştiinţifice reprezentau un plagiat. Concluzia finală a şedinţei a fost că nivelul ştiinţific al publicaţiilor scăzuse, că era recomandabil să se evite publicarea articolelor care reproduc definiţii deja existente şi să se aducă noi contribuţii. Publicaţiile lui A.S. şi L.P. nu reprezentau nişte plagiate dar nu constituiau nici puncte de referinţă ştiinţifice în materie (nu se iau în considerare aceste lucrări). De asemenea li s-a adresat un avertisment verbal.

Printr-o hotărâre din 16 mai 2001 comisia de deontologie ad-hoc a facultăţii a propus constituirea unei comisii de arbitraj pentru soluţionarea diferendului şi realizarea unui studiu aprofundat asupra publicaţiilor în cauză. Curtea nu a fost informată asupra rezultatelor acestor propuneri.

B. Cauză penală de defăimare împotriva reclamantului

7. La 9 mai 2001 A.S. şi L.P. au depus două plângeri penale diferite sub acuzaţia de defăimare împotriva reclamantului. Au susţinut că reclamantul i-a acuzat de plagiat cu prilejul şedinţei din 9 martie 2001.

8. La 11 septembrie 2001 Judecătoria Timişoara a conexat cele două plângeri penale.

9. În cursul şedinţei publice din 9 octombrie 2001 judecătoria a audiat reclamantul şi a admis propunerea sa de a demonstra veridicitatea afirmaţiilor sale, pe baza art. 207 cod penal. El a prezentat articolele reclamanţilor şi extrasele pertinente din teza de doctorat pretins plagiată.

10. La 27 noiembrie 2001 judecătoria a audiat doi martori care participaseră la şedinţa din 9 martie 2001. V.M., îndrumătorul de proiect al reclamanţilor, a declarat că, în opinia sa, deşi controversate, publicaţiile reclamanţilor nu constituiau un plagiat. El a considerat de asemenea că reclamantul a făcut afirmaţii cu rea credinţă. Martorul U.M. a declarat că nu se putea pronunţa asupra pretinsului plagiat sau asupra intenţiei reclamantului atunci când şi-a calificat colegii drept « plagiatori ».

11. Printr-o sentinţă din aceeaşi zi, Judecătoria Timişoara l-a achitat pe reclamant în temeiul art. 10 b)¹ din Codul de procedură penală, dar l-a condamnat la o amendă administrativă de 500.000 lei româneşti (ROL), [în jur de 20 euro], în temeiul art. 18¹ din Codul de procedură penală combinat cu art. 91 Cod penal. De asemenea, l-a condamnat la plata către părţile vătămate a cheltuielilor de judecată evaluate la suma de 2.120.000 lei româneşti (ROL), [în jur de 80 euro].

12. Extrasul exemplificativ din această sentinţă este astfel redactat:

« Pe baza probelor administrate în cauză, şi anume declaraţia inculpatului, raportul nr. 262/01 al Facultăţii de Automatică şi de Informatică, articolul părţilor vătămate, publicat sub titlul « Indicatorii ce caracterizează fiabilitatea şi disponibilitatea », al doilea capitol al tezei pretins plagiată de N.P., procesul-verbal din 9 martie 2001, mărturiile lui U.M şi V.M., instanţa reţine următoarele fapte:

Părţile sunt profesori la Universitatea Politehnică din Timişoara, [lucrând] în cadrul Catedrei de Informatică. La 9 martie 2001, cu ocazia unei şedinţe a catedrei, inculpatul a afirmat în public că reclamanţii erau « plagiatori », deoarece un articol semnat de ei reproducea în fapt un capitol dintr-o teză de doctorat. Deşi articolul semnat de [părţile vătămate] conţine definiţii din alte lucrări ale căror structuri cât şi concepte le-au reluat, nu au avut intenţia de a reproduce aceste lucrări. Şi-apoi, infracţiunea de calomnie presupune afirmaţii maliţioase, făcute cu rea credinţă şi cu intenţia de a leza demnitatea [altuia], faţă de un fapt care, dacă este real, ar atrage una din sancţiunile prevăzute de textul acuzator.

