Damian-Burueana contra Romaniei - Persoane agresate de politisti. Violenta si rele tratamente.
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA DAMIAN-BURUEANĂ ŞI DAMIAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 6773/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
26 mai 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Damian-Burueană şi Damian împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători,şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 mai 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 6773/02 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, domniiMarius Damian-Burueană şi Viorel Damian(„reclamanţii”), au sesizat Curtea la 19 decembrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Dan Mihai, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii pretind, în special, că au fost torturaţi cu ocazia audierii lor la poliţie, că nu au beneficiat de o cale de atac efectivă împotriva agenţilor statului, că au fost supuşi unei percheziţii ilegale şi că autorităţile au efectuat o percheziţie ilegală la domiciliul celui de-al doilea reclamant.
4. La 24 octombrie 2006, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii, fraţi, s-au născut în 1966 şi 1958 si locuiesc în Bucureşti şi, respectiv, Turceni.
A. Incidentul din 29 ianuarie 1995
6. În dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1995, reclamanţii au participat la târgul de la Novaci pentru a comercializa produse aduse din Germania. Cu ocazia unui control efectuat de plutonierul adjutant şef C.I., reclamanţii nu au prezentat documentele care să ateste provenienţa mărfii, iar C.I. a reţinut cartea de identitate a celui de-al doilea reclamant. Reclamanţii au fost conduşi la sediul poliţiei din Novaci unde au refuzat să predea marfa poliţiei în absenţa unui proces-verbal de confiscare. Apoi, aceştia au părăsit sediul poliţiei, în ciuda opunerii lui C.I.
7. Poliţia din Novaci a semnalat incidentul poliţiei din Turceni.
8. Ajunşi la Turceni în cursul după-amiezii, reclamanţii se aflau în faţa domiciliului celui de-al doilea reclamant. Sergentul major M.M., în civil, s-a apropiat de acesta din urmă şi i-a cerut să-l însoţească la sediul poliţiei locale. Cel de-al doilea reclamant a cerut explicaţii cu privire la motivele convocării, iar poliţistul i-a răspuns că nu le cunoaşte şi că acţionează la ordinul superiorului său. Alţi doi reclamanţi în uniformă, S.T. şi locotenentul P.C., au ajuns, de asemenea, la faţa locului şi i-au cerut celui de-al doilea reclamant să îi însoţească.
9. Părţile au prezentat versiuni diferite privind explicaţia faptelor care se află la originea rănilor reclamanţilor şi privind tratamentele care le-au fost administrate în arestul poliţiei.
1. Versiunea reclamanţilor
10. Primul reclamant le-a reamintit poliţiştilor că aceştia trebuiau să îl informeze pe al doilea reclamant cu privire la motivele convocării sale, prin intermediul unei citaţii. P.C. i-a impus să-i urmeze, atrăgându-i atenţia că, în cazul unui refuz, urmau să îl ducă la sediul poliţiei cu forţa. Apoi, acesta l-a lovit cu cotul în piept şi cu piciorul în genunchi.
11. Al doilea reclamant le-a răspuns poliţiştilor că îi va urma dacă aceştia îi arată o citaţie în acest sens, iar poliţiştii au refuzat. Alţi doi oameni îmbrăcaţi în civil s-au alăturat acestora din urmă. Unul dintre aceştia, D.N., l-a ameninţat pe al doilea reclamant şi i-a spus că, dacă refuză în continuare, îl va „tăia în două” („Te dejghin în două”) şi l-a lovit cu pumnul. Ulterior, poliţiştii au imobilizat braţele celui de-al doilea reclamant şi au rupt, astfel, geaca de piele a acestuia.
12. Poliţiştii i-au obligat pe reclamanţi să urce în maşina unui civil, C.G.L. P.C. şi D.N. au lovit cu pumnii şi cu picioarele faţa şi genunchiul celui de-al doilea reclamant pentru a-l urca în maşină pe acesta. Poliţiştii i-au dus pe reclamanţi la sediul poliţiei din Turceni. Pe drum, C.G.L. şi D.N. i-au lovit în cap, faţă şi corp, în timp ce M.M. îi ajuta pe agresori să îi imobilizeze pe reclamanţi. Un alt poliţist, maiorul N.S., care se afla pe scaunul din dreapta şoferului, s-a abţinut să intervină pentru a pune capăt violenţelor.
2. Versiunea Guvernului
13. Potrivit Guvernului, P.C. nu l-a lovit pe primul reclamant. Al doilea reclamant este singurul care a declarat că P.C. l-a lovit pe primul reclamant, martorii declarând că l-au auzit pe cel de-al doilea reclamant vociferând: „Lăsaţi-l, de ce l-ai lovit?”.
14. Poliţistul D.N., îmbrăcat în civil, a ajuns la faţa locului. Acesta l-a lovit cu pumnul pe cel de-al doilea reclamant. Întrucât acesta din urmă refuza să îi însoţească la sediul poliţiei şi să se identifice, poliţiştii P.C. şi S.T., cu ajutorul martorilor M.I. şi D.G., au imobilizat braţele persoanei în cauză pentru a o determina să urce în maşina condusă de civilul C.G.L. Deoarece reclamantul s-a zbătut, geaca de piele a acestuia s-a rupt.
15. Constatând că primul reclamant devenea agresiv verbal şi că îi incita pe trecători să constate incidentul, poliţiştii M.M. şi D.N. au folosit forţa pentru a-l determina să urce în maşină şi l-au aşezat în genunchi, între scaunele din faţă şi din spate ale maşinii. Al doilea reclamant l-a lovit pe poliţistul P.C. cu piciorul în abdomen, iar primul reclamant a început să smulgă părul poliţistului D.N. Caschetele poliţiştilor P.C. şi S.T. căzuseră. Pe drum, şoferul C.G.L. a frânat brusc şi, cu această ocazie, primul reclamant a căzut în faţă şi s-a lovit la nas de gura de ventilaţie situată între scaunele din faţă ale maşinii.
B. Evenimente survenite cu ocazia reţinerii reclamanţilor
16. La 29 ianuarie 1995, poliţiştii P.C., S.T., D.N. şi M.M. au întocmit un proces-verbal în care se constata că reclamanţii au fost chestionaţi şi conduşi la sediul poliţiei, unde al doilea reclamant a fost supus unei percheziţii corporale. Acest proces-verbal a fost semnat de martorii C.G.L. şi M.I.
17. Potrivit reclamanţilor, odată ajunşi la sediul poliţiei, poliţiştii i-au supus unei percheziţii corporale.
18. S-a deschis un dosar de urmărire penală împotriva reclamanţilor pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privind importul mărfurilor.
19. În cursul serii, în jurul orei 22.00, potrivit reclamanţilor, poliţia a desfăşurat o percheziţie la domiciliul celui de-al doilea reclamant, fără mandat din partea procurorului. Din dosar reiese că al doilea reclamant a fost de acord cu percheziţia în procesul-verbal întocmit de poliţişti pentru chestionare, că a semnat fără să efectueze observaţii (a se vedea supra pct. 16).
20. Prin procesul-verbal din 30 ianuarie 1995, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Gorj („poliţia judeţeană”) a declanşat urmărirea penală împotriva reclamanţilor pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj cu violenţă, pe motiv că învinuiţii au lovit şi au ameninţat poliţiştii, opunându-se la cererea acestora de a-i însoţi la sediul poliţiei. În aceeaşi zi, toţi poliţiştii implicaţi în incidentul din 29 ianuarie 1995 au redactat rapoarte privind chestionarea reclamanţilor al căror conţinut corespunde versiunii faptelor prezentate de Guvern.
21. Prin două ordonanţe din 30 ianuarie 1995, poliţia judeţeană a decis reţinerea reclamanţilor pentru douăzeci şi patru de ore. În aceeaşi zi, primul reclamant a solicitat în scris să fie interogat în prezenţa unui avocat şi să fie supus unui examen medical. De asemenea, acesta a precizat că, de la sosirea lor la sediul poliţiei judeţene, atât lui, cât şi fratelui său, li s-au dat drept hrană numai o bucată de salam şi pâine, în cursul dimineţii, şi că, pe timpul nopţii, nu au primit apă.
