Cleja şi Mihalcea contra Romaniei - Respingerea actiunii in schimb obligatoriu de locuinte
| Comentarii |
|
Cleja şi Mihalcea c. Romaniei - Respingerea actiunii in schimb obligatoriu de locuinte
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 februarie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite în articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Cleja şi Mihalcea împotriva ROMÂNIEI,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), întrunită în completul format din:
D-nii. B.M. Zupančič,preşedinte,
J. Hedigan,
C. Bîrsan,
V. Zagrebelsky,
E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Dna I. Ziemele,judecători,
et de M. V. Berger,grefier al secţiei,
După deliberare în Camera de Consiliu la 18 ianuarie 2007,
Pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 77217/01) îndreptată împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui Stat, d-nele Cerna‑Rodica‑Maria Cleja şi Gheorghita Mihalcea (« reclamantele »), au sesizat Curtea la 8 noiembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenţia cu privire la Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de dl. R. Dobrescu, avocat din Bucureşti. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, d-na B. Ramaşcanu, directoare în Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantele susţineau anume că suferiseră o ingerinţă disproporţionată în dreptul lor cu privire la bunurile lor, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1, din cauza respingerii de către jurisdicţiile interne a acţiunii lor în schimb obligatoriu de locuinţe.
4. Printr-o hotărâre din 29 iunie 2006, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.
5. Atât reclamantele cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamantele s-au născut respectiv în 1937 şi 1913 şi domiciliază la Paris.
1. Acţiunea în revendicare
7. Printr-o hotărâre administrativă din 14 martie 1989, luată în temeiul decretului nr. 223/1974 cu privire la naţionalizarea unor bunuri, Primăria Municipiului Bucureşti a confiscat imobilul care aparţinea celei de-a doua reclamante şi soţului acesteia, acest lucru fără a îi despăgubi şi invocând plecarea lor pretins ilegală din România.
8. Printr-o sentinţă din 2 martie 1994, judecătoria Bucureşti, considerând că Statul confiscase imobilul fără titlu, a admis acţiunea pe care soţii Mihalcea o introduseseră împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti în vederea anulării hotărârii administrative din 14 martie 1989 şi a revendicării imobilului lor. Apelul făcut de Primăria Municipiului Bucureşti a fost respins de Tribunalul Bucureşti. Primăria nefăcând recurs, sentinţa din primă instanţă a devenit definitivă în temeiul hotărârii nr. 1805/1994 a Tribunalului Bucureşti.
9. Imobilul în cauză era locuit de soţii C., chiriaşi ai Statului în temeiul unui contract de închiriere din 1989. La 9 martie 1995, în temeiul legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere (« Legea nr. 17/1994 »), societatea de Stat H., care administra imobilul, a prelungit cu o durată de cinci ani contractul de închiriere al soţilor C.
10. La 9 ianuarie 1998, soţul celei de-a doua reclamante a decedat şi reclamantele, moştenitoarele sale, au devenit proprietarele imobilului în cauză. La 31 iulie 1998, dreptul lor de proprietate a fost consemnat în registrele funciare.
2. Acţiunile în evacuare condiţionată a chiriaşilor Statului
11. Printr-o hotărâre din 30 noiembrie 1998, care statua în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea introdusă de reclamante la 13 octombrie 1995 spre a obţine evacuarea soţilor C., cărora le era propus un alt apartament în schimbul plecării lor. Motivele principale ale respingerii erau că apartamentul pus la dispoziţia chiriaşilor de reclamante aparţinea unor terţi şi că existau îndoieli legate de veridicitatea acordului acestora din urmă în vederea încheierii unui contract de închiriere cu chiriaşii, deoarece procura dată de terţi cu acest titlu nu fusese autentificată de un notar.
12. La 28 septembrie 1999, reclamantele au introdus la judecătoria Bucureşti o nouă acţiune în evacuare condiţionată a soţilor C. Ele se întemeiau pe articolele 23 - 25 din ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 pentru protecţia chiriaşilor (« O.U.G. nr. 40/1999 »), care reglementau schimbul obligatoriu de locuinţe. Ele precizau că doreau să revină în ţara lor şi în imobilul lor, şi că în acest scop puneau la dispoziţia chiriaşilor un apartament proprietatea lui V.T., care îşi dăduse în prealabil acordul. Reclamantele adăugau că la 17 iunie 1999 ele propuseseră soţilor C. să realizeze schimbul de locuinţe pe cale amiabilă, dar fără rezultat.
13. La înfăţişarea din 22 noiembrie 2000, reclamantele au depus la dosarul cauzei o declaraţia a lui V.T. din data de 20 noiembrie 2000 şi autentificată de un notar ; V.T. arăta acolo să accepta să închirieze soţilor C. două camere din apartamentul său, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 40/1999. Apartamentul în cauză prezenta o parte privativă compusă din două camere având o suprafaţă totală de 33,65 m2(15,90 m2şi 17,75 m2respectiv), precum şi o parte comună de 20,74 m2, împărţită cu un alt apartament (nelocuit la momentul faptelor) şi compusă dintr-o bucătărie, o cameră de baie şi un culoar.
În memoriul lor în apărare, soţii C. au indicat mai ales că în opinia lor V.T. ar fi trebuit să formuleze o cerere de intervenţie în interes propriu în procedura aflată pe rol pentru ca hotărârea dată de instanţă să îi fie opozabilă în cazul în care acţiunea reclamantelor ar fi fost admisă.
14. Printr-o sentinţă din 20 decembrie 2000, judecătoria din Bucureşti a respins în temeiul articolului 14 din O.U.G. nr. 40/1999 acţiunea reclamantelor în vederea evacuării soţilor C. Aceasta a apreciat că părţile interesate nu notificaseră soţilor C. hotărârea lor de a nu prelungi contractul de închiriere şi că ele nu puteau de altfel refuza să îl prelungească din moment ce nu erau cetăţene române domiciliate în România şi în consecinţă ele nu îndeplineau condiţiile alineatelor 2 şi 3 din articolul 14 citat mai sus.
15. Reclamantele au formulat un recurs împotriva acestei sentinţe, arătând că acţiunea lor nu se referea la prelungirea contractului de închiriere al soţilor C. – chestiune reglementată de articolul 14 din O.U.G. nr. 40/1999, cum reţinuse instanţa citată mai sus –, ci la schimbul obligatoriu de locuinţe, reglementat de articolele 23 - 25 din acelaşi text. Ele precizau că judecătoria din Bucureşti pronunţase sentinţa fără a statua pe fond şi fără a supune unei dezbateri contradictorii dispoziţiile legale invocate de aceasta.