Din documentele administrate la dosarul cauzei şi din declaraţiile martorilor reiese că inculpatul a făcut acele afirmaţii cu rea credinţă, cu intenţia de a leza demnitatea părţilor vătămate, afirmaţii care, dacă ar fi fost adevărate, ar fi expus părţile vătămate la o sancţiune disciplinară sau dispreţului public.

Dat fiind că condiţia publicităţii este de asemenea îndeplinită, instanţa constată că, dintr-un punct de vedere formal, faptele inculpatului constituie elemente constitutive ale unei infracţiuni de calomnie, reglementată de art. 206 Cod penal.

În substanţă, faptele reclamantului nu ating gradul de pericol social al unei infracţiuni, deoarece este vorba despre o ceartă între colegi, rezultat al orgoliului profesional, inculpatul fiind pentru prima dată chemat în justiţie. »

13. La 3 decembrie 2001 reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei judecătoriei. El a susţinut în principal lipsa de motivare a sentinţei pe baza probelor aduse în timpul procedurii, atât de el însuşi cât şi de părţile vătămate şi asta cu atât mai mult cu cât a putut beneficia de proba verităţii prevăzută de articolul 207 Cod penal. De asemenea, judecătoria s-a limitat să constate reaua credinţă a reclamantului fără să se bazeze totuşi pe vreun element de probă şi nu a luat deloc în calcul legislaţia referitoare la drepturile de autor şi drepturile conexe. Părţile vătămate au atacat de asemenea sentinţa pronunţată în primă instanţă.

14. Printr-o hotărâre din 22 martie 2002 Tribunalul Judeţean Timiş a respins cele două apeluri. El a decis astfel în privinţa apelului reclamantului:

« După ce a examinat [apelul înaintat] pe baza motivelor invocate şi a articolului 385/6 Cod de procedură penală, trebuie constatat că prima instanţă a analizat bine elementele de fapt şi de drept ale cauzei, sancţiunea administrativă aplicată apelantului fiind corect stabilită, astfel încât apelul va fi respins pe baza art. 385/15 1) Cod procedură penală. »

15. Apelul părţilor vătămate a fost respins ca tardiv.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Codul penal în vigoare in perioada cand s-au petrecut faptele

16. Articolele relevante prevăd următoarele:

Art. 181

Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni_

(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91. »

Art. 91

Sancţiunile cu caracter administrativ

« Când instanţa dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una dintre următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:

(...)

c) amendă de la 100.00 lei la 1.000.000 lei. »

Art. 206

« Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. »

Art. 207

« Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie. »

17. Codul penal a fost modificat şi completat de Legea nr. 160 din 30 mai 2005 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005.

Articolul unic al acestei Ordonanţe de urgenţă prevede următoarele:

« Afirmarea sau imputarea în public prin orice mijloc a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. »

18. Legea nr. 178 din 4 iulie 2006 de modificare a Codului penal şi altor legi abrogă articolele 205-207 ale Codului penal. Cu toate acestea, Codul penal a fost modificat ultima dată de Legea nr. 301/2004 care urmează să intre în vigoare la 1 septembrie 2008. Textul privind defăimarea este astfel redactat:

B. Codul civil

19. Articolele pertinente prevăd următoarele:

Art. 998

« Orice faptă a unui om care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a produs, să-l repare. »

Art. 999

« Oricine este responsabil nu numai de prejudiciul pe care l-a cauzat prin fapta sa dar şi de acela pe care l-a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa. »

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

20. Reclamantul susţine că nu a fost judecată echitabil cauza sa din cauza faptului că a fost condamnat la plata unei amenzi administrative în lipsa oricărei probe pertinente şi fără ca instanţele să dea un răspuns la motivele şi argumentele pe care el le-a invocat. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege care va hotărî_ asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa_ "

A. Asupra admisibilităţii

21. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă.

