Emil Burzo contra României - Inechitatea procesului de evacuare. Chiriasi apartament. Respectare bunuri
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 4 martie 2008
(Cererea nr. 75240/01)
Strasbourg
Definitivă la 04.06.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În CauzaBurzo împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 12 februarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 75240/01, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, domnul Emil Burzo (reclamantul), care a sesizat Curtea la data de 24 august 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de E. Burzo, avocată la Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a invocat inechitatea unui proces de evacuare a chiriaşilor apartamentului său şi atingerea adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza imposibilităţii de a beneficia de apartamentul său timp de mai mulţi ani.
4. La 7 februarie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1935 şi locuieşte la Cluj-Napoca.
A. Restituirea apartamentului de către autorităţi şi demersuri administrative ale reclamantului în temeiul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 40/1999
6. Printr-o sentinţă definitivă din 17 mai 1996 Judecătoria Cluj-Napoca a condamnat autorităţile locale la restituirea reclamantului şi lui B.M. şi B.I., mama şi respectiv fratele său, unui imobil situat în Calea Turzii la nr. 117 în Cluj-Napoca, pe motiv că naţionalizarea acestui imobil în 1959 fusese ilegală.
7. Printr-un proces-verbal întocmit la 3 noiembrie 1997, autorităţile locale competente au pus reclamantul, pe B.M şi B.I. în posesia imobilului respectiv. Procesul-verbal preciza că imobilul era în stare bună.
8. La acea vreme, un apartament al imobilului având suprafaţa utilă de circa 33 m² era ocupat de familia B., care număra şapte persoane, în baza unui contract de închiriere încheiat cu statul în 1973 şi a cărui durată a fost prelungită ulterior, ultima dată până în 1999, ca efect al Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (Legea nr. 17/1994).
9. Ţinând cont de dispoziţiile Legii nr. 17/1994 menţionată anterior, reclamantul a trebuit să încheie la 4 aprilie 1998 cu familia B. un contract de închiriere cu începere de la 1 decembrie 1997 până la 1 iunie 1999. Acest contract prevedea o chirie plafonată în sumă lunară de 22.000 lei româneşti (ROL), ceea ce, potrivit informaţiilor oferite de Banca Naţională a României, reprezenta 1,35 euro la această ultimă dată. La rubrica rezervată indicării funcţiei lui B.S., nu figura nicio menţiune în contractul de închiriere, soţia sa apărând ca fiind casnică.
10. La 8 aprilie 1999, în temeiul Legii nr. 114/1996 asupra locuinţei (Legea nr. 114/1996) şi al Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 40/1990 privind protecţia chiriaşilor (OUG nr. 40/1999), reclamantul a trimis familiei B., prin intermediul unui executor judecătoresc, o notificare informându-o asupra refuzului său de a reînnoi contractul de închiriere. El menţiona faptul că nu plătise chiria şi că comportamentul său făcea imposibilă folosirea normală a imobilului.
B. Acţiune în evacuare a chiriaşilor
11. În lipsa unui răspuns din partea familiei B., la 6 iulie 1999 reclamantul, B.M. şi B.I. au sesizat Judecătoria Cluj cu o acţiune în evacuare a acestor chiriaşi. Bazându-se pe articolele 13 h) şi i) şi 14 alin. 2 c) şi d) din OUG nr. 40/1999 şi pe articolele 23-25 din Legea nr. 114/1996, ei invocau neplata chiriei de către familia B. şi faptul că comportamentul acestora făcea imposibile convieţuirea şi folosirea normală a imobilului. Ei precizau în special că familia B. nu-şi plătise facturile de apă şi gaze şi taxele de salubritate astfel încât autorităţile încetaseră să mai asigure aceste servicii. De altfel, aceşti chiriaşi tăiaseră copacii şi o parte din gardul viu al grădinii imobilului reclamantului pentru a face focul cu lemne în apartament, refuzaseră să îndepărteze resturile menajere care erau adunate grămadă în grădină şi făcuseră gălăgie şi provocaseră scandaluri; ba chiar fuseseră condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea pentru neplata unor amenzi contravenţionale aplicate cu acest titlu.