În concluziile lor de răspuns la acelea ale soţilor C., reclamantele au susţinut că Legea nr. 241/2001, care intrase în vigoare la 23 mai 2001 şi care modificase articolul 24 § 3 din O.U.G. nr. 40/1999, nu era aplicabil în speţă, ţinând seama de articolul 15 § 2 din Constituţie, care sancţiona aplicarea retroactivă a legii civile, şi că această nouă lege nu avea de altfel nicio incidenţă asupra rezultatului litigiului. Pe de altă parte, reclamantele au subliniat că declaraţia autentică a lui V.T. îndeplinea condiţiile puse de articolul 23 § 3 din O.U.G. nr. 40/1999, care nu prevedea că terţul proprietar trebuia să intervină în procedură, şi că ele ceruseră evacuarea condiţionată a soţilor C., în aşa fel încât aceştia din urmă să nu trebuiască să se mute decât după încheierea efectivă a contractului de închiriere cu V.T.
16. Printr-o hotărâre din 31 mai 2001, Tribunalul Bucureşti, în temeiul articolul 23 § 3 din O.U.G. nr. 40/1999, a respins simultan recursul şi acţiunea reclamantelor ca neîntemeiate, sub motiv că părţile interesate nu dovediseră că V.T. acceptase să încheie un contract de închiriere cu soţii C. Conform tribunalului, jurisdicţiile nu puteau presupune voinţa lui V.T. nici să-i impună acesteia încheierea contractului de închiriere în cauză.
3. Recursul în anulare formulat de procurorul general
17. La o dată neprecizată, la cererea reclamantelor, procurorul general al României a sesizat Curtea Supremă de Justiţie printr-un recurs în anulare a hotărârii Tribunalului Bucureşti din 31 mai 2001, sub motiv că reclamantele demonstraseră că V.T. acceptase să încheie contractul de închiriere cu soţii C. – conform dispoziţiilor pertinente din O.U.G. nr. 40/1999 – prezentând declaraţia acesteia din urmă autentificată de un notar.
18. Printr-o hotărâre din 20 decembrie 2002, după ce a precizat că examinase probele depuse la dosar, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare ca neîntemeiat. Ea a apreciat că, deşi motivaţia hotărârii din 31 mai 2001, pronunţată în recurs, era criticabilă, hotărârea pe fond era corectă. Curtea Supremă de Justiţie a apreciat că cererea reclamantelor în vederea unui schimb obligatoriu de locuinţe nu îndeplinea condiţiile cerute de articolul 23 § 3 din O.U.G. nr. 40/1999, sub motiv că dosarul cuprindea o declaraţie simplă a lui V.T. care arăta că aceasta ci urma să accepte în viitor să încheie un contract de închiriere cu soţii C. ; or jurisdicţiile nu puteau impune acesteia din urmă încheierea unui contrat consensual. Pe de altă parte, Curtea Supremă a precizat pe scurt că apartamentul propus pentru schimb nu respecta exigenţele minime în materie de suprafaţă, « dependinţe » şi de echipament prevăzute în anexa nr. 1 a legii nr. 114/1996 cu privire la imobilele destinate locuirii (« anexa nr. 1 »), la care făcea trimitere articolul 23 din O.U.G. nr. 40/1999 după ce fusese modificat de Legea nr. 241/2001.
19. După ce a încheiat cu reclamantele în iunie 2004 un acord autentificat de un notar în baza căruia au obţinut plata din partea primelor a unei sume de 2 500 euro (EUR) cu titlu de « cheltuieli efectuate pentru a părăsi apartamentul », soţii C. au părăsit apartamentul reclamantelor în iulie 2004.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
1. Dispoziţii legale relative la intervenţia în interes propriu în procedură
20. Conform articolului 49 din codul de procedură civilă, intervenţia în interes propriu se poate face în interesul terţului intervenient, atunci când acesta invocă un drept distinct de cele ale părţilor în litigiu, sau în interesul uneia din părţile iniţiale, în cazul în care terţul doreşte numai să sprijine cererea uneia dintre ele. Conform articolului 51 din codul de procedură civilă, intervenţia în interes propriu în interesul uneia din părţile iniţiale poate avea loc « chiar înaintea instanţei de recurs », ceea ce înseamnă conform doctrinei posibilitatea de a interveni în orice stadiu al procedurii, inclusiv cu ocazia unui recurs extraordinar (V.M. Ciobanu,Tratat practic şi teoretic de procedură civilă, tomul I, p. 327).
21. Ţinând seama de principiul conform căruia părţile controlează procesul civil (principiul dispozitiv), tribunalele nu au posibilitatea de a cere părţilor iniţiale, sau direct unui terţ, ca acesta să intervină în procedură; ele pot cel mult să ridice în dezbaterile părţilor problema necesităţii unei astfel de intervenţii (hotărârea Curţii de Apel din Cluj nr. 2249 din 12 octombrie 2000).
2. Legea nr. 17/1994 din 8 aprilie 1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (« Legea nr. 17/1994 »)
22. Articolul întâi al legii avea următorul conţinut:
« Indiferent care ar fi proprietarul, orice contract de închiriere privind o locuinţă al cărei preţ este reglementat de Legea nr. 5/1973_ şi care este în curs în momentul intrării în vigoare a prezentei legi se prelungeşte de drept pentru o perioadă de cinci ani, în aceleaşi condiţii [ca cele stabilite de Legea nr. 5/1973]. »
3. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 pentru protecţia chiriaşilor şi stabilirea sumei chiriei pentru imobilele cu destinaţia de locuit (« lO.U.G. nr. 40/1999 »)
23. O.U.G. nr. 40/1999 a fost adoptată pentru a soluţiona problema chiriilor pentru locuinţe, mai ales acelea care fuseseră prelungite de deplin drept, oricare ar fi fost proprietarul, în temeiul legii nr. 17/1994 citată mai sus. Articolul 2 al acesteia prevedea că, la cererea chiriaşului, durata unei chirii de locuinţă pentru un imobil retrocedat fostului proprietar se prelungea cu o durată maximă de trei ani. Articolele 9 şi 10 prevedeau că administraţia trebuia să informeze chiriaşii cu privire la restituirea apartamentelor pe care le locuiau foştilor proprietari; acestea din urmă trebuiau să stabilească o întâlnire spre a încheia un contract de închiriere cu chiriaşii, transmiţându-le această invitaţie prin executor judecătoresc în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999. În sfârşit, articolele 11 şi 13 precizau că nerespectarea acestor formalităţi de proprietar dădeau naştere prelungirii de drept a contractului de închiriere anterior; totuşi, o astfel de prelungire nu se aplica în cazurile prevăzute expres, ca acela al refuzului chiriaşilor de a se muta într-un alt apartament, pus la dispoziţia lor de proprietarul interesat conform dispoziţiilor pertinente din O.U.G. nr. 40/1999.