22. Prin decizia din 31 ianuarie 1995, poliţia judeţeană a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu.
C. Examenele medico-legale la care au fost supuşi reclamanţii şi doi dintre poliţişti
23. La 31 ianuarie 1995, procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu i-a interogat pe reclamanţi cu privire la faptele care le erau imputate. Cu această ocazie, reclamanţii au denunţat violenţele suportate cu ocazia chestionării şi a transportului la sediul poliţiei judeţene. Primul reclamant a refuzat să îşi semneze declaraţia până când autorităţile urmau să dea curs cererilor sale de a fi supus unui examen medical. Confruntaţi cu pasivitatea procurorului, reclamanţii susţin că au intrat în greva foamei în acest scop.
24. La 2 februarie 1995, un medic legist l-a examinat pe primul reclamant. Raportul medico-legal redactat cu această ocazie constată mai multe excoriaţii şi echimoze la faţă, ochi, urechea stângă şi genunchiul drept, trei excoriaţii la piramida nazală, pe fond edematos dureros, precum şi o fractură parţială a incisivului superior median stâng. În urma unei radiografii şi a unei audiograme, un medic specialist ORL a constatat că primul reclamant prezenta o fractură distală a piramidei nazale şi o uşoară hipoacuzie. Concluzia raportului medico-legal este redactată astfel:
„(Primul reclamant) prezintă leziuni traumatice care ar fi putut fi produse de lovituri cu un corp dur şi, de asemenea, zgârieturi, care pot data din 29 ianuarie 1995. Aceste leziuni necesită de la douăsprezece până la paisprezece zile de îngrijiri medicale.”
25. La 6 februarie 1995, al doilea reclamant a fost supus, de asemenea, unui examen medico-legal. Raportul redactat în aceeaşi zi constată mai multe excoriaţii şi echimoze la ochiul drept, la buza inferioară, precum şi la pulpa dreaptă şi la gamba stângă.
26. Concluzia raportului medico-legal era aceeaşi ca cea din raportul din 2 februarie 1995, citat anterior, cu excepţia numărului de zile de îngrijiri necesare, şi anume de la patru la cinci zile. La 2 februarie 1995, poliţiştii P.C. şi N.D. au fost, de asemenea, suspuşi unui examen medico-legal, iar medicul legal a constatat că primul prezenta o echimoză în regiunea epigastrică, pentru care erau necesare o zi sau două de îngrijiri, şi că al doilea prezenta o excoriaţie la tâmpla stângă, pentru care erau necesare două sau trei zile de îngrijiri.
D. Arestarea preventivă a reclamanţilor şi procedura penală introdusă împotriva acestora
27. Prin două ordonanţe din 31 ianuarie 1995, procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu a decis arestarea preventivă a reclamanţilor. Această măsură a fost prelungită până la 23 februarie 1995, dată la care reclamanţii au fost puşi în libertate.
28. Prin rechizitoriul din 17 februarie 1995, reclamanţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj cu violenţă, tulburarea liniştii publice şi, în ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea reclamant, pentru conducere fără permis.
29. Prin hotărârea din 8 septembrie 1997, confirmată prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 10 iunie 1998, Judecătoria Bucureşti i-a achitat pe reclamanţi de toate învinuirile împotriva acestora, pe motiv că faptele imputate nu erau dovedite. Judecătoria a considerat că, din declaraţiile martorilor audiaţi, reieşea că reclamanţii nu i-au lovit pe poliţişti şi nici nu au rostit injurii care să tulbure liniştea publică; din contră, aceştia au fost cei agresaţi de către poliţişti.
E. Ancheta penală iniţiată împotriva poliţiştilor
30. La 3 februarie 1995, mama reclamanţilor a sesizat Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Craiova cu o plângere penală împotriva poliţiştilor care i-au arestat pe reclamanţi la 29 ianuarie 1995 şi împotriva civilului C.G.L., denunţând violenţele la care au fost supuşi reclamanţii. Parchetul a deschis o anchetă împotriva poliţiştilor pentru arestare ilegală şi cercetare abuzivă şi purtare abuzivă şi, împotriva C.G.L., pentru loviri şi alte violenţe.
31. La 30 şi 31 ianuarie 1995, au fost audiaţi martorii M.U. şi C.G.L. Poliţiştii implicaţi în incidentul din 29 ianuarie 1995 au fost audiaţi la 17, 24, 27 februarie şi 3 martie 1995. La 6 martie 1995, au fost audiaţi reclamanţii. La 30 martie şi 7 aprilie 1995, Parchetul Militar a interogat martorii D.M., soţia celui de-al doilea reclamant, şi alţi opt martori civili. Toate rapoartele întocmite de poliţie cu privire la faptele din 29 ianuarie 1995 au fost depuse la dosar.
32. La 2 septembrie şi 18 octombrie 1996, primul reclamant a solicitat accelerarea cercetării.
33. Prin decizia din 29 noiembrie 1996, procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la faptele imputate poliţiştilor şi lui C.G.L., pe motiv că investigaţiile desfăşurate nu confirmau susţinerile reclamanţilor. În stabilirea faptelor, parchetul a constatat că „cercetarea a continuat pe timpul nopţii”.
34. Reclamanţii au sesizat Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie cu plângere împotriva deciziei de încetare a urmăririi penale, citate anterior. Aceştia au contestat încadrarea juridică reţinută de parchet, susţinând că tratamentele la care au fost supuşi trebuiau calificate drept tortură, în sensul art. 2671 C. pen. În afară de aceasta, reclamanţii s-au plâns de faptul că parchetul nu s-a pronunţat cu privire la toate faptele imputate poliţiştilor, în special cu privire la faptul că poliţiştii care i-au reţinut şi care au percheziţionat domiciliul celui de-al doilea reclamant cu încălcarea dispoziţiilor legale relevante s-au făcut vinovaţi de arestare ilegală, de cercetare abuzivă şi de abuz de autoritate.
35. Prin decizia din 20 iulie 1999, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a confirmat neînceperea urmăririi penale din 29 noiembrie 1996.
36. La 13 decembrie 2000, reclamanţii au sesizat Procurorul general al României cu o plângere împotriva deciziilor din 29 noiembrie 1996 şi 20 iulie 1999. La 25 iunie 2001, procurorul de la Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a admis parţial plângerea reclamanţilor, reţinând că reieşea, din documentele aflate la dosar, că poliţiştii N.S., P.C. şi D.N. „s-au făcut vinovaţi” de săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, iar C.G.L. de loviri şi alte violenţe. Cu toate acestea, procurorul a decis să nu iniţieze urmărirea penală, deoarece acţiunea publică era prescrisă. Acesta a hotărât, de asemenea, că N.S. era superiorul ierarhic al celorlalţi poliţişti şi că, prin comportamentul său, acesta a încurajat actele de violenţă în loc să le pună capăt. În afară de aceasta, parchetul a confirmat neînceperea urmării penale în ceea ce îi privea pe M.M. şi S.T., şi a constatat temeinicia încetării urmării penale în ceea ce priveşte infracţiunile de arestare ilegală şi cercetare abuzivă.
37. Primul reclamant a contestat această decizie, invocând că tratamentele la care i-au supus poliţiştii trebuiau calificate drept tortură, faptă faţă de care acţiunea penală nu era prescrisă, şi că percheziţia efectuată la domiciliul celui de-al doilea reclamant era ilegală în măsura în care a avut loc la ora 22.00. La 13 august 2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a respins plângerea. În ceea ce priveşte percheziţia domiciliară, parchetul a reţinut că poliţiştii au efectuat o percheziţie legală cu consimţământul celui de-al doilea reclamant şi că nu exista nici o dovadă că percheziţia a fost efectuată la ora 22.00.