12. La 18 octombrie 1999 instanţa a audiat martorii A.C. şi E.M., propuşi de familia B. În mărturia sa, A.C. a confirmat faptele invocate de reclamanţi privind resturile menajere şi întreruperea furnizării cu apă curentă în imobil, indicând faptul că problemele legate de gălăgie erau cauzate de familia B. sau de familia F., un alt chiriaş al imobilului. Martorul E.M., care locuia într-un alt imobil, a menţionat că familia B. depunea obiecte diferite în grădina comună a imobilului, că din cauza neplăţii facturilor a fost întreruptă furnizarea cu apă în întreg imobilul, ceilalţi chiriaşi trebuind să facă demersuri pentru racordare, dar că nu făcea gălăgie în imobil. Instanţa a cerut poliţiei locale informaţii asupra sancţiunilor contravenţionale al căror obiect îl făcuseră familiile B. şi F. La 13 decembrie 1999 Poliţia din Cluj-Napoca a precizat că membrii atât ai familiei B. cât şi ai familiei F. vecină fuseseră sancţionaţi de mai multe ori pentru încălcarea dispoziţiilor legale în materie de ordine publică, în special gălăgie, de stare civilă şi de protecţie a mediului înconjurător. În plus, în 1998, familiile B. şi F. făcuseră obiectul mai multor condamnări la pedepse cu închisoarea pentru contravenţii, unii membri ai acestor familii fiind cunoscuţi de serviciile de poliţie pentru antecedentele lor penale.
13. Printr-o sentinţă din 7 februarie 2000 Judecătoria Cluj a admis acţiunea reclamantului şi a dispus evacuarea familiei B. din apartamentul respectiv, pe motiv că nu răspunsese notificării ce-i fusese făcută la 8 aprilie 1999 pentru a prelungi contractul său de închiriere în temeiul OUG nr. 40/1999.
14. Printr-o decizie din 3 iulie 2000 Tribunalul Cluj a casat sentinţa deoarece notificarea menţionată anterior nu corepundea celei prevăzută de articolele 10 şi 11 din OUG nr. 40/1999 şi că Judecătoria nu s-a pronunţat asupra mijloacelor invocate de reclamant în cererea sa iniţială.
15. După trimiterea dosarului la Judecătoria Cluj, familia B. a depus o cerere reconvenţională în vederea condamnării reclamantului la prelungirea contractului său de închiriere, potrivit OUG nr. 40/1999. Membrii săi nu au negat întârzierile la plata chiriilor, dar au invocat faptul că aceste întârzieri erau cauzate de dificultăţi financiare, B.S. fiind singurul care asigura veniturile familiei şi că nu puteau fi evacuaţi din apartament din acest motiv câtă vreme reclamantul nu încheiase un contract de închiriere cu ei în temeiul OUG nr. 40/1999. La termenul din 5 decembrie 2000 Judecătoria Cluj a audiat din nou martorul A.C., al cărui nume scris de mână se putea citi evetual M.C., care a declarat că-şi menţine declaraţia făcută în 1999 (a se vedea paragraful 12 de mai sus) dar a precizat că în urma acestei declaraţii familia B. l-a ameninţat că-i va tăia gâtul şi că examinarea plângerii sale penale din acest motiv era în curs. Familia B. a considerat că această declaraţie nu putea fi luată în calcul datorită relaţiilor ostile dintre ea şi A.C.
16. Printr-o sentinţă din 9 decembrie 2000 Judecătoria Cluj a admis acţiunea reclamantului şi a dispus evacuarea familiei B. din apartamentul în cauză bazându-se pe articolele invocate în acţiunea sa. Pe baza probelor oferite de reclamant şi nerespinse de familia B., aceasta a constatat că ultima îşi încălcase obligaţiile contractuale deoarece nu plărise nicio chirie înainte de notificarea sa din aprilie 1999 şi că după aceasta s-a achitat de plata chiriilor modice până în iunie 2000 cu întârzieri de la şase la opt luni, ceea ce permitea proprietarului să refuze reînnoirea contractului său de închiriere în baza art. 14 alin. 2 c) din OUG nr. 40/1999. Pe de altă parte, bazându-se pe declaraţiile martorilor A.C. şi E.M. precum şi pe informaţiile oferite de poliţia locală, a considerat că chiriaşii aveau un comportament care făcea imposibilă folosirea normală a imobilului.
17. Printr-o decizie din 18 mai 2001 Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiat apelul înaintat de familia B., confirmând sentinţa pronunţată în primă instanţă. Acesta a constatat că furnizarea de apă potabilă şi ridicarea gunoaielor menajere ale imobilului fuseseră întrerupte din cauza comportamentului său. În privinţa modalităţii de apel privind mărturia lui A.C. pe care partea pârâtă dorea să o elimine din dezbateri, tribunalul a considerat că declaraţiile martorilor erau confirmate de informaţiile furnizate de mai multe ori de poliţie.