24. Legea nr. 241/2001 – de aprobare a O.U.G. nr. 40/1999 şi care a intrat în vigoare la 23 mai 2001, prin publicarea sa în Monitorul Oficial (« Legea nr. 241/2001 ») – a modificat articolul 2 mai sus menţionat stabilind la cinci ani durata unui contract de închiriere pentru locuinţe prelungit la cererea chiriaşului în cazul unui imobil retrocedat fostului proprietar. Pe de altă parte, această lege arată că chiria cerută chiriaşilor nu poate depăşi 15 % din venitul net lunar al familiei dacă venitul net lunar pe membru de familie nu depăşeşte salariul net lunar mediu din ţară (acesta din urmă era de aproximativ 117 euro in perioada respectivă).
25. Efectele O.U.G. nr. 40/1999 au încetat la 8 aprilie 2004. În temeiul O.U.G. nr. 8/2004, numai unui contract de închiriere pentru locuinţe referitor la un spaţiu care aparţinea Statului poate fi prelungit cu cinci ani, la cererea chiriaşului.
Articolul 14
« 1. La terminarea contractului de închiriere, chiriaşul are drept la prelungirea contractului pentru o perioadă echivalentă, dacă totuşi părţile nu modifică expres durata contractului de închiriere.
2. Proprietarul nu poate refuza prelungirea contractului de închiriere decât din motivele următoare: a) locuinţa este necesară fie pentru nevoile sale de locuit, fie pentru acelea ale soţului/soţiei sau a părinţilor sau copiilor lor, cu condiţia ca aceştia să fie cetăţeni români domiciliaţi în România_ ;
3. Proprietarul este obligat să notifice chiriaşului refuzul său de prelungi contractul de închiriere cu minim un an înaintea termenului contractului de închiriere, în cazurile prevăzute în alineatele a) şi b) de mai sus_ »
Articolul 23
« 1. Proprietarii au dreptul să ceară şi să obţină plecarea chiriaşilor printr-un schimb obligatoriu de locuinţe.
2. În acest scop, proprietarul este obligat să pună la dispoziţia chiriaşului, printr-un contract de închiriere, o altă locuinţă care să fie situată în acelaşi oraş, sau într-un alt oraş sub rezerva acordului chiriaşului, şi care să aibă o suprafaţă locuibilă minimă de 15 m2de persoană.
3. Dacă locuinţa propusă în schimb este proprietatea unei alte persoane, contractul de închiriere se încheie de către aceasta pentru o durată cel puţin egală cu cea prevăzută în contractul de închiriere iniţial. »
Legea nr. 241/2001 sus menţionată a modificat după cum urmează articolul 23 § 2 din O.U.G. nr. 40/1999:
« În acest scop, proprietarul este obligat să pună la dispoziţia chiriaşului, printr-un contract de închiriere, o altă locuinţă o altă locuinţă care să fie situată în acelaşi oraş, sau într-un alt oraş sub rezerva acordului chiriaşului, având grijă să satisfacă exigenţele minime enunţate în anexa nr. 1 a legii nr. 114/1996 privind imobilele destinate locuirii, modificată. »
4. Legea nr. 114/1996 privind imobilele destinate locuirii (« Legea nr. 114/1996 »)
26. Articolul unu al legii nr. 114/1996, intrată în vigoare la 21 octombrie 1996, arată că acest text a fost adoptat spre a reglementa problemele sociale, economice, tehnice şi juridice legate de construcţia şi utilizarea imobilelor de locuit, realizarea de noi locuinţe fiind într-adevăr prezentată ca un obiectiv de interes naţional urmărit pe termen lung de autorităţi.
27. Anexa nr. 1 a legii nr. 114/1996 precizează, în mai multe tabele foarte detaliate, condiţiile minime pe care trebuie să le îndeplinească apartamentele şi imobilele destinate locuirii spre a fi calificate drept « locuinţe convenabile », adică să satisfacă exigenţele utilizatorilor şi având caracteristicile unei locuinţe conforme normelor momentului. Articolul 3 din lege prevede de altfel că antreprenorii trebuie să respecte exigenţele enunţate în această anexă dacă vor să obţină de la autoritatea publică autorizaţia de construcţie pentru noi imobile de locuit. Anexa nr. 1 defineşte suprafaţa, « dependinţele » precum şi instalaţiile pe care trebuie să le comporte un apartament, şi anume în funcţie de numărul de ocupanţi. Astfel, pentru două persoane anexa prevede două camere de 18 şi 12 m2respectiv, precum şi o bucătărie, o cameră de baie şi un spaţiu de debara totalizând o suprafaţă de 11,50 m2. Cât priveşte echipamentul, anexa indică instalaţiile electrice ce trebuie incluse, elementele pe care trebuie să le cuprindă camera de baie şi toaletele (oglinzi, etajere, suporturi de prosoape, etc.), precum şi necesitatea de a prevedea amplasamentul maşinii de spălat şi a frigiderului. În fine, anexa prevede că imobilele constituite din mai multe apartamente trebuie să fie prevăzute, printre altele, cu un ascensor, un spaţiu pentru biciclete şi o rampă special concepută pentru persoanele cu mobilitate redusă.
5. Informaţii statistice cu privire la vechimea locuinţelor la momentul faptelor
28. Conform unui raport al Ministerului Administraţiei cu privire la strategia naţională referitoare la distribuţia energiei termice, publicat în Monitorul Oficial din 8 iulie 2004, care reia informaţii prezentate de recensământul demografic din 2002, la vremea faptelor în jur de 90 % din locuinţe datau din anii 1960-1980 sau chiar dinainte de acea epocă.