Asupra fondului

1. Teza părţilor

22. Guvernul consideră în primul rând că nu îi revine Curţii sarcina de a cunoaşte erorile în fapt şi în drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

23. În al doilea rând, Guvernul consideră că instanţele interne care au examinat cauza s-au pronunţat în mod motivat asupra tezelor formulate de reclamant în apărarea sa. El face trimitere la jurisprudenţa Curţii conform căreia art. 6 alin. 1 obligă instanţele să-şi motiveze deciziile, dar acest lucru nu trebuie înţeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Vas de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, pag. 20, paragraful 21). Problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva ce decurge din art. 6 al Convenţiei nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, paragraful 20).

24. Astfel, judecătoria a examinat dovezile administrate, a stabilit o situaţie de fapt şi s-a pronunţat asupra relei credinţe a reclamantului. Ea a luat în calcul plângerile părţilor vătămate, documentele prezentate de părţi şi depoziţiile martorilor. Deşi judecătoria nu a înlăturat, în mod expres, motivele reclamantului, Guvernul consideră că reţinând existenţa faptei invocată de către victime şi elementul moral al infracţiunii, judecătorul s-a pronunţat indirect asupra susţinerilor sale. Aşadar, celelalte motive invocate de reclamant ar putea fi considerate inutile.

25. În privinţa hotărârii Tribunalului Judeţean Timiş, Guvernul menţionează că instanţa de apel a procedat la alipirea motivelor stabilite de judecătorie (Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, pag. 2930, paragraful 60).

26. În fine, Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat de o procedură în contradictoriu şi că instanţele au respectat din plin garanţiile de independenţă şi de imparţialitate, de rapiditate, de publicitate şi de egalitate a mijloacelor.

27. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.

2. Aprecierea Curţii

a) Principii reieşite din jurisprudenţa Curţii

28. Curtea aminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Convenţia nedorind să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu poate trece drept efectiv decât dacă observaţiile sale sunt într-adevăr « ascultate », adică examinate cum trebuie de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în sarcina « instanţei » obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor, fără a le aprecia pertinenţa (Perez împotriva Franţei [GC], nr. 47287/99, paragraful 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk, citat anterior, paragraful 59).

29. Cu toate acestea, articolul 6 alin. 1 obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk, citat anterior, paragraful 61). Amploarea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. Trebuie, de asemenea, să se ţină cont în special de diversitatea mijloacelor pe care un susţinător le poate prezenta în justiţie şi de diferenţele dintre statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinale, prezentare şi redactare a sentinţelor şi hotărârilor. De aceea problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva ce decurge din articolul 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija, citat anterior, paragraful 29).

30. De asemenea, noţiunea de proces echitabil cere ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanţă inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi nu să se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Helle, citat anterior, paragraful 60).

b) Aplicarea principiilor generale în speţă

31. Curtea constată că Judecătoria Timişoara a condamnat reclamantul la plata unei amenzi administrative, după ce a stabilit faptele şi a considerat că elementul intenţionat şi caracterul public al faptelor era bine îndeplinit în cauză. Cu toate acestea, instanţa nu a făcut nicio referinţă concretă la elementele de fapt care ar fi putut justifica concluzia ce vizează vinovăţia reclamantului şi caracterul public al faptelor reţinute. Ea s-a limitat să afirme că aceste condiţii sunt îndeplinite în speţă.

32. Desigur, în general, Curtea nu are sarcina de a cunoaşte erorile în fapt sau în drept pretins comise de o instanţă internă (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1991-I), interpretarea legislaţiei interne revenind în primul rând autorităţilor naţionale şi în special curţilor şi tribunalelor (Perez, citat anterior, paragraful 82, CEDO 2004-I, şi Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/97, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, paragraful 115, CEDO 2000-VII). Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea constată că judecătoria nu a procedat la interpretarea tuturor elementelor constitutive ale unei infracţiuni şi că nu a făcut nici o analiză a probelor prezentate de inculpat, cu riscul de a elimina, eventual, în mod motivat, pe cele pe care nu le-ar fi considerat pertinente.