18. Printr-o decizie din 12 iulie 2001 Curtea de Apel Cluj a admis recursul formulat de familia B., care privea în special aplicabilitatea în cazul în speţă a cazurilor prevăzute de art. 13 din OUG nr. 40/1999 şi a respins acţiunea reclamantului. După ce a precizat că proprietarul putea refuza reînnoirea contractului de închiriere în împrejurările prevăzute de art. 14 alin. 2 c) şi d) din OUG nr. 40/1999, printre care figura neplata chiriilor timp de trei luni, Curtea de Apel s-a bazat pe mărturiile din 18 octombrie 1999 ale lui A.C. şi E.M. şi pe scrisoarea din 13 decembrie 1999 a poliţiei locale, care concluziona că ipotezele prevăzute de art. 13 d), e), h) şi i) ale ordonanţei citate anterior nu se aplicau în cazul în speţă.
19. În privinţa mărturiilor, Curtea de Apel a relevat că A.C. declarase că familia F. era răspunzătoare de gălăgie, faptă coroborată cu scrisoarea poliţiei menţionată anterior. Ea a adăugat că singurul martor care confirmase faptele atribuite familiei B. era M.C., nume pe care l-a atribuit martorului audiat la 5 decembrie 2000, dar că din mărturia sa reieşea că între el şi chiriaşii respectivi erau relaţii tensionate, motiv pentru care trebuia eliminat din dezbateri.
20. Observând că reclamantul, B.M. şi B.I. nu au adresat notificarea familiei B. în vederea încheierii unui nou contract de închiriere în termen de treizeci de zile de la intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999, în conformitate cu art. 10 din ordonanţă, Curtea de Apel a admis cererea reconvenţională şi i-a condamnat la încheierea unui nou contract de închiriere cu chiriaşii.
21. În iulie 2001 chiria datorată de familia B. potrivit contractului de închiriere din 4 aprilie 1998, prelungit până la încheierea unui nou contract de închiriere în baza deciziei din 12 iulie 2001 şi a art. 11 din OUG nr. 40/1999, echivala, potrivit informaţiilor oferite de Banca Naţională a României, cu circa 0,87 euro.
C. A doua acţiune în evacuare a familiei B.
22. La 21 octombrie 2003, după decesul lui B.M., reclamantul şi B.I. au informat familia B., prin intermediul unui executor judecătoresc, că trebuia să elibereze de urgenţă apartamentul din motive de siguranţă datorate stării de degradare a casei ce trebuia demolată.
23. Printr-o sentinţă definitivă din 30 martie 2004 Judecătoria Cluj, bazându-se pe o expertiză tehnică, a admis acţiunea în evacuare a familiei B. dată fiind starea de degradare a casei datorată lipsei întreţinerii şi reparaţiilor periodice şi tasării unei părţi a solului provocată de un teren în pantă, ceea ce o făcea inadecvată locuirii şi impunea demolarea sa.
24. După eşecul mai multor tentative de evacuare, la 10 mai 2005, reclamantul a evacuat familia B. din imobilul respectiv cu ajutorul poliţiei şi casa a fost demolată. Potrivit declaraţiei reclamantului, familia B. a continuat să nu plătească chiriile după pronunţarea deciziei din 12 iulie 2001 a Curţii de Apel Cluj până la evacuarea sa din imobil.
25. Din dosar reiese că la o dată neprecizată în 2007 fratele reclamantului, B.I. a donat fiului reclamantului partea sa din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Calea Turzii nr. 117 în Cluj-Napoca, ce se ridică la 50%.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
26. Partea esenţială din reglementarea internă pertinentă în materie, şi anume extrasele din Legile nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi (Legea nr. 5/1973), nr. 114 din 11 octombrie 1996 asupra locuinţei (Legea nr. 114/1996), precum şi ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (OUG nr. 40/1999) şi Legea nr. 241 din 16 mai 2001 care a confirmat OUG nr. 40/1999 (Legea nr. 241/2001), este descrisă în cauza Radovici şi Stănescu împotriva României (cererile nr. 68479/01, 71351/01 şi 71352/01 conexate, paragrafele 53-59, Hotărârea din 2 noiembrie 2006).