38. La 20 decembrie 2001, întemeindu-se pe decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale, în temeiul căreia actele procurorului puteau fi supuse controlului instanţelor, reclamanţii au sesizat Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti cu o plângere împotriva deciziilor de neîncepere a urmăririi penale pronunţate în speţă. Aceştia au solicitat instanţei să dispună trimiterea în judecată a poliţiştilor şi a lui C.G.L. pentru tortură, arestare ilegală şi cercetare abuzivă, precum şi pentru abuz de autoritate.
39. Prin hotărârea din 29 mai 2002, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a respins ca nefondată plângerea reclamanţilor, considerând că acţiunea penală era prescrisă în ceea ce priveşte infracţiunile de purtare abuzivă şi loviri şi alte violenţe şi că încadrarea ca tortură nu putea fi reţinută în speţă.
40. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 11 februarie 2003, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul reclamanţilor. Considerând că acţiunea penală nu era prescrisă în ceea ce priveşte infracţiunea de tortură, instanţa a anulat rezoluţiile atacate şi a dispus ca parchetul să înceapă urmărirea penală împotriva poliţiştilor şi a lui C.G.L.
41. La 18 iulie 2003, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti i-a informat pe reclamanţi că nu era în măsură să pună în aplicare hotărârea din 11 februarie 2003, din moment ce decizia iniţială de neîncepere a urmăririi penale fusese confirmată de către procurorii superiori. La 19 ianuarie 2004, reclamanţii au sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti cu o plângere împotriva refuzului parchetului de a începe urmărirea penală.
42. În urma unei modificări a normelor privind competenţa parchetelor şi a instanţelor militare, cauza a fost trimisă în faţa instanţelor de drept comun. Prin decizia din 23 aprilie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale, pe motiv că prescrierea acţiunii publice a intervenit pentru toate infracţiunile denunţate de către reclamanţi, inclusiv pentru abuz de autoritate şi tortură.
43. Prin hotărârea din 11 iulie 2005, la recursul reclamanţilor, Curtea de Apel Craiova a anulat parţial rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului. Aceasta a considerat că, în speţă, cursul prescripţiei a fost întrerupt şi că, deoarece prescrierea specială a acţiunii publice nu intervenise încă în ceea ce priveşte infracţiunea de tortură, parchetul trebuia, prin urmare, să stabilească dacă elementele constitutive ale acestei infracţiuni erau întrunite în speţă. Cauza a fost din nou trimisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
44. La 1 august 2005, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale, pe motiv că tratamentul aplicat reclamanţilor nu le provocase acestora suferinţe de o asemenea intensitate astfel încât calificarea drept tortură să poată fi reţinută, şi pe motiv că intervenise prescrierea acţiunii publice.
45. În urma plângerii reclamanţilor, prin hotărârea din 20 februarie 2007, Tribunalul Gorj a confirmat neînceperea urmăririi penale din 1 august 2005, precitată. Reclamanţii au formulat recurs, care, în mai 2007, era pe rolul instanţelor naţionale. Părţile nu au informat Curtea cu privire la rezultatul acestui recurs.
F. Refuzul parchetului general de a permite reclamanţilor să fotocopieze materialul de urmărire penală
46. La 23 octombrie 2001, primul reclamant a solicitat procurorului-şef al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să îi permită să studieze materialul de urmărire penală privind cercetarea împotriva poliţiştilor şi să facă fotocopii ale acestuia, astfel încât reclamanţii să îşi poată susţine cererea pe care doreau să o înainteze Curţii. La 14 noiembrie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti l-a informat că putea să studieze materialul de urmărire penală, dar că reglementările interne ale Parchetului interziceau fotocopierea acestuia.
G. Acţiuni în daune-interese pentru arestare „nelegală”
1. Primul reclamant
47. La 15 iunie 1999, primul reclamant a introdus în faţa Tribunalului Bucureşti o acţiune în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală („C. proc. pen.”), prin care a solicitat suma de 150 000 dolari americani („USD”) cu titlu de prejudiciu moral şi suma de 50 000 USD cu titlu de prejudiciu material, prejudicii cauzate ca urmare a faptului că a fost arestat nelegal de la 29 ianuarie până la 23 februarie 1995.
48. Prin hotărârea din 5 iulie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis cererea acestuia şi i-a acordat 150 000 USD cu titlu de daune-interese cu titlu de prejudiciu moral.
49. Părţile din procedură au formulat apel. Prin hotărârea din 15 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul Ministerului Finanţelor şi apelul parchetului. Aceasta a hotărât că existenţa prejudiciului pretins de către primul reclamant ca urmare a arestării sale şi a cercetării penale nejustificate era evidentă şi că era de competenţa instanţelor, pe baza probelor administrate, să stabilească amploarea prejudiciului. Întemeindu-se pe declaraţiile martorilor şi pe probele scrise depuse la dosar din care rezulta că, pe parcursul procesului, primul reclamant ajunsese să îşi exercite meseria de avocat şi că era în plină ascensiune profesională, Curtea de Apel a redus valoarea daunelor-interese la 10 000 USD.
50. Prin hotărârea din 28 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul primului reclamant împotriva hotărârii citate anterior ca fiind nefondat.
2. Al doilea reclamant
51. La 10 iunie 1999, în temeiul art. 504 C. proc. pen., al doilea reclamant a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în repararea prejudiciului material şi moral cauzat ca urmare a arestării sale ilegale. Acesta a evaluat prejudiciul la 150 000 USD.
52. Prin hotărârea din 30 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis parţial acţiunea acestuia şi i-a acordat 100 000 USD cu titlu de prejudiciu moral cauzat ca urmare a arestării sale nejustificate şi 12 183 487 lei româneşti cu titlu de prejudiciu material.
53. În urma casării cu trimitere datorată faptului că instanţa care s-a pronunţat în apel omisese să examineze toate argumentele reclamantului, prin hotărârea din 15 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a redus la 30 000 USD valoarea daunelor-interese acordate celui de-al doilea reclamant pentru repararea prejudiciului moral cauzat ca urmare a arestării ilegale a acestuia.
54. Părţile au formulat recurs. Cu ocazia primei şedinţe de judecată din faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 noiembrie 2005, cauza a fost amânată până la 10 martie 2006, pe motiv că parchetul nu depusese la dosar motivele de recurs. Prin hotărârea din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat hotărârea din 15 iunie 2004, citată anterior, în ceea ce priveşte partea referitoare la prejudiciul material pentru lipsă de motivare, şi a trimis cauza la instanţa de apel.
55. Prin hotărârea din 7 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, întemeindu-se pe unul din cele două rapoarte de expertiză efectuate în speţă, a acordat reclamantului suma de 43 168,11 EUR reprezentând salariul acestuia pe perioada cuprinsă între 29 ianuarie 1995 şi 28 martie 1998 şi suma de 65 254 791 ROL reprezentând cheltuielile legate de deplasarea pentru participarea la proces şi de valoarea bunurilor distruse. În urma recursului formulat de Ministerul Finanţelor, prin hotărârea definitivă din 26 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat hotărârea din 7 martie 2007, citată anterior.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
56. În ceea ce priveşte actele de violenţă comise de agenţii de ordine publică împotriva persoanelor particulare, principalele reglementări interne, şi anume articolele relevante din Codul penal, sunt descrise în cauza Velcea împotriva României [(dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005].
57. Art. 246 C. pen., care pedepseşte abuzul de autoritate împotriva persoanelor de drept privat, se citeşte după cum urmează:
„Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”
58. Partea relevantă a art. 10 C. proc. pen., referitoare la situaţiile care împiedică declanşarea şi exercitarea acţiunii publice, se citeşte după cum urmează, la momentul faptelor:
„(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...]
g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului [...]”
59. În ceea ce priveşte statutul procurorilor militari şi al poliţiştilor, principalele reglementări interne relevante, şi anume dispoziţiile Legii nr. 54 din 9 iulie 1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare şi ale Legii nr. 26 din 12 mai 1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, sunt descrise în cauza Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46430/99, pct. 40 43, 5 octombrie 2004).