33. În plus, instanţa care s-a pronunţat asupra apelului reclamantului nu a răspuns deloc motivelor de apel ale reclamantului întemeiate, în special, pe lipsa de motivare a sentinţei pronunţate în primă instanţă. Dacă este adevărat că obligaţia de a-şi motiva deciziile pe care articolul 6 paragraful 1 o impune instanţelor nu poate fi înţeleasă ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (Perez citat anterior, paragraful 81, Van de Hurk citat anterior, pag. 20, paragraful 61, şi Ruiz Torija citat anterior, paragraful 29; a se vedea de asemenea Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (decizie), nr. 40490/98, CEDO 2000-IX), trebuie să se constate că în speţă Tribunalul Judeţean Timiş nu a făcut decât să facă trimitere la consideraţiile sentinţei judecătoriei. Atâta vreme cât aceasta ar putea constitui o motivare prin alipirea motivelor instanţei anterioare în sensul cauzei Helle împotriva Finlandei (citat anterior, paragraful 56), ar fi necesar să existe o decizie motivată în mod detaliat şi complet a judecătoriei pentru a califica procedura iniţiată împotriva reclamantului drept echitabilă. Ori, în cazul în speţă, aşa cum s-a constatat deja mai sus aceasta lipseşte.

34. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că reclamantul are motive întemeiate să susţină că deciziile Judecătoriei Timişoara şi ale Tribunalului Judeţean Timiş nu erau suficient de motivate şi că nu a fost judecată echitabil cauza sa privind condamnarea la plata unei amenzi administrative.

35. În concluzie s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 alin. 1 din Convenţie

36. În opinia reclamantului, condamnarea sa pentru defăimare a adus atingere dreptului său la libertatea de expresie garantat de articolul 10 din Convenţie, care prevede următoarele:

« 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără vreo ingerinţă a autorităţilor publice şi fără a ţine cont de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinema sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi răspunderi poate fi supusă anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, siguranţei naţionale, integrităţii teritoriale sau siguranţei publice, apărării ordinii şi prevenirii crimei, protecţiei sănătăţii sau moralei, protecţiei reputaţiei sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare. »

A. Asupra admisibilităţii

37. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă.

B. Asupra fondului

1. Teza părţilor

38. Guvernul recunoaşte că sentinţa Judecătoriei Timişoara din 27 noiembrie 2001, confirmată prin Hotărârea Tribunalului Judeţean Timiş din 22 martie 2002 constituie o ingerinţă în dreptul la libertatea de expresie.

Cu toate acestea, el subliniază că această ingerinţă era prevăzută de lege, viza un scop legitim şi era necesar într-o societate democratică, aşa cum prevede articolul 10 paragraful 2 din Convenţie.

39. În primul rând, amenda administrativă era prevăzută de articolele 18¹ şi 91 Cod penal în timp ce rambursarea cheltuielilor de judecată se întemeia pe articolul 192 din Codul de procedură penală şi articolul 998 din Codul civil. Aceste norme respectau cerinţele de accesibilitate şi previzibiliate dezvoltate de jurisprudenţa Curţii.

40. În al doilea rând, ingerinţa urmărea un scop legitim, şi anume cel al protecţiei reputaţiei sau drepturilor altuia.

41. În al treilea rând, Guvernul consideră că măsura administrativă luată împotriva reclamantuluii se justifică, pe baza afirmaţiilor reclamantului care îşi acuza colegii universitari de plagiat. Amenda administrativă constituia o ingerinţă de o importanţă mică în libertatea de expresie a reclamantului care de altfel nu a fost sancţionat penal.

Guvernul consideră că este de neconceput ca atingerile aduse reputaţiei sau imaginii unei persoane, care nu îndeplinesc condiţiile unei infracţiuni, să rămână nepedepsite.

De asemenea, reclamantul a fost condamnat la plata unor sume mici comparativ cu cele reţinute în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a libertăţii de expresie (a se vedea, de exemplu, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pag. 71-78, paragraful 12 şi Pakdemirli împotriva Turciei, nr.35839/97, paragraful 56, 22 februarie 2005). În privinţa cheltuielilor de judecată pe care reclamantul trebuia să le restituie, Guvernul menţionează că se întemeiau pe articolele 998 şi 999 Cod civil, dispoziţie care reglementa răspunderea civilă infracţională şi avea prin urmare un caracter structural şi nepunitiv. În plus, obligaţia rambursării nu este în funcţie de întinderea răspunderii reclamantului.