27. Dispoziţiile legale citate mai jos sunt de asemenea pertinente în cauză.
1. Legea nr. 17/1994 din 8 aprilie 1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (Legea nr. 17/1994)
28. Articolele pertinente ale acestei legi prevăd următoarele:
Articolul 1
« Contractele de închiriere, indiferent de proprietar, privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, supuse normării şi închirierii conform Legii nr. 5/1973,_ , aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani, în aceleaşi condiţii [ca cele stabilite de Legea nr. 5/1973]. »
Articolul 2
« Contractele de închiriere având ca obiect aceleaşi suprafeţe prevăzute în art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum şi cele încheiate şi expirate după 1 ianuarie 1988 se reînnoiesc, în aceleaşi condiţii, dacă chiriaşul ocupă şi în prezent spaţiul locativ care a făcut obiectul închirierii. »
2. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (OUG nr. 40/1999)
29. Dispoziţiile pertinente prevăd următoarele:
Articolul 10 alin. 1
« În vederea încheierii noului contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă sau de la deschiderea rolului fiscal, după caz, proprietarul îi va notifica chiriaşului sau fostului chiriaş, prin executorul judecătoresc, data şi locul întâlnirii. Notificarea va fi comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. »
Articolul 11 alin. 1
« Nerespectarea de către proprietar a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere. Neplata chiriei până la încheierea noului contract de închiriere nu poate fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a chiriaşului sau a fostului chiriaş.
Lipsa unui răspuns scris sau refuzul nejustificat al chiriaşului sau al fostului chiriaş de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării îl îndreptăţeşte pe proprietar să ceară în justiţie evacuarea necondiţionată a locatarilor_ pe calea ordonanţei preşedinţiale. »
Articolul 13
« Prelungirea contractelor de închiriere nu se aplică:_ d) în cazul litigiilor determinate de refuzul chiriaşilor cărora li s-a notificat să încheie un nou contract de închiriere cu proprietarul potrivit Legii nr. 17/1994, Legii nr. 112/1995 sau Legii nr. 114/1996, republicată; e) în cazul litigiilor dintre proprietar şi chiriaş având ca obiect schimbul obligatoriu de locuinţe_ ; h) chiriaşului care a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor sau bunurilor aferente acestora_ ; i) chiriaşului care are un comportament ce face imposibilă convieţuirea sau care împiedică folosirea normală a locuinţei;_ »
Articolul 14
« (1) La expirarea termenului de închiriere chiriaşul are dreptul la reînnoirea contractului_ .
(2) Proprietarul poate refuza reînnoirea contractului de închiriere numai pentru următoarele motive:
(...)
c) chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutive în executarea contractului de închiriere;
d) în cazurile prevăzute la art. 13 lit. f)-i).
(...)
(5) Chiriaşul este obligat să părăsească locuinţa în termen de 30 de zile de la expirarea termenului contractual, dacă locaţiunea nu s-a reînnoit. Chiriaşul este obligat să plătească întreaga chirie, precum şi toate cheltuielile pentru servicii şi întreţinere, aferente perioadei în care a ocupat efectiv locuinţa. »
3. Dispoziţii legale referitoare la obligaţiile proprietarilor ce decurg dintr-un contract de închiriere şi la calculul chiriei
30. Articolul 28 din Legea nr. 114/1996 asupra locuinţei prevede că proprietarul trebuie să predea chiriaşului locuinţa în stare normală de folosinţă, că trebuie să ia măsuri pentru menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de funcţionalitate a clădirii efectuând eventualele reparaţii necesare în acest scop şi să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii, elementele de construcţie exterioare ale clădirii (acoperiş, faţadă, etc.), curţile şi grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul clădirii. Articolul 31 prevede că “chiria practicată” pentru locuinţe va acoperi cheltuielile de administrare, întreţinere şi reparaţii, impozitele pe clădiri şi pe teren, precum şi recuperarea investiţiei, în funcţie de durata normată stabilită potrivit prevederilor legale, precum şi un profit supus negocierii între părţi.
31. În momentul intrării în vigoare a Legii nr. 17/1994 aplicabilă la contractul de închiriere încheiat de reclamant la 4 aprilie 1998, sistemul de calcul al chiriei pentru locuinţele ce făcuseră parte din patrimoniul statului era reglementat de Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, care stabilea la articolele 27 şi 28 un tarif de bază pe metru pătrat. Din articolele 2 al Legii nr. 17/1994 şi 73 al Legii nr. 114/1996 reiese că acest sistem de calcul a continuat să se aplice până la intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999 în ciuda deprecierii monedei naţionale ce s-a produs în anii ’90 din cauza unei inflaţii foarte puternice. În această privinţă, pentru perioada pertinentă în speţă şi potrivit informaţiilor oferite de Institutul Naţional de Statistică (INSEE), rata anuală a inflaţiei a fost de circa 155% în 1997, 60% în 1998, 46% în 1999-2000, 34% în 2001, 22% în 2002 şi de 9% până la 15% în 2003-2005.