60. În ceea ce priveşte acţiunea în despăgubiri în cazul arestării „ilegale”, dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală sunt descrise în cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României [(dec.), nr. 77517/01 şi 77722/01, 3 februarie 2004].
61. În ceea ce priveşte perchiziţiile domiciliare, conform art. 101 C. proc. pen., aplicabil la momentul faptelor, organele de cercetare penală pot efectua percheziţii domiciliare numai în baza unei autorizaţii a procurorului, cu excepţia cazului în care persoana în cauză consimte în scris la desfăşurarea percheziţiei în absenţa unei astfel de autorizaţii sau în cazul unei infracţiuni flagrante. Percheziţia domiciliară efectuată de organele de cercetare penală trebuie să se deruleze între orele 6.00 – 20.00, cu excepţia infracţiunii flagrante; percheziţia începută între orele 6.00 – 20.00 poate continua după orele 20 (art. 103 C. proc. pen.). Art. 105, 108 şi 109 C. proc. pen. indică obligaţia autorităţilor de a întocmi un proces-verbal şi de a se limita la confiscarea obiectelor care au o legătură cu infracţiunea urmărită, adăugând că aceste obiecte fie se anexau apoi la dosar, dacă constituiau probe, fie erau restituite persoanei în cauză.
62. Art. 27 alin. (3) şi (4) din Constituţie, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, este, de asemenea, relevant:
„(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL LITIGIULUI
63. Invocând art. 3 din Convenţie, reclamanţii se plâng de relele tratamente aplicate de către poliţişti la 29 ianuarie 1995, pe care le califică drept tortură. Din punct de vedere al art. 3, coroborat cu art. 13 şi 6 § 1 din Convenţie, aceştia se plâng de ineficienţa anchetei desfăşurate de către autorităţile interne cu privire la acuzaţiile reclamanţilor privind rele tratamente. Aceştia subliniază că, datorită lipsei de independenţă şi de imparţialitate a procurorilor care au desfăşurat ancheta împotriva poliţiştilor, precum şi a duratei acesteia, acţiunea publică împotriva poliţiştilor a fost prescrisă. Din punct de vedere al art. 6 § 1, reclamanţii se plâng de refuzul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti de a executa hotărârea din 11 februarie 2003 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.
64. Curtea consideră că problemele ridicate în speţă trebuie examinate din punctul de vedere material şi procedural al art. 3 (a se vedea, în special, Fahriye Çalışkan împotriva Turciei, nr. 40516/98, pct. 45, 2 octombrie 2007, Ölmez împotriva Turciei, nr. 39464/98, pct. 67, 20 februarie 2007 şi Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, pct. 75, 26 iulie 2007).
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
65. Reclamanţii invocă art. 3, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
66. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată inadmisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
67. Reclamanţii consideră că au fost victimele unor acte de tortură din partea poliţiştilor. Prezentând certificate medicale, aceştia subliniază că instanţele naţionale au recunoscut că poliţiştii erau „răspunzători” pentru toate leziunile lor. În plus, civilul C.G.L. l-a agresat pe primul reclamant împreună cu poliţistul N.S., în timp ce persoana în cauză se afla în custodia agenţilor statului.
68. Reclamanţii reamintesc faptul că li s-a cauzat o traumă psihică, precum şi suferinţe fizice. În plus, aceştia nu au primit hrană şi apă la sediul poliţiei şi nu au avut acces imediat la îngrijirile medicale, fiind constrânşi să facă greva foamei pentru a fi supuşi unui examen medical. Reclamanţii consideră, de asemenea, că, datorită duratei anchetei şi a lipsei de imparţialitate a parchetului, nu au beneficiat de o anchetă efectivă. În cele din urmă, aceştia subliniază că art. 504 C. proc. pen. are ca obiect acordarea de despăgubiri numai în cazul unei privări de libertate nelegale şi nu se referă la tratamentele inumane sau la tortură.
69. Guvernul admite că anumite leziuni uşoare ar fi putut fi inerente imobilizării reclamanţilor şi impuse de comportamentul acestora. Guvernul subliniază că, potrivit declaraţiilor poliţiştilor, reclamanţii au exercitat acte de violenţă împotriva lor, după cum dovedeşte, de altfel, raportul medico-legal al lui P.C. Guvernul observă că C.G.L. nu era angajat în poliţia locală şi că reclamantul putea sesiza direct instanţele naţionale cu o plângere penală împotriva lui. În ceea ce priveşte fractura piramidei nazale a primului reclamant, aceasta a fost cauzată printr-o frână bruscă în timpul mersului şi nu prin acte de violenţă din partea lui C.G.L.
70. Guvernul constată că s-a deschis imediat o anchetă de către autorităţi care au audiat reclamanţii, poliţiştii şi mai mulţi martori. Potrivit acestuia, dacă, în urma cercetării efective, autorităţile au constatat imposibilitatea stabilirii culpabilităţii acuzaţilor, statul nu poate fi constrâns să-şi asume responsabilitatea, având în vedere că este vorba despre o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat. În cele din urmă, acesta constată că, în urma recursului formulat de către reclamanţi în temeiul art. 504 C. proc. pen., acestora le-a fost reparat prejudiciul.
2. Motivarea Curţii
71. Curtea subliniază că Guvernul nu contestă că reclamanţii au fost răniţi în timpul chestionării. Cu toate acestea, reclamanţii şi Guvernul au prezentat versiuni divergente ale modului în care au fost produse aceste răni constatate la reclamanţi (supra pct. 10 -15).
72. Curtea va examina episodul privind chestionarea în litigiu şi caracterul efectiv al anchetei privind plângerea reclamanţilor, având în vedere principiile consacrate în materie de interdicţie a relelor tratamente din partea agenţilor statului (a se vedea, printre altele, Cobzaru citată anterior, pct. 60 şi 64-65, Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, pct. 80 şi 101, 12 octombrie 2004, precum şi trimiterile din acestea).
73. Curtea constată că, din rapoartele de expertiză medico-legală redactate la câteva zile de la arestarea acestora, reiese că primul reclamant prezenta mai multe excoriaţii şi echimoze la faţă, ochi, urechea stângă şi genunchiul drept, trei excoriaţii la piramida nazală, pe fond edematos dureros, o fractură parţială a incisivului superior median stâng, o fractură distală a piramidei nazale şi o uşoară hipoacuzie. Al doilea reclamant prezenta mai multe excoriaţii şi echimoze la ochiul drept, la buza inferioară, precum şi la pulpa dreaptă şi la gamba stângă. Rapoartele de expertiză au stabilit că aceste răni au putut fi cauzate la 29 ianuarie 1995.
74. În primul rând, Curtea constată că reclamanţii, acuzaţi de ultraj cu violenţă, au fost achitaţi prin hotărârea definitivă din 10 iunie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti. În cadrul acestei proceduri, instanţele naţionale au hotărât că, din declaraţiile martorilor audiaţi, reieşea că reclamanţii nu i-au lovit pe poliţişti şi nici nu au rostit injurii care să tulbure liniştea publică; din contră, aceştia au fost ei înşişi agresaţi de către poliţişti.
75. Curtea consideră că, ţinând seama de natura şi de gravitatea lor, leziunile constatate la reclamanţi intră în domeniul de aplicare a art. 3 din Convenţie. În aceste circumstanţe, Guvernul este cel care trebuie să demonstreze, cu ajutorul unor argumente convingătoare, că aceste leziuni sunt rezultate în urma recursului la forţă, impus de comportamentul reclamanţilor, şi că acest recurs la forţă nu a fost excesiv (a se vedea Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 72, CEDO 2000 XII).
76. Curtea reaminteşte, mai întâi, că atunci când o persoană este reţinută, poliţiştii au obligaţia de a consemna de îndată sau în cel mai scurt termen şi cât de precis posibil orice semn vizibil al unui traumatism suferit recent de această persoană (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23531/94, pct. 105, CEDO 2000 VI). O asemenea măsură ar fi fost de natură, în primul rând, să permită o anchetă eficientă, şi, în al doilea rând, să elibereze poliţiştii de orice responsabilitate directă în ceea ce priveşte originea rănilor respective.