42. În fine, Guvernul invită Curtea să ţină cont de modificările aduse legislaţiei şi, în special, de faptul că, calomnia nu constituie o infracţiune ce se sancţionează penal.

43. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.

2. Aprecierea Curţii

a) Principii ce reies din jurisprudenţa Curţii

44. Curtea doreşte în primul rând să amintească principiile fundamentale care reies din jurisprudenţa sa (a se vedea, printre multe altele, Hertel împotriva Elveţiei, Hotărârea din 25 august 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI, paragraful 46).

45. Libertatea de expresie constituie unul din temeiurile esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi dezvoltării fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10 este valabilă nu numai pentru « informaţiile » sau « ideile » strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau preocupă: în conformitate cu noţiunile de pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere fără de care nu există « societatea democratică ». Aşa cum o consacră articolul 10, ea este însoţită de excepţii care cer totuşi o interpretare strânsă şi nevoia de a o restrânge se stabileşte în mod convingător.

46. Adjectivul « necesar », în sensul articolului 10 paragraful 2, implică o « nevoie socială imperioasă ». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a aprecia existenţa unei asemenea nevoi, dar este dublată de un control european privind în acelaşi timp legea şi deciziile care o aplică, chiar şi atunci când sunt emise de o instanţă independentă. Curtea are deci competenţă să statueze în ultimul rând asupra faptului de a şti dacă o « restricţie » este în concordanţă cu libertatea de expresie pe care o protejează articolul 10.

47. Curtea nu are deloc drept sarcină, atunci când îşi exercită controlul, să se substituie instanţelor interne competente, ci să verifice din punctul de vedere al art. 10 hotărârile pe care le-au pronunţat pe baza puterii lor de apreciere. Nu reiese că trebuie să se limiteze să descopere dacă statul pârât a folosit această putere cu bună credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: trebuie considerată ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului cauzei pentru a stabili dacă era « proporţională cu scopul legitim urmărit » şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt « pertinente şi suficiente ». Astfel, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat reguli conforme cu principiile prevăzute de art. 10 şi bazându-se în plus pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente (Zana împotriva Turciei, hotărârea din 25 noiembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VII, pag. 2547-2548, paragraful 51, şi Kyprianou împotriva Ciprului [GC], nr. 73797/01, paragraful 171, 15 decembrie 2005). În plus, echitatea procedurii şi garanţiile pe care le oferă (a se vedea, mutatis mutandis, Kyprianou, citat anterior, paragraful 171), şi natura şi greutatea pedepselor aplicate (Ceylan împotriva Turciei [GC], nr. 23556/94, paragraful 37, CEDO 1999-IV, Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, paragraful 69, CEDO 2002-I, şi Lešnik împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, paragrafele 63-64, CEDO 2003-IV) sunt de asemenea elemente de luat în considerare atunci când este vorba despre măsurarea proporţionalităţii atingerii aduse libertăţii de expresie garantată de articolul 10 din Convenţie.

b) Aplicarea principiilor în cauză

i. Ingerinţa

48. Curtea constată că părţile insistă să considere că hotărârea Judecătoriei Timişoara din 27 noiembrie 2001 şi cea a Tribunalului Hudeţean Timiş din 22 martie 2002 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de expresie.

ii. Ingerinţa era « prevăzută de lege » ?

49. Reclamantul nu contestă faptul că condamnarea sa la plata unei amenzi administrative şi la restituirea cheltuielilor de judecată ar fi avut o bază în dreptul intern care să fie accesibilă şi previzibilă.

50. Curtea observă, la rândul său, la fel ca Guvernul, că infracţiunea de defăimare era reglementată de art. 206 cod penal, amenda administrativă era prevăzută de articolele 18¹ şi 91 cod penal în timp ce rambursarea cheltuielilor de judecată se întemeia pe articolul 193 din Codul de procedură penală şi articolele 998 şi 999 din Codul de procedură civilă. Aşadar nu se poate contesta că ingerinţa era « prevăzută de lege ».

iii. Ingerinţa urmărea un scop legitim ?