32. Acest sistem de calcul al chiriei a fost modificat de OUG nr. 40/1999 şi de Legea nr. 241/2001. Pentru locuinţele intrate în patrimoniul statului, OUG nr. 40/1999 a stabilit preţuri forfetare pe metru pătrat, tariful de bază situându-se între 0,05 şi 0,14 euro/m² locuibil. În privinţa locuinţelor aparţinând unor particulari, OUG nr. 40/1999 şi Legea nr. 241/2001 impuneau principiul chiriei negociate între proprietar şi chiriaş, stabilind un plafon. La fel ca pentru apartamentele patrimoniului statului, chiria cerută locatarilor de către proprietari nu putea depăşi 15% din venitul net lunar al chiriei dacă venitul net lunar pe membru al familiei nu depăşea salariul net lunar mediu naţional (potrivit informaţiilor oferite de INSEE, acesta din urmă era de circa 100 euro în 1999). Cu titlu de exemplu OUG nr. 40/1999 prevedea un plafon de 10% din venitul lunat net al chiriei pentru chiria lunară a unei locuinţe sociale, Legea nr. 114/1996 indica faptul că diferenţa dintre acest plafon şi valoarea prevăzută de articolul 31 al acestei legi (a se vedea paragraful 30 in fine de mai sus) trebuia să fie subvenţionată de autorităţile locale.33. Proprietarul putea majora chiria lunară în limitele de mai sus prevăzute de OUG nr. 40/1999 de comun acord cu chiriaşul sau, în lipsa unui acord, în urma unei proceduri judiciare. Sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere, chiriaşul era obligat să comunice proprietarului modificările venitului lunar net al familiei sale ce ar putea conduce la o creştere a chiriei. Potrivit art. 35 din OUG nr. 40/1999, proprietarul nu putea cere majorarea chiriei decât în cazul în care aceasta era necesară pentru efectuarea de reparaţii sau lucrări de consolidare ale locuinţei ori clădirii sau dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie al chiriaşului depăşea salariul mediu net lunar pe economie. În lipsa unui acord între părţi, proprietarul nu putea proceda la evacuarea chiriaşului decât în cazul în care acesta din urmă, cu rea-credinţă, nu a achitat chiria majorată cel puţin 3 luni consecutive, începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti a instanţelor interne.
34. De altfel, articolul 34 din OUG nr. 40/1999 prevedea că proprietarii ale căror locuinţe sunt ocupate de chiriaşii care plătesc o chirie mai mică decât chiria calculată potrivit OUG. nr. 40/1999, sunt scutiţi de impozitul pe clădiri şi pe terenuri, pe durata contractului de închiriere respectiv, a fost abrogat de Legea nr. 493 din 11 iulie 2002 privind impozitul pe venit. În această privinţă, din dispoziţiile legale pertinente în materie, printre care OUG nr. 36/2002 şi hotărârea Consiliului local Cluj nr. 194/2003 referitoare la taxele şi impozitele locale, reiese că în 2003 impozitul anual datorat de un proprietar pentru o locuinţă (din beton, cărămidă) închiriată în centrul oraşului şi dotat cu toate utilităţile (încălzire, apă curentă, canalizare) se ridica la circa 10.600 ROL/m² construit. Valoarea impozabilă se majora cu cel mult 30% pentru locuinţele situate în centrul unui municipiu şi cu 15% în cazul în care proprietarul deţinea o altă clădire decât cea închiriată; în schimb se micşora cu 15% pentru clădirile datând de dinainte de 1950. În plus, pentru a calcula suprafaţa construită a unei locuinţe, anexa 1 la OUG nr. 36/2002 prevedea că suprafaţa utilă trebuia înmulţită cu 120%.