6. Dreptul şi practica interne referitoare la evacuarea condiţionată şi la aplicarea în timp a unei noi legi în materie civilă
a) Evacuarea condiţionată a chiriaşilor
29. În hotărârea nr. 992AB din 23 septembrie 1998, Curtea de Apel din Iaşi a judecat, într-o cauză referitoare la dreptul contractelor de închiriere, că evacuarea condiţionată a unuia din chiriaşi ordonată printr-o sentinţă definitivă anterioară permisese jurisdicţiilor să păstreze în speţă echilibrul între interesele implicate, şi această sentinţă nu putea să fie executată decât cu respectarea condiţiilor pe care dispozitivul sentinţei le prevedea în favoarea chiriaşului evacuat. În hotărârea nr. 198AP din 4 mai 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea introdusă de un proprietar în vederea evacuării condiţionate a chiriaşului, indicând că acesta din urmă putea rămâne în locuinţă până la momentul când proprietarul avea să plătească suma la plata căreia fusese condamnat cu titlu de daune-interese.
b) Aplicarea în timp a unei legi noi în materie civilă
30. Conform articolului 15 § 2 din Constituţia din 1991, legea nu dispune decât pentru viitor, cu excepţia unei legi penale mai blânde. Articolul întâi din Codul Civil conţine o dispoziţie similară care exclude aplicarea retroactivă a legii civile.
31. În hotărârea sa nr. 210 din 4 mai 2004, Curtea Constituţională, răspunzând unui argument referitor la aplicarea legii nr. 241/2001 la situaţii juridice apărute înainte de intrarea sa în vigoare, a precizat că o lege nu este retroactivă când modifică pentru viitor o situaţie juridică deja apărută sau când suprimă efectele viitoare ale unei situaţii juridice apărute anterior intrării sale în vigoare (aplicarea imediată a legii civile).
32. În hotărârea nr. 514 du 28 februarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins o acţiune în evacuare a unui chiriaş, cu aplicarea legii nr. 17/1994, în vigoare la momentul introducerii acţiunii, în ciuda intrării în vigoare în timpul procedurii a O.U.G. nr. 40/1999, pertinentă în materie. Această hotărâre a fost criticată printr-o parte a doctrinei, sub motiv că O.U.G. nr. 40/1999 era aplicabilă în acea situaţie, în baza principiului aplicabilităţii imediate a unei noi legi civile. În Hotărârea nr. 5310 din 16 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (noua denumire a fostei Curţi Supreme de Justiţie) a judecat cu privire la o acţiune în evacuare a unui chiriaş că existenţa şi valabilitatea unui contract de închiriere trebuiau să fie examinate în funcţie de momentul introducerii acţiunii şi nu de situaţia chiriaşului la judecarea recursului. În Hotărârea sa nr. 7017C din 21 octombrie 2002, Tribunalul Judeţean Constanţa a considerat că acţiunea în justiţie trebuia să fie examinată conform dreptului material în vigoare la momentul introducerii acesteia, chiar dacă pe durata procedurii intraseră în vigoare alte dispoziţii legale pertinente în materie.
ÎN DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
33. Reclamantele se plâng că au suferit o ingerinţă disproporţionată în dreptul lor la respectarea bunurilor lor, prin respingerea de către jurisdicţii a acţiunii lor în schimb obligatoriu de locuinţe. Ele invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, care are următorul conţinut:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor. »
A. Tezele părţilor
34. Guvernul apreciază că singura cale procedurală care permite jurisdicţiilor să admită o acţiune întemeiată pe articolul 23 § 3 din O.U.G. nr. 40/1999 este o intervenţie voluntară, în interesul reclamantului, a terţului care se angajează să încheie contractul de închiriere cu chiriaşii vizaţi de cererea de evacuare. El admite că respingerea acţiunii în evacuare condiţionată a soţilor C. din cauza nerespectării de către părţile interesate a procedurii aplicabile în materie reprezintă o ingerinţă în dreptul lor faţă de bunurile lor, ingerinţă care se analizează printr-o măsură referitoare la utilizarea bunurilor ce reiese din al doilea alineat din articolul 1 al Protocolului nr. 1.
35. Guvernul consideră că această ingerinţă este prevăzută de lege, fiindcă O.U.G. nr. 40/1999 întruneşte condiţiile de accesibilitate şi de previzibilitate cerute de jurisprudenţa Curţii. Reamintind că Statele contractante dispun de o amplă marjă de apreciere în materie de reglementare a utilizării bunurilor, el apreciază că ingerinţa urmărea un scop legitim de interes general, anume protecţia chiriaşilor, şi mai ales a dreptului lor de a beneficia de o altă locuinţă în caz de evacuare, acest drept trebuind să fie luat în considerare în lumina problemei penuriei de locuinţe din societăţile contemporane.
36. Guvernul susţine că, spre deosebire de ingerinţa în cauză în cauzaSchirmer împotriva Poloniei(nr. 68880/01, Hotărârea din 21 septembrie 2004), atingerea adusă dreptului reclamantelor faţă de bunurilor lor nu este disproporţionată, dat fiind că acestea din urmă nu au respectat dispoziţiile referitoare la intervenţia în interes propriu a terţului proprietar în procedură, în scopul de a permite jurisdicţiilor să ordone evacuarea chiriaşilor. De asemenea mai apreciază că prevăzând în cadrul schimbului obligatoriu de locuinţe posibilitatea de a oferi chiriaşului o locuinţă care este proprietatea unui terţ, articolul 23 § 3 din O.U.G. nr. 40/1999 asigură un echilibru adecvat între interesele proprietarilor şi cele ale chiriaşilor.
37. Reclamantele apreciază că argumentul Guvernului, conform căruia intervenţia în interes propriu a lui V.T. în procedura în evacuare condiţionată prin schimb obligatoriu de locuinţe era necesară, în sensul O.U.G. nr. 40/1999, echivalează cu a da acestei ordonanţe o interpretare disproporţionată şi defavorabilă proprietarilor. Ele subliniază că această intervenţie nu era o condiţie indispensabilă pentru ca acţiunea lor să fie admisă, din moment ce chiar în temeiul unei sentinţe favorabile evacuării condiţionate ele nu ar fi putut realiza evacuarea soţilor C. din apartamentul lor dacă nu puneau efectiv la dispoziţia acestora locuinţa lui V.T., prin intermediul unui contract de închiriere semnat de aceasta din urmă.