51. Curtea constată că ingerinţa litigioasă urmărea un scop legitim pe baza art. 10 paragraful 2, şi anume protecţia reputaţiei altuia, în acest caz a doi colegi pe care reclamantul îi acuzase de plagiat.

iv. Ingerinţa era necesară într-o societate democratică ?

52. În prezenta cauză instanţele naţionale au considerat că reclamantul a adus atingere onoarei şi imaginii publice a colegilor săi cărora le reproşa anumite acţiuni cum ar fi plagiatul. Trebuie deci examinate dacă motivele avansate de autorităţile naţionale pentru a justifica condamnarea partii interesate erau pertinente şi suficiente.

53. Pentru a se pronunţa asupra acestei chestiuni, Curtea va ţine cont îndeosebi de termenii folosiţi în afirmaţii, de contextul în care acestea au fost făcute şi de cauza în ansamblul său, inclusiv de modalitate în care afirmaţiile au fost făcute.

54. Trebuie amintită jurisprudenţa de-acum bine stabilită a Curţii conform căreia trebuie, pentru a aprecia existenţa unei « nevoi sociale imperioase » capabilă să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de expresie, să se facă distincţia cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, celelalte nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor (a se vedea, între altele, Cumpănă şi Mazăre împotriva României [GC], nr. 33348/96, paragraful 98, CEDO 2004-XI şi De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, pag. 235, paragraful 42).

55. Desigur, atunci când este vorba despre susţineri asupra conduitei unui terţ, adesea poate fi dificil, ca în cazul în speţă, să se facă distincţia între acuzaţiile de fapt şi judecăţile de valoare. Chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este complet lipsită de bază faptică (Ierusalem împotriva Austriei, nr. 26958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II).

56. Mai întâi, Curtea constată că susţinerile reclamantuluii erau grave, în măsura în care ele acuzau pe cei doi colegi că au comis un plagiat, dar aveau o bază faptică (Sabou îi Pîrcălab împotriva României, Hotărârea din 28 septembrie 2004, nr. 46572/99, paragraful 39). În acest sens Curtea constată că cu ocazia şedinţei corpului profesoral al catedrei de informatică, decanul facultăţii a abordat subiectul pretinsului plagiat a articolelor lui A.S. şi L.P., apărute în decembrie 2000, precum şi al altor teze de doctorat şi lucrări de diplomă. Participanţii la şedinţă au dezaprobat multitudinea de definiţii reluate de A.S. şi L.P. şi lipsa propriilor lor contribuţii mergând până la a da un avertisment verbal autorilor. Prin urmare, susţinererile reclamantului nu erau lipsite de temeinicie, bazându-se cel puţin pe un început de probă, şi nu serveau la întreţinerea unei campanii defăimătoare faţă de colegii săi. Curtea observă de asemenea că afirmaţiile incriminate nu priveau aspecte ale vieţii private lui A.S. şi L.P., ci comportamente implicând calitatea lor de profesori (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI, şi Sabou şi Pârcălab, citată anterior, paragraful 39).

57. Curtea consideră apoi important să analizeze conţinutul afirmaţiilor reclamantului în lumina situaţiei care domnea în acea vreme în catedra de informatică a Facultăţii de Automatică şi de Informatică din Timişoara (Zana, citată anterior, paragraful 56). În acest sens, trebuie să se constate că o nemulţumire generală exista în privinţa publicaţiilor recente realizate în cadrul catedrei şi că o şedinţă a fost convocată de către decanul facultăţii. Era vorba incontestabil deci despre un subiect de interes general pentru catedră, membrii săi fiind invitaţi să se pronunţe asupra acestui subiect. În consecinţă, Curtea consideră că afirmaţiile incupatului nu constituie decât opinia sa personală, exprimată în cadrul acestei şedinţe.

58. În plus, Curtea constată că era vorba despre afirmaţii orale pronunţate cu ocazia unei şedinţe, ceea ce nu a dat posibilitatea reclamantului de a le reformula, de a le completa sau de a le retrage (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, hotărârea din 29 februarie 2000, nr. 39293/98, paragraful 46, şi, a contrario, De Diego Nafria împotriva Spaniei, hotărârea din 14 martie 2002, nr. 46833/99, paragraful 41).