ÎN DREPT
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
35. Reclamantul se plânge că Curtea de Apel Cluj nu a examinat mijloacele acţiunii în evacuare întemeiată pe neplata chiriilor de către familia B. şi nu a procedat nici la examinarea efectivă a probelor administrate, ceea ce aduce atingere echităţii procesului. El invocă în substanţă art. 6 alin. 1 din Convenţie care, în partea sa pertinentă prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Asupra admisibilităţii
36. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Susţinerea părţilor
37. Guvernul recunoaşte că dreptul la un proces echitabil implică obligaţia din partea instanţelor interne de a examina efectiv mijloacele şi argumentele părţilor. El subliniază mai întâi că mijloacele invocate de reclamant în sprijinul acţiunii sale, şi anume neplata chiriilor, deteriorarea imobilului de către chiriaşi şi comportamentul acestora din urmă ce au făcut imposibilă folosirea normală a imobilului, au fost admise în mod cumulativ de instanţele interne care s-au pronunţat în prima şi a doua instanţă asupra acţiunii în evacuare a familiei B. El deduce de aici că respingerea mijlocului întemeiat pe comportamentul chiriaşilor de către Curtea de Apel Cluj a implicat respingerea cererii de evacuare în întregul său. Cu toate acestea, Guvernul recunoaşte că mijlocul întemeiat pe întârzierea plăţii chiriilor din partea familiei B. era pertinentă şi că Curtea de Apel Cluj nu s-a pronunţat în acest sens în decizia sa din 12 iulie 2001 şi de aceea lasă Curtea să ia o decizie înţeleaptă în această privinţă.
38. În ceea ce priveşte examinarea efectivă a probelor administrate, Guvernul consideră că Curtea de Apel Cluj a procedat la o examinare aprofundată a probelor aflate la dosar şi a motivat excluderea depoziţiei martorului audiat la 5 decembrie 2000.
39. Reclamantul face referire la jurisprudenţa Curţii şi consideră mai întâi că procesul nu a fost echitabil din cauza neexaminării de către Curtea de Apel Cluj a mijlocului întemeiat pe neplata chiriilor de către familia B. El consideră că Curtea de Apel Cluj l-a pus într-o situaţie evidentă de dezavantaj faţă de partea adversă neefectuând o examinare completă şi efectivă a probelor administrate. Pentru el Curtea de Apel Cluj a eliminat pe nedrept din dezbateri mărturia martorului numit M.C., care în realitate era A.C. şi fusese ameninţat din cauza depoziţiei în primă instanţă, nu a luat în calcul decât o parte din mărturii şi nu s-a interesat de probele referitoare la neplata chiriilor.
2. Aprecierea Curţii
40. Curtea aminteşte că nu-i revine sarcina de a cunoaşte erorile în fapt sau în drept pretins comise de o instanţă internă, interpretarea legislaţiei interne revenind în primul rând autorităţilor naţionale şi în special curţilor şi tribunalelor (Tejedor Garica împotriva Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Colecţie de hotărâri şi decizii 1997-VIII, pag. 2796, paragraful 31, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I).
41. Cu toate acestea, Convenţia neintenţionând să asigure drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părţilor sunt cu adevărat « înţelese », adică examinate cu atenţie de instanţa sesizată. Articolul 6 alin. 1 implicând în sarcina « instanţei » obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi propunerile de probă ale părţilor, fără a aprecia pertinenţa lor pentru decizia de luat (Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, pag. 19, paragraful 59), Curtea va trebui să se asigure că în cazul în speţă Curtea de Apel Cluj a îndeplinit condiţia unei examinări efective şi a oferit un răspuns specific şi explicit mijloacelor hotărâtoare pentru rezultatul procesului în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Donadze împotriva Georgiei, nr. 74644/01, paragraful 31, 7 martie 2006 şi Hiro Balani împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, pag. 29 şi 30, paragrafele 27 şi 28).
42. Curtea constată că după amânarea unei cauze pentru examinarea tuturor mijloacelor invocate de reclamant, acţiunea în evacuare demarată de acesta împotriva familiei B. a fost admisă favorabil de instanţele care au statuat în prima şi a doua instanţă. Pe baza probelor aflate la dosar, aceste instanţe au constatat în special întârzierile foarte mari la plata chiriei şi comportamentul chiriaşilor care, prin zgomotul şi întreruperea furnizării cu apă şi neridicarea gunoaielor menajere pentru imobilul respectiv pe care le-au provocat, au împiedicat folosirea normală a imobilului.