38. Pe de altă parte, reclamantele consideră că apartamentul lui V.T., pe care ele l-au propus în schimb soţilor C., corespundea exigenţelor O.U.G. nr. 40/1999, atât în vechea redactare cât şi după modificarea prin Legea nr. 241/2001. Cu acest titlu, ele subliniază că suprafaţa totală a celor două camere din acest apartament (33,65 m2) era mai mare decât cea impusă de articolul 23 § 2 din O.U.G., aşa cum fusese redactată înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 241/2001, la 23 mai 2001. Pe de altă parte, ele consideră că faptul că salonul acelei locuinţe avea o suprafaţă inferioară cu numai 0,25 m2celei prevăzute în anexa nr. 1 – la care făcea trimitere noua Lege nr. 241/2001 – nu ar putea fi suficientă spre a justifica respingerea acţiunii lor, fiindcă mărimea dormitorului era cu mult superioară celei impuse de anexă. Cât despre « dependinţele » din apartamentul propus în schimb, ele aveau fiecare o suprafaţă superioară celor prevăzute de anexa nr. 1, şi faptul că utilizarea acestor camere risca în viitor să fie împărţită cu un alt chiriaş nu era contrară dispoziţiilor din O.U.G. nr. 40/1999.
39. În sfârşit, reclamantele susţin că Legea nr. 241/2001 nu a intrat în vigoare decât două zile înaintea dezbaterii la tribunalul Bucureşti şi că jurisdicţiile nu supus dezbaterii părţilor nici chestiunea aplicabilităţii acestei legi, nici aceea a eventualei necesităţi a unei intervenţii în interes propriu a lui V.T. în procedură.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale care se degajă din jurisprudenţa Curţii
40. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, care este menţionată în a doua frază din acelaşi alineat, are în vedere lipsirea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaşte Statelor puterea, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general. Nu este vorba deci de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia se leagă de exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate; din acel moment, ele trebuie să fie interpretate în lumina principiului consacrat de prima (a se vedea, mai ales,James şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, care reiterează în parte principiile enunţate de Curte în cauzaSporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, Hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea şiBroniowski împotriva Poloniei[GC], nr. 31443/96, § 134, CEDO 2004-V, şiHutten-Czapska împotriva Poloniei[GC], nr. 35014/97, § 157, CEDO 2006- ...).
41. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 cere, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în bucurarea de dreptul faţă de bunuri să fie legală. În special, al doilea alineat din acest articol, recunoscând Statelor dreptul de a reglementa utilizarea bunurilor, pune condiţia ca acest drept să se exercite printr-o punere în aplicare a unor « legi », principiul legalităţii presupunând existenţa unor norme de drept intern suficient accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor (a se vedea,mutatis mutandis,Broniowski,citat mai sus, § 147, cu alte referinţe). Curtea a mai fost chemată să verifice dacă modul în care dreptul intern este interpretat şi aplicat, chiar în cazul respectării cerinţelor legale, produce efecte conforme cu principiile Convenţiei (Beyeler împotriva Italiei[GC], nr. 33202/96, §§ 108-110, CEDO 2000‑I).
42. Pe de altă parte, ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie nu doar să aibă în vedere un « scop legitim » conform « interesului general », ci de asemenea să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură aplicată de Stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze utilizarea bunurilor unui individ. Acest lucru este exprimat de noţiunea de « echilibru just» care trebuie păstrat între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. În cauzele care privesc funcţionarea unei legislaţii de mare amploare cu privire la locuinţă, această apreciere se poate referi nu numai la extinderea ingerinţei Statului în libertatea contractuală şi relaţiile contractuale pe piaţa închirierilor ci şi la existenţa unor garanţii procedurale şi a altora destinate a garanta că funcţionarea sistemului şi impactul acesteia asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare nici imprevizibile. Incertitudinea – fie că este legislativă, administrativă, sau ţine de practicile urmate de autorităţi – este un factor de care trebuie să se ţină seama în aprecierea conduitei Statului. Într-adevăr, când o problemă de interes general este în joc, puterile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă (a se vedea,mutatis mutandis,Broniowski, citat mai sus, § 151, şiHutten-Czapska, citat mai sus, §§ 167-168).
2. Aplicarea în speţă a principilor sus menţionate
a) Asupra regulii aplicabile şi asupra existenţei unei ingerinţe
43. Curtea subliniază că nu se contestă că respingerea de către jurisdicţiile a acţiunii reclamantelor în evacuarea condiţionată a chiriaşilor printr-un schimb obligatoriu de locuinţe, respingere întemeiată pe O.U.G. nr. 40/1999, se analizează într-o măsură legată de reglementarea folosirii bunurilor, şi că al doilea alineat din articolul 1 din Protocol nr. 1 intre din acel moment în joc. Ea observă că hotărârea din 31 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, confirmată la recursul în anulare formulat de procurorul general, a avut ca efect menţinerea chiriaşilor Statului în apartamentul care fusese restituit în proprietatea reclamantelor în 1994, deşi acestea doreau să reintre în posesie. Soţii C. au locuit apartamentul reclamantelor până în iulie 2004, în temeiul dispoziţiilor legii nr. 17/1994 şi O.U.G. nr. 40/1999 prelungind contractele de închiriere de locuinţă încheiate cu Statul. Din acel moment, a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantelor faţă de bunurile lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
b) Asupra legalităţii ingerinţei
44. Curtea observă că în speţă jurisdicţiile s-au întemeiat pe articolul 23 §§ 2 şi 3 pentru a respinge acţiunea reclamantelor, reproşând părţilor interesate nerespectarea unei condiţii de formă sau de procedură legat de declaraţia lui V.T. şi, în Hotărârea din 20 decembrie 2002 pronunţată în recurs în anulare, de asemenea nerespectarea cerinţelor din anexa nr. 1, la care face trimitere articolul 23 § 2 din O.U.G. nr. 40/1999 după modificarea prin Legea nr. 241/2001.
45. În ce priveşte condiţiile de formă ale acordului terţului proprietar, Curtea reţine că articolul 23 § 3 sus menţionat nu prevede necesitatea intervenţiei sale voluntare în proces, procedură a cărei nerespectare ar duce, în opinia Guvernului, la respingerea acţiunii. Pe de altă parte, Guvernul nu a prezentat nici un exemplu de jurisprudenţă pertinentă în acest sens, aşa încât, chiar dacă presupunem că interpretarea Guvernului se alătură celei a jurisdicţiilor interne, nu foarte limpede în această privinţă, Curtea nu este convinsă de caracterul precis şi previzibil al termenilor din articolul 23 § 3 sus menţionat, care lasă o marjă foarte amplă de manevră autorităţilor în chestiuni foarte importante cum sunt condiţiile de formă şi de admisibilitate ale unei acţiuni.
