Elias contra Romaniei - Imobil nationalizat ca urmare a plecarii in strainatate Contracte de inchiriere
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA ELIAS ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 32800/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 mai 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauzaElias împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: JOSEP CASADEVALL, preşedinte, BOŠTJAN M. ZUPANČIČ, CORNELIU BÎRSAN, ELISABET FURA-SANDSTRÖM, EGBERT MYJER, LUIS LÓPEZ GUERRA, ANN POWER, judecători,şi STANLEY NAISMITH, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 aprilie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 32800/02 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat care au, de asemenea, cetăţenie germană, domnul Josep Elias şi doamna Sana Elias („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 9 iulie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii pretind o atingere adusă dreptului lor de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1, ţinând seama de imposibilitatea în care se află de a beneficia de dreptul lor la despăgubire pentru un bun imobil, în temeiul legislaţiei interne cu privire la restituiri.
4. La 4 aprilie 2008, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu articolul 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. În temeiul articolului 44 § 1 a) din regulamentul Curţii, aceasta a transmis, de asemenea, o copie a cererii guvernului german, care nu a dorit să-şi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii, soţ şi soţie, s-au născut în 1929 şi, respectiv, 1931 şi locuiesc în Kempten, Germania.
6. În 1983, casa reclamanţilor situată în Lugoj a fost naţionalizată ca urmare a plecării acestora în străinătate. Ulterior, casa a fost ocupată de terţi în temeiul unor contracte de închiriere încheiate cu statul („chiriaşii”).
7. La 21 august 1996, Comisia judeţeană Timiş pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a respins cererea reclamanţilor privind restituirea casei. Prin hotărârea din 3 septembrie 1997, Judecătoria Lugoj a respins contestaţia reclamanţilor împotriva acestei soluţii. Instanţa a reţinut că reclamanţii au primit 55 766 lei româneşti (ROL) la momentul naţionalizării bunului şi că, în orice caz, bunul era ocupat de chiriaşi. Din actele aflate la dosar nu reiese că reclamanţii au formulat apel împotriva acestei hotărâri.
8. La 18 mai 2001, prin intermediul unui executor judecătoresc, reclamanţii au adresat Primăriei Municipiului Lugoj o notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 în vederea restituirii în natură a bunului. Aceştia susţineau că nu au fost autorizaţi să ia în străinătate suma care le-a fost acordată cu titlu de despăgubiri la naţionalizarea casei lor.
9. La 3 iulie 2001, primăria a informat reclamanţii că restituirea în natură nu era posibilă, întrucât casa a fost cumpărată de chiriaşi. Aceasta le-a comunicat, de asemenea, că aveau posibilitatea de a opta pentru măsuri de reparaţie prin echivalent.
10. Prin decizia din 31 ianuarie 2002, societatea M., care administra bunurile din patrimoniul statului, a respins cererea de restituire în natură a bunului şi a stabilit că reclamanţii aveau dreptul să primească suma de 249 077 947 ROL cu titlu de despăgubiri. Societatea a precizat că a luat în considerare valoarea impozabilă a bunului, astfel cum reieşea din documentele furnizate de direcţia economică a primăriei şi că a diminuat această valoare cu suma reactualizată a despăgubirilor care au fost acordate reclamanţilor în 1983. Reclamanţii nu au contestat această decizie.
11. La 9 iulie 2002, reclamanţii au informat grefa Curţii că, în mai 2002, ca răspuns la cererea lor de solicitare a informaţiilor privind data la care vor putea obţine despăgubirile, autorităţile le-au comunicat că nu dispuneau încă de fonduri. Prin aceeaşi comunicare, aceştia au susţinut că nu au fost autorizaţi să ia cu ei în străinătate despăgubirile acordate în 1983, astfel încât suma respectivă s-a depreciat în România. Reclamanţii au estimat, de asemenea, că suma acordată prin decizia din 31 ianuarie 2002 era derizorie. Prin comunicarea din 6 noiembrie 2002, reclamanţii au reiterat că nu au primit despăgubirile acordate prin această decizie datorită pretinsei lipse de fonduri.