77. În speţă, Curtea observă că, în procesul-verbal redactat de către poliţişti în urma chestionării reclamanţilor, nu există nici o descriere precisă a rănilor persoanelor în cauză şi nici o referire la incidentul cauzat de pretinsa frânare bruscă (a contrario Cengiz Sarıkaya împotriva Turciei, nr. 38870/02, pct. 56, 20 mai 2008). Numai în rapoartele lor din 30 ianuarie 1995 (a se vedea supra pct. 20), atunci când reclamanţii au fost anchetaţi pentru ultraj, poliţiştii au declarat că arestarea persoanelor în cauză a impus folosirea forţei şi că primul reclamant a fost rănit în urma unei frânări bruşte în timpul mersului. Or, medicul care a examinat reclamanţii câteva zile mai târziu a putut să constate că reclamanţii prezentau răni evidente care ar fi putut fi remarcate uşor de către poliţişti, astfel încât aceştia să facă menţiunile necesare în procesul-verbal.
78. În plus, Curtea constată că civilul C.G.L. l-a agresat pe primul reclamant în timp ce acesta din urmă se afla în maşină, înconjurat de poliţişti şi aflat în custodia acestora. În plus, în decizia sa din 25 iunie 2001, la momentul stabilirii faptelor, parchetul a reţinut că poliţistul N.S. a consimţit, prin pasivitatea sa, la un comportament agresiv împotriva reclamanţilor. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, dacă autorităţile unui stat contractant aprobă, formal sau tacit, actele persoanelor particulare care încalcă, în detrimentul altor persoane particulare aflate sub jurisdicţia sa, drepturile garantate de Convenţie, responsabilitatea statului respectiv este angajată în temeiul Convenţiei [mutatis mutandis, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (GC), nr. 48787/99, pct. 318, CEDO 2004-VII, Ay împotriva Turciei, nr. 30951/96, pct. 55, 22 martie 2005, Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, pct. 115, CEDO 2000-III şi Pantea împotriva României nr. 33343/96, pct. 189-190, CEDO 2003-VI]
79. În ciuda rănilor, autorităţile au aşteptat mai multe zile înainte să le asigure reclamanţilor examenul medical din partea unui medic (a se vedea supra pct. 24-25) şi aceasta numai în urma insistenţei acestora din urmă. Într-adevăr, procurorul care a audiat reclamanţii la 31 ianuarie 1995 nu a dispus examinarea medicală a persoanelor în cauză, în ciuda urmelor de violenţă vizibile pe care le aveau (a se vedea supra pct. 23). Or, dreptul de a fi examinat de către un medic constituie o garanţie eficace în descoperirea şi prevenirea relelor tratamente care riscă să fie aplicate persoanelor arestate (Algür împotriva Turciei, nr. 32574/96, pct. 44, 22 octombrie 2002), precum şi o condiţie pentru desfăşurarea unei anchete efective (a se vedea Ay citată anterior, pct. 58).
80. Aceste circumstanţe, în afară de presupunerile pe care le conferă Guvernului în ceea ce priveşte punctul de vedere material al art. 3 (a se vedea, printre multe altele, Türkmen împotriva Turciei, nr. 43124/98, pct. 43, 19 decembrie 2006), dispun a fortiori ca autorităţile competente să desfăşoare o anchetă care să permită stabilirea faptelor, precum şi identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare (ibidem, pct. 51). În această privinţă, Curtea reafirmă că, atunci când un agent al statului este acuzat de infracţiuni grave care implică tratamente contrare art. 3, nu este acceptabil, în principiu, ca desfăşurarea şi finalizarea unor asemenea procese să fie împiedicate, printre altele, de prescripţia penală, ca urmare a tergiversărilor judiciare incompatibile cu cerinţa de celeritate şi de diligenţă rezonabilă, implicită în acest context (a se vedea, Okkalı împotriva Turciei, nr. 52067/99, pct. 65 şi 66, 17 octombrie 2006 şi Huseyin Simsek împotriva Turciei, nr. 68881/01, pct. 67, 20 mai 2008).
81. În speţă, Curtea consideră că durata cercetării penale declanşate împotriva poliţiştilor şi a civilului C.G.L. dovedeşte o pasivitate contrară cerinţelor de celeritate în materie. Această anchetă s-a desfăşurat pe parcursul a mai mult de doisprezece ani, ceea ce a determinat prescripţia acţiunii penale pentru toate infracţiunile şi faptele penale imputate învinuiţilor. Or, din documentele prezentate Curţii, reiese că toţi martorii au fost audiaţi în 1995, dosarul fiind ulterior trimis între diferitele instanţe şi parchete. Curtea constată, de asemenea, refuzul parchetului militar, timp de peste un an, de a executa hotărârea din 11 februarie 2003 a Curţii Militare de Apel Bucureşti care dispunea ca parchetul să declanşeze urmărirea penală împotriva poliţiştilor şi a lui C.G.L (a se vedea supra pct. 41). Guvernul nu a furnizat Curţii nici o justificare convingătoare pentru o asemenea atitudine din partea autorităţilor.
82. În plus, ancheta a fost efectuată între anii 1995 – 2004 de către parchetul militar, a cărui independenţă faţă de poliţişti poate fi pusă la îndoială ţinând seama de reglementările naţionale în vigoare la data faptelor (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46430/99, pct. 67-70, 5 octombrie 2004 şi Bursuc, citată anterior, pct. 101). Transferul ulterior al cauzei în faţa instanţelor civile nu a putut avea consecinţe importante asupra anchetei în măsura în care acţiunea penală era deja prescrisă.
83. În cele din urmă, Curtea observă că reclamanţii au obţinut o reparaţie pecuniară în temeiul art. 504 C. proc. pen. care se referă la acordarea de despăgubiri în cazul arestării ilegale. Examinând textele hotărârilor respective, Curtea consideră că instanţele naţionale nu au intenţionat să repare prejudiciul reclamanţilor ca urmare a actelor de violenţă cauzate de agenţii statului la momentul chestionării. Deşi instanţele naţionale au făcut referire, într-adevăr, la suferinţele fizice şi psihice ale reclamanţilor în legătură cu arestarea, acestea nu au analizat deloc actele agenţilor statului şi violenţele din 29 ianuarie 1995 (a contrario Temeşan împotriva României, nr. 36293/02, pct. 45, 10 iunie 2008).
84. Ţinând seama de caracterul sever al leziunilor suferite de reclamanţi, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat argumente convingătoare sau credibile care să poată contribui la explicarea sau la justificarea gradului de forţă utilizat pe parcursul arestării. Această folosire a forţei a avut drept consecinţă leziuni care au cauzat în mod incontestabil reclamanţilor suferinţe importante care, deşi nu pot fi calificate drept tortură, se interpretează ca un tratament contrar art. 3. Curtea constată că tratamentul la care au fost supuşi reclamanţii, precum şi lipsa cercetării aprofundate şi efective cu privire la acuzaţiile credibile ale persoanelor în cauză sunt contrare art. 3.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie din punct de vedere material şi procedural.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 5 DIN CONVENTIE
85. Reclamanţii pretind, în esenţă, o încălcare a art. 5 § 5 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui art. are dreptul la reparaţii.”
Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
86. Reclamanţii estimează că sumele acordate cu titlu de prejudiciu moral pentru o arestare ilegală de douăzeci şi şase de zile (şi anume, de la 29 ianuarie până 23 februarie 1995), suma de 10 000 USD şi, respectiv, 30 000 USD, sunt insuficiente în raport cu gravitatea încălcării dreptului acestora la libertate şi la securitate. Aceştia subliniază că, ţinând seama de lipsa criteriilor unitare şi previzibile utilizate de către instanţele naţionale, acţiunea întemeiată pe art. 504 C. proc. pen. nu constituie o cale de atac care corespunde cerinţelor de la art. 5 § 5 din Convenţie. În această privinţă, reclamanţii subliniază că acţiunile lor respective, întemeiate pe aceleaşi probe, au condus la soluţionări complet diferite.