46. Cu privire la articolul 23 § 2 în forma sa modificată, Curtea observă că aplicarea acestei dispoziţii de drept material de Curtea Supremă unei proceduri redeschise ca urmare a unui recurs în anulare apare ca o expresie a principiului aplicării imediate a legii noi, aplicare care poate fi considerată ca « prevăzută de lege », ţinând seama de interpretarea articolelor 1 din codul civil şi 15 § 2 din Constituţie de doctrina şi jurisdicţiile interne. Ea observă totuşi absenţa uniformităţii jurisprudenţei interne pertinente (paragrafele 30-32 de mai sus).
47. Văzând aceste observaţii, Curtea consideră că elementul de incertitudine prezent în articolul 23 § 3 cu privire la forma cerută pentru acordul terţului proprietar şi ampla marjă de manevră pe care această incertitudine o conferă autorităţilor precum şi, cu titlu subsidiar, jurisprudenţei fluctuante legate de aplicarea în timp a unei legi noi intră în calcul în examenul conformităţii măsurii litigioase faţă de cerinţele echilibrului just (Beyelercitat mai sus, § 110).
c) Asupra « scopului legitim » urmărit
48. Alături de Guvern, Curtea admite că ingerinţa litigioasă urmărea un scop legitim conform interesului general, anume protecţia socială a chiriaşilor şi tranziţia progresivă a unui sistem de contracte de închiriere de locuinţe controlate de Stat la un sistem unde aceste contracte de închiriere sunt liber negociate pe piaţa închirierilor, ţinând seama mai ales de circumstanţele legate de reforma profundă a sistemului politic, juridic şi economic al ţării cu ocazia trecerii de la un regim totalitar la un Stat democratic şi la penuria cronică de locuinţe (a se vedea,mutatis mutandis,Hutten-Czapska, citat mai sus, § 178).
d) Asupra proporţionalităţii ingerinţei
49. Curtea reaminteşte că a apreciat că, chiar şi într-un domeniu ca acel al locuinţelor şi în ciuda dificultăţilor economice, sociale şi legislative decurgând din procesul de tranziţie spre o societate democratică şi o economie de piaţă, Statele membre continuă să aibă obligaţia de a asigura un « just echilibru » între imperativele interesului general şi cele ale protejării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea,mutatis mutandis,Schirmer împotriva Poloniei, nr. 68880/01, § 38, 21 septembrie 2004).
50. Ea observă că sistemul implementat de O.U.G. nr. 40/1999 avea intenţia de a menaja un anume echilibru între drepturile chiriaşilor Statului, care îşi vedeau contractele de închiriere de locuinţe încheiate cu Statul prelungite la simpla cerere, şi cele ale proprietarilor, care sub rezerva notificării acestor chiriaşi puteau să încheie cu ei contracte de închiriere cu chirie controlată de Stat. Pentru proprietarii care doreau să reia în posesie apartamentele care le fuseseră retrocedate, după cum era cazul reclamantelor, articolul 23 din O.U.G. nr. 40/1999 prevedea obligaţia chiriaşilor de a se muta dacă primele puneau la dispoziţia acestora un alt apartament, chiar dacă acesta era proprietatea unui terţ.
51. În speţă, Curtea observă că respingerea acţiunii reclamantelor în schimb obligatoriu de locuinţe a fost motivată în principal de imposibilitatea jurisdicţiilor de a impune lui V.T. încheierea unui contract de închiriere cu soţii C., prima neexprimându-şi voinţa în mod suficient şi conform articolului 23 § 3 din O.U.G. nr. 40/1999. Conform Guvernului, această motivaţie trebuie să se interpreteze în sensul nerespectării de către V.T. a procedurii cerute de articolul 23 § 3 citat mai sus, anume intervenţia în interes propriu în procedură.
52. Reiterând că o astfel de procedură nu este prevăzută de articolul 23 § 3 sus menţionat sau de jurisprudenţa pertinentă, Curtea subliniază că o declaraţie autentificată de un notar este modul formal de a dovedi veridicitatea faptului că o persoană acceptă să încheie un contract şi că, în faţa refuzului soţilor C. de a încheia contractul de închiriere în cauză cu V.T., acţiunea în evacuare condiţionată era procedura uzuală pentru a asigura executarea obligaţiilor reciproce şi interdependente (părăsirea apartamentului şi încheierea noului contract de închiriere) (paragrafele 11in fineşi 29 de mai sus). De altfel, ea observă că, în declaraţia sa, V.T. exprima fără rezervă faptul că ea accepta să încheie contractul de închiriere « conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 40/1999 ».
53. Curtea remarcă de asemenea că, dacă prima acţiune în evacuare condiţionată a chiriaşilor a fost respinsă de o hotărâre din 30 noiembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti sub motivele că apartamentul oferit în schimb chiriaşilor era proprietatea terţului şi că acordul lor nu fusese autentificat de un notar, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999 care permitea acest tip de schimb fără a impune formalităţi speciale, a doua acţiune având acelaşi obiect a fost respinsă în principiu sub motiv că declaraţia terţului autentificată de un notar nu dovedea veridicitatea acordului acesteia.
54. Văzând aceste observaţii, Curtea consideră că interpretarea şi aplicarea articolului 23 § 3 din O.U.G. nr. 40/1999 de jurisdicţii nu ar putea trece drept previzibile şi ca asigurând un just echilibru între interesele prezente.
55. Pe de altă parte, Curtea apreciază că, deşi Guvernul nu îl invocă, se cuvine să se ia în considerare de asemenea al doilea motiv de respingere din acţiunea reclamantelor, anume nerespectarea cerinţelor din anexa nr. 1, motiv prezent numai în hotărârea din 20 decembre 2002 pronunţată de Curtea supremă de justiţia la recursul în anulare al procurorului general.