12. Prin comunicarea din 14 noiembrie 2005, transmisă de Guvern în anexă la observaţiile sale, primăria a comunicat reclamanţilor că a transmis dosarul acestora Comisiei Centrale a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) în vederea acordării despăgubirilor stabilite prin decizia din 31 ianuarie 2002.
13. La 16 mai 2008, ANRP a informat Guvernul că dosarul reclamanţilor nu a fost încă selecţionat în vederea examinării.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
14. Dispoziţiile legale relevante (inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) şi jurisprudenţa internă relevantă sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României [(GC), nr. 28342/95, pct. 31-44, CEDO 1999-VII], Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, pct. 19 26, CEDO 2005-VII), Păduraru împotriva României [nr. 63252/00, pct. 23 53, CEDO 2005-XII (extrase)] şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, pct. 15–20, 17 ianuarie 2008).
III. TEXTELE CONSILIULUI EUROPEI
15. În rezoluţia Res(2004)3 privind hotărârile care relevă o deficienţă structurală subiacentă, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul de Miniştri a indicat după cum urmează:
„Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi şi că unul dintre mijloacele cele mai importante pentru atingerea acestui scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
Reafirmându-şi convingerea potrivit căreia Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare „convenţia”) trebuie să rămână punctul de referinţă esenţial în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi amintindu-şi angajamentul de a lua măsuri vizând garantarea eficacităţii pe termen lung a sistemului de control instituit de Convenţie;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Convenţie, care presupune, în conformitate cu art. 1 al acesteia, ca drepturile şi libertăţile garantate prin Convenţie să fie protejate în primul rând de dreptul intern şi aplicate de autorităţile naţionale;
Salutând, în acest context, faptul că convenţia face astăzi parte integrantă din ordinea juridică internă a tuturor statelor părţi;
Reamintind că, în temeiul articolului 46 din Convenţie, Înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte hotărârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumite în continuare „Curtea”) în litigiile în care acestea sunt părţi şi că hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea acesteia;
Subliniind interesul de a acorda asistenţă statului în cauză pentru identificarea problemelor subiacente şi a măsurilor de executare necesare;
Considerând că punerea în aplicare a hotărârilor ar fi facilitată în cazul în care existenţa unei probleme structurale ar fi deja identificată în hotărârea Curţii;
Având în vedere observaţiile prezentate cu privire la acest aspect de către Curte la sesiunea Comitetului de Miniştri din 7 noiembrie 2002;
Solicită Curţii:
I. în toată măsura posibilului, să identifice în hotărârile în care aceasta constată o încălcare a Convenţiei ceea ce, potrivit acesteia, prezintă o problemă structurală subiacentă şi sursa acestei probleme, în special atunci când aceasta poate să conducă la cereri numeroase, astfel încât să acorde asistenţă statelor pentru a găsi soluţionarea adecvată şi Comitetului de Miniştri pentru a supraveghea executarea hotărârilor;
II. să semnaleze în special orice hotărâre care indică existenţa unei probleme structurale şi sursa acestei probleme nu numai statului respectiv şi Comitetului de Miniştri, ci şi Parlamentului, Secretarului General al Consiliului Europei şi Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, şi să semnaleze în mod corespunzător aceste hotărâri în baza de date a Curţii.”