87. Guvernul subliniază că art. 504 C. proc. pen. dă naştere unui drept subiectiv care poate fi sancţionat în justiţie în vederea obţinerii unei reparaţii pentru o privare de libertate contrară art. 5 din Convenţie. Acesta constată că acţiunea respectivă este eficientă, suficientă şi accesibilă şi că sumele acordate reclamanţilor sunt în conformitate cu jurisprudenţa Curţii în materie.
2. Motivarea Curţii
88. Curtea constată că reclamanţii au obţinut o despăgubire pentru arestarea lor, calificată drept „ilegală” de către instanţele naţionale sesizate cu privire la cererea lor de reparaţie. Aceasta observă, de asemenea, că reiese în mod clar din motivele deciziilor instanţelor naţionale care le-au admis cererile că acestea au luat efectiv în considerare pretinsa încălcare a demnităţii lor şi suferinţele cauzate de arestare.
89. În măsura în care reclamanţii pretind nerespectarea dreptului lor la reparaţii, în temeiul art. 5 § 5 citat anterior, ca urmare a sumei insuficiente a daunelor-interese acordate, Curtea reaminteşte că dispoziţia citată anterior nu dă dreptul la o anumită sumă cu titlu de reparaţie [Stoianova şi Nedelcu împotriva României (dec.), nr. 77517/01 şi 77722/01, 3 februarie 2004]. Curtea consideră că sumele acordate de către instanţele interne, deşi mai mici decât cele solicitate de către reclamanţi, sunt rezonabile, având în vedere circumstanţele şi jurisprudenţa Curţii în materie (a se vedea, printre altele, Castraveţ împotriva Moldovei, nr. 23393/05, 13 martie 2007, D.P. împotriva Poloniei, nr. 34221/96, 20 ianuarie 2004, G.K. împotriva Poloniei, nr. 38816/97, 20 ianuarie 2004, Beet şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 47676/99, 58923/00, 58927/00, 61373/00 şi 61377/00, 1 martie 2005 şi Asenov împotriva Bulgariei, nr. 42026/98, 15 iulie 2005) şi nu permite să se concluzioneze că instanţele au transformat dreptul garantat prin art. 5 § 5 din Convenţie într-un drept „teoretic sau iluzoriu” [Attard împotriva Maltei (dec.), nr. 46750/99, 28 septembrie 2000 şi Stoianova şi Nedelcu, citată anterior].
90. În cele din urmă, Curtea constată că faptul că instanţele naţionale au acordat în situaţii similare reparaţii de valori diferite, dar care rămân cel puţin echivalente cu cele pe care Curtea le-ar fi acordat în asemenea situaţii, nu are incidenţă asupra prezentei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Temeşan, citată anterior, pct. 48).
91. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
92. Al doilea reclamant se plânge de durata acţiunii în despăgubiri întemeiate pe art. 504 C. proc. pen. şi invocă art. 1 din Convenţie, al cărei părţi relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
93. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
94. Reclamantul consideră că durata procedurii nu este rezonabilă şi că este în întregime imputabilă autorităţilor.
95. Guvernul consideră că durata procedurii se datorează complexităţii cauzei şi comportamentului reclamantului, deoarece nu există în speţă perioade de inactivitate imputabile autorităţilor.
2. Motivarea Curţii
96. Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 iunie 1999, dată la care reclamantul a introdus acţiunea, şi s-a încheiat la 28 februarie 2008, prin respingerea recursului formulat de Ministerul Finanţelor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, aceasta a durat opt ani, opt luni şi optsprezece zile, cauza fiind examinată de cinci instanţe de trei grade diferite. Or, Curtea s-a pronunţat de mai multe ori în cauze ce au ridicat probleme similare celei din prezenta speţă şi a constatat nerespectarea „termenului rezonabil”, ţinând seama de criteriile rezultate din jurisprudenţa sa consacrată în materie [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43-45, CEDO 2000-VII şi Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (GC), nr. 12686/03, pct. 24 şi 46, 20 martie 2009].
97. În speţă, este suficient pentru Curte să constate că speţa a fost trimisă de două ori în faţa instanţei de apel, ca urmare a omisiunilor Curţii de Apel de a examina sau de a furniza motive ca răspuns la susţinerile reclamantului. În afară de aceasta, trimiterea cauzei putea continua la infinit, întrucât nici o dispoziţie legală nu putea să îi pună capăt (Ispan împotriva României, nr. 67710/01, pct. 45, 31 mai 2007 şi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, 25 noiembrie 2003, pct. 46). În plus, Curtea observă că speţa a fost timp de mai mult de un an şi cinci luni pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea supra pct. 54), fără să fie furnizată vreo justificare de către Guvern pentru inactivitatea autorităţilor pe parcursul acestei perioade. Or, potrivit Curţii, instanţele naţionale ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă promptitudine, ţinând seama de obiectul litigiului care se referea la o reparaţie ca urmare a unei arestări ilegale.
98. După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenţei în materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinţei de „termen rezonabil”.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE
99. Reclamanţii pretind o încălcare a dreptului lor la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 din Convenţie, ca urmare a percheziţiei corporale efectuate la 29 ianuarie 1995. Din punct de vedere al aceluiaşi art., singur şi combinat cu art. 13 din Convenţie, al doilea reclamant se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea domiciliului ca urmare a percheziţiei care s-a desfăşurat în seara zilei de 29 ianuarie 1995.
100. Curtea se va pronunţa cu privire la problema principală ridicată din punct de vedere al art. 8 din Convenţie, considerând că nu se impune o examinare separată a capătului de cerere întemeiat pe art. 8 coroborat cu art. 13 din Convenţie (mutatis mutandis, Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007). Art. 8 din Convenţie se citeşte după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Cu privire la admisibilitate
Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne pentru percheziţia corporală
101. Guvernul constată că nu există nici o probă în dosar potrivit căreia primul reclamant a fost supus unei percheziţii corporale la 29 ianuarie 1995. În plus, reclamanţii au sesizat autorităţile naţionale numai cu o plângere împotriva percheziţiei domiciliare şi nu împotriva percheziţiei corporale.102. Reclamanţii consideră că au denunţat în mod implicit abuzurile întemeiate pe percheziţia corporală, în esenţă, în plângerea lor penală privind purtarea abuzivă a poliţiştilor, care include în mod evident percheziţia abuzivă. Aceştia adaugă că nu au beneficiat de o cale de atac efectivă în măsura în care plângerea lor nu a fost definitiv soluţionată.
103. Curtea observă că reclamanţii au sesizat instanţele naţionale cu o plângere penală împotriva poliţiştilor implicaţi în evenimentele din 29 ianuarie 1995. În continuare, aceasta observă că reclamanţii au contestat deciziile de neîncepere a urmăririi penale pronunţate în favoarea poliţiştilor, susţinându-şi dezacordul în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor şi neexaminarea plângerilor lor. Or, trebuie să se constate că, în acţiunile lor, reclamanţii au făcut trimitere în mod expres la percheziţia domiciliară care a avut loc la domiciliul celui de-al doilea reclamant fără să menţioneze percheziţia corporală. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanţii nu au sesizat în mod valabil autorităţile naţionale cu privire la plângerea pe care intenţionează să o adreseze în prezent în faţa Curţii. În afară de asta, în măsura în care reclamanţii consideră că nu beneficiau de o cale de atac efectivă în dreptul intern, aceştia ar fi trebuit să sesizeze Curtea cu acest capăt de cerere în termen de şase luni de la ingerinţa pretinsă.