56. În primul rând, Curtea consideră că abordarea care constă în extinderea bazei justificative a ingerinţei în detrimentul reclamantelor într-o procedură extraordinară iniţiată la iniţiativa unui terţ în proces şi, mai mult, în favoarea părţilor interesate poate ridica o întrebare legată de proporţionalitatea sa. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu reiese din dosar că aplicabilitatea în speţă a articolul 23 § 2 citat mai sus şi nerespectarea noilor cerinţe impuse de anexa nr. 1 ar fi fost supuse dezbaterii părţilor de Curtea Supremă de Justiţie. Dacă aceste întrebări nu au putut fi examinate ca atare cu titlul din articolul 6 § 1 din Convenţie cu ocazia examinării admisibilităţii cererii, fiind ridicate după termenul de şase luni, Curtea apreciază că ele pot fi luate în consideraţie ca simple elemente de fapt în ansamblul aspectelor pe care ea trebuie să le ia în considerare legat de proporţionalitatea ingerinţei în litigiu (a se vedea,mutatis mutandis,Galtieri împotriva Italiei(dec.), nr. 72864/01, 24 ianuarie 2006, şiJokela împotriva Finlandei, nr. 28856/95, § 60, CEDO 2002-IV).
57. În al doilea rând, Curtea observă că până la pronunţarea hotărârii Tribunalului Bucureşti, care statua în ultimă instanţă, exigenţele din articolul 23 § 2 se limitau la a solicita o suprafaţă de 15 m2locuibili de persoană pentru apartamentul oferit în schimb. După modificarea acestui articol, la 23 mai 2001, condiţiile de îndeplinit erau enunţate în anexa nr. 1, care indica cerinţele de calitate cerute la momentul faptelor pentru ca o locuinţă să fie calificată drept « convenabilă » şi care erau destinate mai ales noilor imobile de locuinţe (paragrafele 26 şi 27 de mai sus). Curtea subliniază că din informaţiile prezentate de recensământul demografic din 2002 reiese că în jur de 90 % din locuinţe datau din anii 1960-1980 sau chiar dinainte de această epocă (paragraful 28 de mai jos). Ea consideră că nu este suspect faptul că cerinţele în materie de suprafaţă şi de echipament ale locuinţelor erau diferite în perioada mai sus citată şi la epoca faptelor, astfel că marea majoritate a locuinţelor existente nu îndeplineau toate aceste exigenţe, ceea ce explică de altfel intervenţia legislatorului în materie. Ca urmare, Curtea apreciază că modificarea din articolul 23 § 2 din O.U.G. nr. 40/1999 a avut ca efect restrângerea considerabilă a posibilităţii pentru proprietari de a intra în posesia apartamentelor lor prin schimbul obligatoriu de locuinţe.
58. În fine, nu ţine de competenţa Curţii să interpreteze simpla trimitere de către Curtea Supremă de Justiţie la nerespectarea cerinţelor din anexa în cauză; totuşi, dat fiind că trebuie să cerceteze dacă aplicarea în speţă a articolului 23 § 2 modificat a fost conformă cu necesitatea de a respecta un « just echilibru », ea subliniază că din opinia reclamantelor – necontestată de Guvern – elementul care ar fi dovada neconformităţii cu anexa este suprafaţa salonului apartamentului, mai mică cu doar 0,25 m2faţă de normă.
59. Curtea subliniază că a judecat deja că intervenind într-un domeniu legat de articolul 1 din Protocolul nr. 1, legiuitorul naţional trebuie să asigure un « just echilibru » între interesele divergente în cauză şi, în acelaşi timp, să permită jurisdicţiilor să facă o aplicare efectivă a acestui principiu (Schirmercitat mai sus, § 43). Or, suntem nevoiţi să constatăm, văzând observaţiile de mai sus, că articolul 23 § 2 modificat ducea la o protecţie disproporţionată a intereselor chiriaşilor în detrimentul proprietarilor, disproporţie cu atât mai evidentă în speţă dacă ţinem seama de circumstanţele aplicării acestui articol.
60. Rezultă din dosar că urmarea respingerii celei de-a doua acţiuni a reclamantelor în evacuare condiţionată a soţilor C. din apartamentul lor retrocedat în 1994 a fost rămânerea acestora din urmă în apartamentul în cauză până în iulie 2004 ca urmare a prelungirii contractului de închiriere încheiat de chiriaşi cu autorităţile în 1989. Faţă de modul în care jurisdicţiile au interpretat articolul 23 § 3 – interpretare ce decurge din elementul de incertitudine prezent în acest articol cu privire la forma necesară pentru acordul terţului proprietar – şi de consecinţele aplicării în speţă a articolului 23 § 2 şi a anexei sale nr. 1, Curtea consideră că reclamantele au trebuit să suporte o povară specială şi exorbitantă de natură să rupă justul echilibru între interesele aflate în joc.
61. Pornind de aici, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
62. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »
A. Daunele
63. Cu titlu de daune materiale, reclamantele cer compensarea prejudiciului şi a lipsei de câştig suferite din cauza imposibilităţii de a utiliza, pe de o parte, apartamentul lor ocupat de soţii C. şi, pe de altă parte, cele două apartamente păstrate la dispoziţia acestora din urmă de terţi în timpul şi, în ce priveşte apartamentul lui V.T., chiar după acţiunile în evacuare condiţionată prin schimb obligatoriu de locuinţe. Pe baza informaţiilor prezentate de agenţiile imobiliare cu privire la chiriile practicate la momentul faptelor pentru apartamente similare, ele cer 21 700 dolari americani (USD) şi 19 320 euro (EUR) pentru chiriile nepercepute pentru apartamentul ocupat de soţii C. şi 2 280 USD şi 14 250 EUR pentru chiriile care corespund celorlalte două apartament sus menţionate. Pe de alte parte, ele cer rambursarea sumei de 2 500 EUR pe care ele au trebuit să o plătească în iunie 2004 soţilor C. ca aceştia să părăsească apartamentul lor.
Pentru daunele morale, reclamantele solicită să li se acorde 50 000 USD.
64. Guvernul susţine mai întâi că cererea reclamantelor depăşeşte obiectul acţiunii, neputând să se refere la prejudiciul pretins suferit înainte de introducerea celei de-a doua proceduri în evacuare condiţionată a soţilor C.