16. Recomandarea Comitetului de Miniştri Rec(2004)6 cu privire la ameliorarea căilor de atac interne, adoptată la 12 mai 2004, se citeşte după cum urmează:
„Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi şi că unul dintre mijloacele cele mai importante pentru atingerea acestui scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
Reafirmându-şi convingerea potrivit căreia Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare „convenţia”) trebuie să rămână punctul de referinţă esenţial în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi amintindu-şi angajamentul de a lua măsuri vizând garantarea eficacităţii pe termen lung a sistemului de control instituit de Convenţie;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Convenţie, care presupune, în conformitate cu art. 1 al acesteia, ca drepturile şi libertăţile garantate prin Convenţie să fie protejate în primul rând de dreptul intern şi aplicate de autorităţile naţionale;
Salutând, în acest context, faptul că convenţia face astăzi parte integrantă din ordinea juridică internă a tuturor statelor părţi;
Subliniind că, potrivit art. 13 din Convenţie, statele membre s-au angajat să asigure faptul că orice persoană care are o plângere credibilă privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale garantate de Convenţie are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale;
Reamintind că, pe lângă obligaţia de a asigura existenţa unor astfel de recursuri efective în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea”), statele au obligaţia generală de a soluţiona problemele subiacente încălcărilor constatate;
Subliniind că este datoria statelor membre să se asigure că recursurile interne sunt efective în drept şi în practică şi că pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru orice încălcare constatată;
Luând notă de faptul că natura şi numărul cererilor transmise Curţii şi al hotărârilor pe care aceasta le pronunţă arată că este necesar, mai mult ca oricând, ca statele membre să se asigure, de manieră eficace şi în mod regulat că astfel de recursuri există în toate împrejurările, în special în cazul duratei excesive a procedurilor judiciare;
Estimând că disponibilitatea recursurilor interne efective pentru toate acuzaţiile credibile privind încălcări ale Convenţiei ar trebui să permită reducerea volumului de muncă al Curţii ca rezultat, pe de o parte, al descreşterii numărului de cauze cu care este sesizată, iar pe de altă parte, al faptului că tratamentul circumstanţiat al cauzelor la nivel naţional este de natură să faciliteze examinarea lor ulterioară de către Curte;
Subliniind că îmbunătăţirea recursurilor la nivel naţional, în special în ce priveşte cauzele repetitive, ar trebui să contribuie, de asemenea, la reducerea volumului de muncă al Curţii;
Recomandă statelor membre, luând în considerare exemplele de bune practici menţionate în anexă:
I. să se asigure, printr-o revizuire constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii, că există recursuri interne pentru orice persoană care reclamă, într-o manieră credibilă, o încălcare a Convenţiei şi că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru fiecare încălcare constatată;
II. să reexamineze, ca urmare a hotărârilor Curţii care relevă deficienţe structurale sau generale în dreptul sau practica statului, eficienţa remediilor interne existente şi, în măsura în care este necesar, să creeze remedii efective pentru a evita prezentarea la Curte a cauzelor repetitive;
III. să acorde o atenţie particulară, în legătură cu punctele I şi II de mai sus, existenţei recursurilor efective în caz de reclamaţie credibilă privind durata excesivă a procedurilor jurisdicţionale;
Mandatează Secretarul General al Consiliului Europei să ia măsurile necesare pentru acordarea asistenţei corespunzătoare statelor membre care o solicită, pentru a le ajuta să pună în aplicare prezenta recomandare.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENTIE
17. Reclamanţii consideră că imposibilitatea în care se află de a beneficia de dreptul la despăgubire pentru casa lor naţionalizată constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor. Aceştia invocă, în esenţă, articolul 1 din Protocolul nr. 1, ale cărui părţi relevante sunt redactate astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la admisibilitate
18. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
19. Guvernul insistă asupra faptului că reclamanţii au beneficiat de posibilitatea de a se adresa autorităţilor administrative în vederea acordării despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001. Potrivit Guvernului, mecanismul instituit de această ultimă lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, privind crearea Fondului Proprietatea este în măsură să ofere persoanelor în cauză despăgubiri corespunzătoare cerinţelor din jurisprudenţa Curţii. Acesta susţine, de asemenea, că există aproximativ 6 000 de titluri de despăgubire emise de Comisia Centrală. Guvernul constată că s-a menţinut echilibrul just între interesul general şi respectarea drepturilor individuale ale reclamanţilor.
20. Reclamanţii subliniază că, timp de doisprezece ani, au depus eforturi pentru a-şi recupera casa şi că nu au primit nici despăgubiri.