104. Prin urmare, este necesar să se admită excepţia Guvernului. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
105. În schimb, Curtea constată că acest capăt de cerere privind percheziţia domiciliară care a avut loc la cel de-al doilea reclamant, la 29 ianuarie 1995, nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
106. Al doilea reclamant consideră că percheziţia a fost nelegală, întrucât a fost efectuată fără autorizaţia procurorului şi cu încălcarea art. 103 C. proc. pen., care interzice percheziţiile pe timpul nopţii. Acesta subliniază că, în temeiul art. 27 § 3 din Constituţie, în vigoare la momentul faptelor, percheziţiile nu puteau fi dispuse decât de către magistraţi. El se plânge, de asemenea, de calitatea legii privind percheziţiile domiciliare la momentul faptelor.
107. Guvernul consideră că al doilea reclamant nu se poate plânge cu privire la o ingerinţă în dreptul său la respectarea domiciliului ca urmare a percheziţiei, în măsura în care a consimţit la aceasta. Chiar dacă ar fi existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, Guvernul consideră că aceasta era prevăzută de lege, că urmărea un scop legitim şi că era necesară într-o societate democratică.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe
108. Curtea reaminteşte că s-a pronunţat în sensul că o percheziţie efectuată la domiciliul unei persoane fizice constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului (Varga împotriva României, nr. 73957/01, pct. 67, 1 aprilie 2008).
109. Ca răspuns la argumentul Guvernului întemeiat pe lipsa unei ingerinţe, ca urmare a consimţământului reclamantului faţă de percheziţie, Curtea consideră necesar să examineze, având în vedere circumstanţele speţei, condiţiile în care persoana în cauză şi-a dat consimţământul.
110. În această privinţă, Curtea observă că reclamantul a fost condus cu forţa la sediul poliţiei, fără să-i fie prezentată o citaţie. În plus, la momentul arestării, acesta a fost supus unor tratamente pe care Curtea le-a considerat contrare art. 3 din Convenţie (a se vedea supra pct. 84). În afară de aceasta, fratele reclamantului a fost victima unor agresiuni şi mai violente în prezenţa acestuia din urmă, fără să fie acuzat de vreo infracţiune. Deşi este posibil ca o anumită perioadă de timp să se fi scurs între aceste evenimente şi redactarea procesului-verbal din 29 ianuarie 1995, Curtea consideră că circumstanţele descrise mai sus au avut o influenţă asupra stării de spirit şi, prin urmare, asupra consimţământului reclamantului pentru desfăşurarea unei percheziţii la domiciliul său, care nu a fost neapărat dat în mod liber.
111. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea domiciliului.
b) Cu privire la caracterul necesar al ingerinţei într-o societate democratică
112. Curtea reaminteşte că o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului încalcă art. 8, cu excepţia cazului în care aceasta respectă condiţiile prevăzute de al doilea paragraf. Este necesar să se reamintească, în această privinţă, că expresia „prevăzută de lege”, în sensul art. 8 § 2 din Convenţie, înseamnă că măsura incriminată trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern şi că legea în cauză trebuie să fie accesibilă persoanei în cauză – care, în plus, trebuie să poată să prevadă consecinţele pentru ea – şi să fie compatibilă cu supremaţia dreptului (Camenzind împotriva Elveţiei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2892, pct. 37).
113. Fără să insiste asupra problemei de incoerenţă dintre Constituţie şi Codul de procedură penală, Curtea constată că respectiva conformitate a percheziţiei cu dreptul intern poate fi pusă în discuţie pe motivul momentului desfăşurării sale. Reclamantul pretinde că percheziţia s-a desfăşurat după ora 20.00 fără să fi fost cazul unei infracţiuni flagrante. Or, deşi au sesizat parchetul cu o plângere penală pentru constatarea nelegalităţii percheziţiei ca urmare a momentului desfăşurării sale, autorităţile naţionale nu au efectuat demersurile necesare pentru clarificarea acestui aspect. Deşi în decizia de neîncepere a urmăririi penale din 29 noiembrie 1996 s-a constatat că „cercetarea a continuat în timpul nopţii”, la 13 august 2001 parchetul a concluzionat că nu existau dovezi în acest sens. Or, Curtea observă că, în temeiul legislaţiei interne, un proces-verbal trebuia redactat la fiecare percheziţie, ceea ce ar fi putut permite autorităţilor să verifice acuzaţiile reclamantului.
114. În orice caz, Curtea reaminteşte că, pentru ca o ingerinţă să nu implice încălcarea art. 8, dispoziţiile legale aplicabile în materie de percheziţie trebuie să prevadă suficiente garanţii pentru a evita ca autorităţile să poată adopta măsuri arbitrare care aduc atingere dreptului reclamanţilor la respectarea domiciliului [a se vedea, mutatis mutandis, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 65, 26 aprilie 2007]. În această privinţă, Curtea remarcă faptul că a examinat deja dispoziţii legale similare celor prevăzute de Codul de procedură penală, aplicabile la momentul faptelor în materie de perchiziţie în România, înainte de modificarea lor prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că, în urma unei examinări minuţioase, rezultau nereguli incompatibile cu gradul minim de protecţie impus de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Varga citată anterior, pct. 72-74).115. Astfel, trebuie să se constate că, la momentul faptelor, autorităţile nejudiciare dispuneau de puteri foarte extinse, având, în special, competenţa exclusivă de a evalua oportunitatea, numărul, durata şi amploarea perchiziţiilor şi a sechestrelor, fără să fie necesar un mandat judiciar (Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 71 şi Varga, citată anterior, pct. 72). În plus, pe lângă absenţa mandatului judiciar prealabil, Curtea observă că, la momentul faptelor, reclamantul nu beneficia nici de o cale de atac efectivă pentru a solicita controlul a posteriori, de către o instanţă, al legalităţii şi temeiniciei percheziţiei în cauză (Varga, citată anterior, pct. 73).
116. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că al doilea reclamant nu a beneficiat de gradul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar, impus de art. 8 din Convenţie.
Prin urmare, a fost încălcată această dispoziţie.
VI. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
117. Invocând art. 5 § 1 lit. c) şi § 4 din Convenţie, reclamanţii se plâng cu privire la caracterul arbitrar al reţinerii şi al arestării lor preventive, de faptul că nu au fost informaţi în cel mai scurt termen cu privire la motivele arestării lor, de faptul că nu au fost chemaţi „de îndată” în faţa unui magistrat şi de lipsa de imparţialitate a procurorului care le-a respins cererea de punere în libertate pe cauţiune. Din punct de vedere al art. 6 § 3 lit. a)-d), aceştia se plâng de inechitatea procedurii penale îndreptate împotriva lor. Bazându-se pe art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 5 § 1 lit. c) şi § 4 şi cu art. 6 § 3, reclamanţii consideră că nu au beneficiat de o cale de atac efectivă în faţa instanţelor naţionale. Întemeindu-se pe art. 34 din Convenţie, aceştia consideră că le-a fost încălcat dreptul la un recurs individual ca urmare a refuzului Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie de a le permite să fotocopieze materialul de urmărire penală privind cercetarea penală desfăşurată împotriva poliţiştilor.
118. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 lit. c), este necesar să se observe că, în urma acţiunilor formulate în temeiul art. 504 C. proc. pen., instanţele naţionale au constatat şi au reparat prejudiciul reclamanţilor rezultat din arestarea acestora (a se vedea supra pct. 88-91, precum şi Temeşan împotriva României, nr. 36293/02, pct. 50, 10 iunie 2008). Prin urmare, aceştia nu se pot pretinde victime ale unei astfel de încălcări. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 5 din Convenţie, singur şi coroborat cu art. 13 din Convenţie, trebuie să se constate că sunt tardive, în măsura în care reclamanţii au fost repuşi în libertate la 23 februarie 1995 şi în măsura în care nu au sesizat Curtea cu aceste plângeri decât la 19 decembrie 2001 [Olteanu împotriva României (dec.), nr. 71090/01, 26 ianuarie 2006].