43. Procedând la examinarea cauzei în ultimă instanţă, în decizia sa din 12 iulie 2001, Curtea de Apel Cluj a casat deciziile pronunţate în această cauză şi a respins acţiunea interesatului examinând exclusiv mijlocul referitor la comportamentul chiriaşilor, fiind vorba în special de invocările privind gălăgia, precum şi probele pertinente în acest sens. Curtea de Apel a omis în schimb orice referire la mijlocul întemeiat pe întârzierile la plata chiriilor din partea familiei B., deşi acest mijloc a constituit baza acţiunii reclamantului şi deciziilor primei şi celei de-a doua instanţe şi a fost susţinut de mijloace de probă solide şi necontestate de partea adversă.
44. Curtea constată că Guvernul este de acord că mijlocul susmenţionat era pertinent pentru rezultatul cauzei dar susţine că respingerea mijlocului întemeiat pe comportamentul chiriaşilor de Curtea de Apel Cluj l-a implicat pe cel al acţiunii în evacuare în integralitatea sa. Curtea nu poate accepta acest argument care, pe baza dreptului intern pertinent, ar conduce la dezavantajarea unui reclamant care a prezentat instanţelor mai multe mijloace care, fiecare în sine, ar putea reprezenta temeiul acţiunii sale (a se vedea paragraful 29 de mai sus). În plus, ea relevă că prima şi a doua instanţă au examinat în mod diferit mijloacele invocate de reclamant oferind motive şi făcând trimitere la probele pertinente.
45. În fine, în privinţa examinării mijlocului întemeiat pe comportamentul familiei B. şi a probelor pertinente în această privinţă, Curtea constată că Curtea de Apel Cluj nu a abordat argumentele şi probele legate de faptul că chiriaşii au provocat întreruperea apei curente şi neridicarea gunoaielor menajere în toată casa, împiedicând folosirea normală a acesteia, în timp ce prima şi a doua instanţă au subliniat opinia comună a mărturiilor asupra acestui fapt.
46. Pe baza consideraţiilor anterioare, Curtea consideră că Curtea de Apel Cluj, în Hotărârea din 12 iulie 2001, nu a procedat la o examinare aprofundată şi serioasă a mijloacelor reclamantului în conformitate cu cerinţele unui proces echitabil. Or, chiar dacă instanţele nu ar putea fi obligate să expune motivele respingerii fiecărui argument al unei părţi (Ruiz Torija împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, paragraful 29), nu sunt totuşi scutite de examinarea adecvată şi de a răspunde principalelor mijloace pe care aceasta le expune (a se vedea, mutatis mutandis, Donadze, citată anterior, paragraful 35).
47. Curtea concluzionează prin urmare că reclamantul nu a beneficiat, în faţa Curţii de Apel Cluj, de un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. În consecinţă această dispoziţie s-a încălcat.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
48. Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza din cauza imposibilităţii prelungite de a beneficia efectiv de apartamentul său, ţinând cont de dispoziţiile legale în materie de prelungire a contractelor de închiriere şi de aplicarea lor în acţiunea în evacuare pe care a demarat-o împotriva chiriaşilor săi. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
49. Guvernul susţine că, în acţiunea sa în evacuare reclamantul nu a invocat decât lipsa contractului de închiriere al familiei B., care avea la origine refuzul său de a reînnoi contractul de închiriere încheiat în aprilie 1998 cu această familie din cauza comportamentului acesteia, dar nu a cerut plata chiriilor datorate de aceasta, lucru pe care l-ar fi putut face în virtutea dreptului comun sau al art. 4 (5) din OUG nr. 40/1999. În plus, reclamantul ar fi putut sesiza instanţele interne cu o acţiune în evacuare a familiei B., la expirarea termenului de cinci ani prevăzut de OUG nr. 40/1999 pentru a reînnoi contractul de închiriere în favoarea chiriaşilor, adică după 8 aprilie 2004.
50. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El menţionează că a sesizat instanţele interne cu un recurs care ar fi trebuit să fie efectiv, şi anume acţiunea în evacuare a chiriaşilor pentru neplata chiriilor datorate. Cu toate acestea, în ciuda dispoziţiilor art. 14 (2) c) din OUG nr. 40/1999 şi probele oferite, această acţiune s-a dovedit ineficientă. El consideră că ar fi exagerat să i se reproşeze că nu a folosit alte căi de atac. El adaugă că din cauza lipsei de venituri ale familiei B., ai cărei membri nu munceau niciunul, o acţiune pentru plata chiriilor ar fi fost inutilă. De altfel, reclamantul consideră că aplicarea OUG nr. 40/1999 o exclude pe cea a dreptului comun şi că articolul 14 (2) c) al acestei ordonanţe îi permitea să reintre în posesia apartamentului său într-un termen mai scurt. În privinţa introducerii unei noi acţiuni în evacuare după termenul de cinci ani, el susţine că OUG nr. 40/1999 prevede posibilitatea de prelungiri ulterioare şi că Guvernul nu a prezentat niciun exemplu de jurisprudenţă internă pertinentă în privinţa acţiunii menţionate.