21. Curtea observă că, prin decizia din 31 ianuarie 2002, societatea M. a recunoscut reclamanţilor dreptul de a primi suma de 249 077 947 ROL cu titlu de despăgubiri pentru casa respectivă. Prin urmare, reclamanţii deţineau un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În consecinţă, neplata despăgubirilor până în prezent constituie o ingerinţă în dreptul acestora la respectarea bunurilor. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă ingerinţa pretinsă se justifică în cadrul acestei dispoziţii.
22. Pentru a stabili dacă s-a menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor, Curtea trebuie să examineze dacă termenul necesar autorităţilor române pentru plata unei despăgubiri persoanelor în cauză nu le-a cauzat acestora un prejudiciu disproporţionat şi excesiv. În această privinţă, Curtea reaminteşte că statele dispun de o largă marjă de apreciere pentru a determina ceea ce este în interesul public, în special atunci când este vorba de adoptarea şi de aplicarea măsurilor de reformă economică sau de justiţie socială (Ramadhi şi alţi 5 împotriva Albaniei, nr. 38222/02, pct. 79, 13 noiembrie 2007).
23. În speţă, au trecut mai mult de şapte ani de la decizia menţionată fără ca reclamanţii să fi primit despăgubirile. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia mecanismul instituit de Legea nr. 247/2005 este în măsură să ofere despăgubirile corespunzătoare, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat deja că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a despăgubirii reclamanţilor (a se vedea, printre altele, Tudor, citată anterior, pct. 33).
24. În aceste condiţii, chiar dacă Guvernul ar fi putut demonstra că ingerinţa în dreptul reclamanţilor era prevăzută de lege şi servea unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră că s-a distrus echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamanţilor şi cerinţele interesului general şi că reclamanţilor au suportat o sarcină specială şi exorbitantă.
25. Prin urmare, Curtea constată că a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 46 DIN CONVENTIE
26. Articolul 46 din Convenţie prevede:
„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.”
27. Curtea constată că încălcarea dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1, îşi are originea într-o problemă la scară largă, rezultată din funcţionarea defectuoasă a mecanismului instituit de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu a reuşit până în prezent să acorde efectiv despăgubirea persoanelor beneficiare ale măsurilor de reparaţie prevăzute de această lege.
28. Curtea reaminteşte că, atunci când constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută de articolul 41, ci, de asemenea, de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a anula, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, să-şi aleagă mijloacele pentru îndeplinirea obligaţiei sale legale în conformitate cu articolul 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile conţinute în hotărârea Curţii [Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 192, CEDO 2004-V].
29. În ceea ce priveşte măsurile destinate să asigure caracterul efectiv al mecanismului stabilit de Convenţie, Curtea atrage atenţia asupra rezoluţiei [Res (2004)3], precum şi asupra Recomandării [Rec (2004)6] a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, adoptate la 12 mai 2004 (a se vedea supra pct. 15-16).
30. Deşi, în principiu, nu este de competenţa sa să definească măsurile de redresare corespunzătoare pentru ca statul pârât să-şi îndeplinească obligaţiile în conformitate cu articolul 46 din Convenţie, având în vedere situaţia cu caracter structural constatată, Curtea observă că se impun, fără îndoială, măsuri generale la nivel naţional în contextul punerii în aplicare a prezentei hotărâri (Broniowski, citată anterior, pct. 193).
31. Pentru a acorda asistenţă statului pârât în îndeplinirea obligaţiilor sale în conformitate cu articolul 46, Curtea a încercat să indice, cu titlu strict informativ, tipul măsurilor pe care statul român ar putea să le ia pentru a pune capăt situaţiei structurale constatate în speţă. Aceasta consideră că statul pârât trebuie să garanteze, în cel mai scurt termen, prin măsuri legislative, administrative şi bugetare corespunzătoare, punerea în aplicare, efectivă şi rapidă, a dreptului la reparaţie, în conformitate cu principiul supremaţiei dreptului şi cu principiul legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate la articolul 1 din Protocolul nr. 1, ţinând seama de principiile enunţate de jurisprudenţa Curţii în materie de despăgubiri (hotărârea Broniowski, citată anterior, pct. 176 şi 186).