119. În ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 3 lit. a)-d) din Convenţie, singur şi coroborat cu art. 13 din Convenţie, Curtea observă că acestea se referă la pretinsa inechitate a procedurii penale în cadrul căreia reclamanţii au fost achitaţi şi care s-a încheiat cu hotărârea definitivă din 10 iunie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti. Prin urmare, în afară de faptul că, în urma achitării, reclamanţii nu se pot pretinde victime ale unei încălcări a dreptului lor la un proces echitabil [a se vedea, mutatis mutandis, Velcea împotriva României (dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005], aceste capete de cerere au fost prezentate în faţa Curţii la 19 decembrie 2001, şi anume în afara termenului de şase luni impus de art. 35 din Convenţie.
120. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 34 din Convenţie, trebuie să se observe că, deşi regretabil, incidentul denunţat de către reclamanţi nu a împiedicat introducerea prezentei cereri, că nu i-a împiedicat pe reclamanţi să-şi susţină plângerile şi că a avut un caracter izolat, având în vedere că, ulterior, aceştia nu au întâmpinat nici o dificultate în obţinerea şi trimiterea documentelor solicitate de grefă. În aceste circumstanţe, nu se poate deduce din refuzul parchetului o voinţă deliberată a autorităţilor de a împiedica exercitarea dreptului reclamanţilor la un recurs individual [a se vedea, mutatis mutandis, Touroude împotriva Franţei (dec.), nr. 35502/97, 3 octombrie 2000].
121. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins în temeiul art. 34 şi art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
VII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE
122. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
123. Primul reclamant solicită 200 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea îmbrăcămintei distruse la momentul chestionării, şi 213 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Al doilea reclamant solicită 8 655,13 EUR, cu titlu de prejudiciu material, reprezentând diferenţa dintre suma solicitată în faţa instanţelor naţionale, reprezentând drepturile salariale pe care ar fi putut să le perceapă în temeiul contractelor de muncă din Germania pentru perioada cuprinsă între 29 ianuarie 1995 şi 28 martie 1998, şi suma acordată în mod efectiv. Al doilea reclamant solicită, de asemenea, 198 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
124. Guvernul observă că, la o dată neprecizată, al doilea reclamant a părăsit România fără să indice noile sale date de contact. Potrivit Guvernului, având în vedere această circumstanţă, cererea introdusă în temeiul reparaţiei echitabile prezentate la 16 mai 2007 de către D. Mihai nu poate fi considerată ca având acordul celui de-al doilea reclamant.
125. Guvernul nu se opune acordării unei sume primului reclamant cu titlu de prejudiciu material, cu condiţia să se dovedească existenţa unei legături cu prezenta cauză. În ceea ce priveşte al doilea reclamant, Guvernul observă că prejudiciul material suferit de acesta a fost reparat de instanţele naţionale. Guvernul subliniază, de asemenea, că instanţele naţionale au reparat prejudiciul moral al reclamanţilor, cauzat ca urmare a arestării ilegale şi a suferinţelor cauzate prin procesul penal iniţiat împotriva acestora. În cele din urmă, acesta consideră că sumele solicitate de către reclamanţi cu titlu de prejudiciu moral sunt exorbitante în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.
126. Cu titlu introductiv, Curtea observă că ambii reclamanţi l-au împuternicit pe D. Mihai, la 22 şi 30 octombrie 2001, pentru a-i reprezenta în procedura din faţa Curţii. În măsura în care regulamentul Curţii nu impune reclamanţilor să confirme împuternicirea la fiecare stadiu al procedurii şi în măsura în care al doilea reclamant nu a renunţat la serviciile avocatului său, Curtea nu poate reţine argumentul Guvernului privind lipsa acordului celui de-al doilea reclamant faţă de cererea de reparaţie echitabilă.
127. În continuare, Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 3 din Convenţie pentru primul reclamant şi în încălcarea art. 3, art. 6 § 1 şi art. 8 din Convenţie pentru al doilea reclamant.
128. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea consideră că cel solicitat de primul reclamant nu era susţinut şi că cel solicitat de al doilea reclamant a fost reparat de către instanţele naţionale. Prin urmare, nici o sumă nu va fi acordată cu acest titlu.
129. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamanţilor le-a fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat, ţinând seama de încălcările constatate de Curte. Prin urmare, pronunţându-se în echitate, aceasta consideră că este necesar să se acorde fiecăruia dintre reclamanţi 15 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
130. Reclamanţii solicită, de asemenea, 9 795 EUR, din care 9 595 EUR pentru onorariul avocatului şi 200 EUR pentru diverse cheltuieli. Avocatul reclamanţilor a depus la dosar un rezumat al orelor lucrate pentru procedura din faţa Curţii şi o Convenţie semnată de către primul reclamant.
131. Guvernul constată că respectiva Convenţie având drept obiect calculul şi modalităţile de plată a onorariului avocatului nu este semnată de al doilea reclamant. Acesta consideră ca fiind excesiv preţul de 120 EUR pentru ora lucrată.
132. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate să obţină rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (GC), nr. 23118/93, pct. 62, CEDO 1999 VIII]. Având în vedere criteriile menţionate, natura şi complexitatea întrebărilor adresate, Curtea acordă suma de 8 000 EUR, care trebuie plătită direct către D. Mihai.
C. Dobânzi moratorii
133. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 3 în ceea ce priveşte ambii reclamanţi, pe art. 6 § 1 în ceea ce priveşte durata procedurii de reparaţie a prejudiciului cauzat celui de-al doilea reclamant ca urmare a arestării ilegale şi pe art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte percheziţia domiciliară privind al doilea reclamant, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenţie, din punct de vedere material şi procedural, pentru ambii reclamanţi;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte al doilea reclamant;
4. Hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, în ceea ce priveşte al doilea reclamant;
5. Hotărăşte, în unanimitate,
a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 15 000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, fiecărui reclamant, pentru prejudiciul moral;
ii. 8 000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi, pentru cheltuielile de judecată care trebuie plătite direct reprezentantului acestora din urmă, D. Mihai;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 26 mai 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Myjer.
J.C.M.
S.Q.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI MYJER
Sunt complet de acord cu constatarea încălcării art. 3, pronunţată de către Curte.
În schimb, am votat pentru neîncălcarea art. 8.
Aş fi votat la fel ca majoritatea şi aş fi aprobat raţionamentul urmărit la pct. 110 din hotărâre dacă al doilea reclamant ar fi precizat că nu a (mai) putut să refuze să-şi dea consimţământul în scris pentru o percheziţie domiciliară după ce el şi fratele său au fost victimele agresiunilor poliţiştilor. Cu toate acestea, numai capătul de cerere întemeiat pe pretinsa nelegalitate a percheziţiei cu privire la dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală din legislaţia internă transpare în mod clar din declaraţiile persoanelor în cauză, rezumate la pct. 106 din hotărâre. Având în vedere dispoziţiile respective, al căror rezumat este inclus la pct. 61 din hotărâre, trebuie să constat că acţiunea criticată s-a desfăşurat cu consimţământul scris al reclamantului „faţă de desfăşurarea percheziţiei”, ipoteză prevăzută de textele aplicabile la momentul relevant. Întrucât fusese dat acest consimţământ în scris, nu era necesară o autorizaţie suplimentară din partea justiţiei.
Examinând la pct. 110 din hotărâre motivele pe care al doilea reclamant nu le-a invocat – nici măcar în mod implicit – pentru a compensa lacunele din argumentaţia acestuia şi ajungând la concluzia conform căreia „Curtea consideră (italicele sunt introduse de mine: Curtea nu utilizează măcar expresia „nu exclude”, cu toate acestea mai neutră) că circumstanţele descrise mai sus au avut o influenţă asupra stării de spirit şi, prin urmare, asupra consimţământului reclamantului pentru desfăşurarea unei percheziţii la domiciliul său, care nu a fost neapărat dat în mod liber”, mi se pare că majoritatea depăşeşte atribuţiile conferite Curţii. Cu siguranţă, nu putem trece cu vederea ceea ce s-a întâmplat în mod efectiv, dar reclamanţilor le revine sarcina de a se plânge cu privire la aceasta.
| ← Scordino contra Italiei - Exproprierea in vederea construirii de... | Emil Burzo contra României - Inechitatea procesului de... → |
|---|