Fiind vorba de prejudiciul material pretins, el apreciază că cererea reclamantelor ar trebui respinsă în măsura în care acestea din urmă nu au sesizat jurisdicţiile interne, în cadrul procedurii sus menţionate sau printr-o acţiune distinctă, cu o cerere de condamnare a soţilor C. la plata chiriilor pentru apartamentul în cauză. Cu titlu subsidiar, Guvernul susţine, pe de o parte, că prejudiciul pretins pentru chiriile nepercepute pentru cele două apartament ale terţilor nu a fost dovedit şi că nu există legătură de cauzalitate între acest prejudiciu şi obiectul cererii. Pe de altă parte, el apreciază că prejudiciul cauzat de imposibilitatea reclamantelor de a utiliza apartamentul ocupat de soţii C. corespunde perioadei între septembrie 1999, anume data introducerii celei de-a doua acţiuni în evacuare, şi iulie 2004, şi că în calculul acestui prejudiciu Curtea ar trebui să ţină seama de faptul că chiriile pe care reclamantele le-ar fi putut obţine în absenţa ingerinţei erau plafonate, în temeiul O.U.G. nr. 40/1999, chiria lunară în cauză reprezentând cam 36 EUR. În fine, Guvernul contestă că suma de 2 500 EUR pe care reclamantele au trebuit să o plătească soţilor C. în iunie 2004 trebuie să fie calificată drept cheltuieli făcute pentru ca aceştia din urmă să părăsească apartamentul.
Guvernul estime că prejudiciul moral pretins ar fi suficient compensat prin constatarea unei încălcări şi că, oricum, reclamantele nu au dovedit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată de Curte şi suferinţa invocată.
65. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constata o încălcare antrenează pentru Statul acuzat obligaţia juridică cu privire la Convenţie să pună capăt încălcării şi să îi şteargă consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se elimine decât imperfect consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea legat de care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exerciţiul acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil » şi elementul de frază « dacă este cazul » sunt dovada acesteia.
66. Printre elementele luate în considerare de Curte, când ea statuează în materie, figurează daunele materiale, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării pretinse, şi daunele morale, adică reparaţia stării de angoasă, a neplăcerilor şi incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele,Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
67. În plus, acolo unde diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia între daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte dificilă, Curtea poate decide să le examineze global (Comingersoll împotriva Portugaliei[GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
68. În speţă, Curtea a judecat că dreptul reclamantelor cu privire la bunurilor lor a fost încălcat din cauza modului în care jurisdicţiile au interpretat articolul 23 § 3 – interpretare ce decurgea din elementul de incertitudine prezent în acest articol în ce priveşte forma cerută pentru acordul terţului proprietar – şi din consecinţele aplicării în speţă a articolului 23 § 2 şi a anexei sale nr. 1, anume menţinerea chiriaşilor Statului în apartamentul lor până în iulie 2004.
69. Fiind vorba de o cerere de daune materiale, Curtea subliniază de la început că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul pretins de reclamantele prin faptul că cele două apartamente aparţinând unor terţi au fost păstrate la dispoziţia soţilor C. în timpul şi chiar după soluţionarea procedurilor în evacuare.
În ce priveşte prejudiciul suferit din cauza imposibilităţii de a utiliza apartamentul ocupat de soţii C., Curtea observă că Guvernul nu a prezentat nicio cauză extrasă din jurisprudenţa naţională în care un proprietar care se afla în aceeaşi situaţie ca reclamantele, al cărui apartament să fi fost ocupat de chiriaşi ai Statului în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu acesta din urmă, să fi obţinut condamnarea chiriaşilor să-i plătească chiria în absenţa unui contract de închiriere. Mai mult, Guvernul nu a indicat nicidecum baza legală pe care reclamantele ar fi putut să o invoce în acest sens în absenţa unui contract de închiriere încheiat cu chiriaşi care continuau să locuiască în apartamentul lor în temeiul prelungirii dreptului contractului lor de închiriere încheiat anterior cu Statul. Pornind de aici, Curtea apreciază că nu s-a stabilit dacă reclamantele ar fi putut obţine în faţa jurisdicţiilor interne reparaţia prejudiciului material în cauză.
70. Văzând aceste observaţii, Curtea apreciază că acordarea reclamantelor a unei sume pentru privarea de folosinţa apartamentului lor pe perioada cuprinsă între septembrie 1999 şi iulie 2004 ar fi în legătură directă cu încălcarea pe care a constatat-o. Curtea observă totuşi că elementele de la dosar nu permit să se stabilească cu precizie amploarea prejudiciului material efectiv suferit de părţile interesate. Fiind vorba de cererea lor cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că frustrarea care rezultă din imposibilitatea reclamantelor de a utiliza în perioada sus menţionată apartamentul lor nu ar putea fi reparată prin simpla constatare a încălcării care apare în această hotărâre.
71. În aceste condiţii, ţinând seama de ansamblul cererilor reclamantelor referitoare la apartamentul în cauză precum şi de elementele care se aflau în posesia sa, Curtea le alocă în comun, statuând în echitate, 10 000 EUR, pentru toate cauzele de prejudiciu cumulate.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
72. Reclamantele cer rambursarea costurilor angajate pentru a recupera posesiunea efectivă a apartamentului lor şi pentru a sesiza Curtea de încălcarea dreptului lor referitor la bunurile lor. Cu acest titlu, pe bază de documente justificative, ele cer 34 500 000 lei pentru onorarii de avocat angajate din 1999 în cadrul celei de-a doua acţiuni în evacuarea chiriaşilor şi în cursul procedurii în faţa Curţii. Fără a prezenta documente justificative, ele cer de asemenea 2 000 000 lei pentru onorariile agenţiilor imobiliare care le-au prezentat informaţiile prezentate Curţii legat de chiriile practicate pe pieţele de închirieri.
73. Guvernul nu se opune acordării unei sume cu titlu de costuri şi cheltuieli de judecată în măsura în care este vorba de cheltuieli reale, necesare şi rezonabile.
74. Curtea apreciază că, spre deosebire de onorariile agenţiilor imobiliare, cheltuielile angajate pentru onorariile avocatului au fost realmente şi în mod necesar justificate şi expuse, având o legătură directă cu încălcarea constatată de Curte în speţă. În aceste condiţii, ea consideră adecvat să aloce în comun reclamantelor 1 530 EUR pentru costuri şi cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
75. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu un procent de trei puncte.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.Decidecă a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ;
2.Decide
- a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantelor împreună, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei sumele următoare, de transformat în lei româneşti la cursul de schimb din ziua plăţii:
i. 10 000 EUR (zece mii euro) pentru daune materiale şi morale,
ii. 1 530 EUR (o mie cinci sute treizeci euro) pentru costuri şi cheltuieli de judecată,
iii. orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menţionate;
- b) că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
3.Respingecererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 8 februarie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului.
Vincent Berger Boštjan M. Zupančič
Grefier Preşedinte
| ← Calmanovici contra României - Prelungirea nejustificata a... | Valentin Dumitrescu contra României - Neexecutarea sentintei... → |
|---|