32. În special, statul trebuie să adapteze procedura instituită de legile de reparaţie (în prezent, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005) astfel încât aceasta să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă, inclusiv în ceea ce priveşte metoda de alegere a dosarelor care vor fi înaintate comisiei centrale (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Viaşu împotriva României, nr. 75951/01, pct. 82-83, 9 decembrie 2008; Faimblat împotriva României, nr. 23066/02, pct. 53-54, 13 ianuarie 2009; Katz împotriva României, nr. 29739/03, pct. 35-36, 20 ianuarie 2009; Deneş şi alţii împotriva României, nr. 25862/03, pct. 66, 3 martie 2009, ultimele trei hotărâri nefiind încă definitive).
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENTIE
33. Articolul 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
34. Reclamanţii insistă cu privire la restituirea în natură a casei lor. Aceştia afirmă, de asemenea, că au efectuat cheltuieli semnificative şi că le-au fost cauzate suferinţe în încercarea de recuperare a propriului bun. Reclamanţii consideră că prejudiciul lor depăşeşte 10 000 EUR, dar precizează că sunt dispuşi să renunţe la această sumă în cazul în care ar obţine restituirea casei lor. În cazul unui răspuns negativ, aceştia lasă la aprecierea Curţii evaluarea situaţiei lor. Reclamanţii precizează, de asemenea, că nu au păstrat documentele justificative ale cheltuielilor lor, cu excepţia unui document care atestă plata unei sume de 250 000 ROL către executorul judecătoresc la 18 mai 2001 pentru notificarea adresată primăriei. Persoanele în cauză au depus la dosar o copie a acestei chitanţe.
35. Guvernul constată că reclamanţii nu au contestat decizia din 31 ianuarie 2002, prin care li s-a acordat suma de 249 077 947 ROL. Prin urmare, aceştia nu pot solicita restituirea în natură a bunului, ci numai valoarea actualizată a despăgubirilor. Bazându-se pe datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică pentru luna septembrie 2008, Guvernul consideră că valoarea reactualizată a sumei respective este de 449 162 261 ROL, şi anume 12 051,25 EUR.
36. Guvernul consideră că reclamanţii nu au formulat o cerere propriu-zisă pentru prejudiciu moral şi constată că aceştia nu au prezentat decât un singur document justificativ pentru cheltuielile de judecată.
37. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia de a pune capăt încălcării şi de a-i anula consecinţele astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (GC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI].
38. În speţă, ţinând seama de natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu material şi moral, care nu este suficient compensat prin constatarea încălcării.
39. Curtea observă, de asemenea, că în favoarea reclamanţilor nu s-a pronunţat nici o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă prin care să le fie recunoscut dreptul la restituirea în natură a bunului. Prin urmare, Curtea respinge această cerere.
40. Cu toate acestea, Curtea subliniază că o decizie administrativă, pe care reclamanţii nu au contestat-o, a stabilit valoarea despăgubirilor. Prin urmare, aceasta consideră că plata acestor despăgubiri, reactualizate pe baza ratei inflaţiei şi completate cu o sumă cu titlu de prejudiciu moral şi de cheltuieli de judecată, i-ar situa pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Prin urmare, pe baza elementelor de care dispune şi pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă împreună reclamanţilor suma de 14 000 EUR pentru toate prejudiciile şi cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
42. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, suma de 14 000 EUR (paisprezece mii euro) pentru toate prejudiciile şi cheltuielile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că suma menţionată anterior va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 mai 2009, în temeiul articolului 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
| ← Babes contra Romaniei - Actiune in revendicare bun nationalizat... | Rusen contra Romaniei - Actiune civila in pretentii Scutire taxa... → |
|---|