59. Un alt factor are o anumită greutate în speţă: atitudinea reclamantului în timpul procedurii penale îndreptată împotriva lui. Curtea observă că reclamantul a făcut dovada interesului faţă de procesul său, prezentându-se la toate şedinţele la judecătorie şi la tribunalul judeţean. El şi-a motival apelul, a depus concluzii scrise, a prezentat, în toate fazele procedurii, elemente de probă capabile să-i susţină afirmaţiile sau să le ofere o bază faptică suficientă (a se vedea a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, paragraful 104), Stângu şi Scutelnicu împotriva României, hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53899/00, paragraful 51, şi Ivanciuc împotriva României (decizie), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005). Toate acestea demonstrează că reclamantul a acţionat cu bună credinţă.

60. Mai mult, Curtea remarcă faptul că instanţele nu au examinat probele oferite de inculpat în cursul şedinţelor. Astfel, deşi reclamantul făcut proba verităţii şi a prezentat documente de susţinere, instanţele nu au făcut referire la ele. Reclamantul a invocat acest lucru în apelul său, dar tribunalul judeţean nu a răspuns.

61. Acestea fiind spuse, este esenţial, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezintă libertatea de expresie şi libertatea dezbaterilor, ca o procedură echitabilă şi egalitatea mijloacelor să fie într-o anumită măsură asigurată (Steel şi Morris împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 68416/01, paragraful 95, CEDO 2005-II). Curtea a constatat deja că lipsa de motivare a hotărârilor pronunţate în speţă a privat procedura în defăimare de echitate, în ciuda art. 6, alin. 1. Pentru a aprecia proporţionalitatea ingerinţei, pe baza art. 10, ea trebuie să ia de asemenea în considerare dificultăţile de care s-a lovit reclamantul. Într-adevăr, dacă problema principală care se pune în temeiul art. 6 este cea a caracterului echitabil al procedurii privind acuzaţiile în materie penală îndreptate împotriva interesatului, plângerea întemeiată pe art. 10 se raportează la consecinţele condamnării sale pentru exercitarea libertăţii sale de expresie (Kyprianou, citat anterior, paragraful 150).

În prezenta cauză lipsa motivaţiei hotărârilor pronunţate de instanţele interne (paragrafele 28-35 de mai sus) nu pot decât să implice de asemenea încălcarea art. 10.

62. Pe baza consideraţiilor anterioare, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului la plata unei amenzi administrative şi la rambursarea cheltuielilor de judecată susţinute de reclamanţi şi că aceasta nu răspunde deci unei « nevoi sociale imperioase ».

Prin urmare s-a încălcat art.10 din Convenţie.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie

63. Reclamantul se plânge de asemenea de faptul că dreptul său la o cale de atac efectivă a fost încălcat, din cauza faptului că Tribunalul Judeţean Timiş a respins apelul înaintat împotriva sentinţei din 27 noiembrie 2001, fără să analizeze motivele pe care le invocase. El invocă art. 13 din Convenţie care prevede următoarele:

« Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în_ Convenţie au fost încălcate, are dreptul la acordarea unei căi de atac efective în faţa unei instanţe naţionale, chiar dacă încălcarea a fost comisă de persoane care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor oficiale ».

64. Curtea constată că plângerea priveşte aceleaşi fapte ca cele întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie. Deoarece plângerea nu ridică nici o problemă diferită de cea analizată în temeiul articolului menţionat anterior, Curtea nu consideră necesar să o examineze separat în fond.

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

65. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."

66. Reclamantul nu a prezentat nici o cerere de satisfacţie echitabilă. Prin urmare Curtea consideră că nu trebuie să i se acorde nici o sumă cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;

4. hotărăşte că nu trebuie examinată în fond plângerea întemeiată pe art.13 din Convenţie;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 15 februarie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupančič,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier adjunct

← Tanase contra Romaniei - Incompatibilitatea starii de sanatate...		Stan şi Rosemberger împotriva României - Apartamente... →

Boldea contra Romaniei - Plagiat publicatii stiintifice, teze de doctorat si lucrari de diploma

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Boldea contra Romaniei - Plagiat publicatii stiintifice, teze de doctorat si lucrari de diploma