51. Curtea consideră că argumentul Guvernului ridică din nou în principal o excepţie de neepuizare a căilor de atac. În lumina ansamblului de argumente al părţilor şi circumstanţelor cauzei, Curtea consideră că această excepţie, în cele două laturi ale sale, este strâns legată de fondul plângerii în cauză şi decide să o alăture fondului (a se vedea, mutatis mutandis, Ceglia împotriva Italiei, nr. 21457/04, paragraful 24, 19 octombrie 2006). În plus, ea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Susţinerile părţilor
52. Guvernul recunoaşte că refuzul Curţii de Apel din Cluj de a admite acţiunea în evacuare a familiei B. reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantului de a se folosi de apartamentul său, ce trebuie examinată din punctul de vedere al alineatului doi al art. 1 din Protocolul nr. 1 cu titlu de reglementare a folosirii bunurilor. Potrivit Guvernului, această ingerinţă era prevăzută de lege, şi anume art. 13 şi 14 din OUG nr. 40/1999 care enunţau în mod expres şi restrictiv cazurile în care proprietarul putea refuza să reînnoiască un contract de închiriere. În plus, el susţine că respectiva ingerinţă viza un scop legitim de interes general, apărarea intereselor chiriaşilor în contextul lipsei de locuinţe la un preţ scăzut şi nu era disproporţionată faţă de acesta.
53. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul se referă la cauza Robitu împotriva României (nr. 33352/96, decizia Comisiei din 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49, pag. 67) pe care o consideră similară cazului în speţă. În plus, Guvernul susţine că OUG nr. 40/1999 păstra un echilibru just între interesele aflate în joc ; ea permitea proprietarilor, în anumite condiţii, să refuze reînnoirea unui contract de închiriere ce urma să expire şi să negocieze suma chiriei şi chiar să o majoreze dacă veniturile chiriaşului creşteau şi ele.
54. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El susţine că art. 14 din OUG nr. 40/1999 nu ar putea constitui baza legală a ingerinţei în litigiu din moment ce Curtea de Apel din Cluj a evitat să aplice acest articol care permitea proprietarului să nu reînnoiască contractul de închiriere. În plus el contestă caracterul previzibil al unor expresii ce figurează la art. 13 din OUG nr. 40/1999 cum ar fi « stricăciuni însemnate » şi « folosirea normală a locuinţei ». Considerând că în cazul în speţă ingerinţa în litigiu nu ar putea urmări un scop legitim, ţinând cont de degradarea apartamentului de către chiriaşi şi de comportamentul acestora din urmă care au împiedicat folosirea normală a imobilului de alţi chiriaşi, reclamantul contestă caracterul proporţional al ingerinţei în cauză. Cu acest titlu, bazându-se pe cauza Radovici şi Stănescu citată anterior, el consideră că, prin decizia sa din 12 iulie 2001, Curtea de Apel din Cluj a încălcat în favoarea chiriaşilor echilibrul relativ instaurat de OUG nr. 40/1999 şi de Legea nr. 114/1996 ale căror dispoziţii de protecţie a chiriaşilor apăsau deja greu pe umerii proprietarilor, în măsura în care a refuzat să sancţioneze neplata chiriilor şi comportamentul chiriaşilor. Reclamantul invocă faptul că decizia Curţii de Apel din Cluj l-a condamnat să păstreze familia B. în apartamentul său în aceleaşi condiţii contractuale până în mai 2005, atunci când imobilul a trebuit demolat.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii generale ce decurg din jurisprudenţa Curţii
55. Curtea aminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 cere înainte de toate şi mai ales ca o ingerinţă a autorităţii publice în beneficierea de dreptul la respectarea bunurilor să fie legală. În special, alineatul doi al acestui articol, recunoscând statelor dreptul de a reglementa folosirea bunurilor, impune condiţia ca aceste drept să fie exercitat prin punerea în vigoare a « legilor », principiul legalităţii presupunând existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi a căror aplicare este previzibilă (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, paragraful 147, CEDH 2004-V, cu alte referinţe). Curtea este chemată între altele să verifice dacă felul în care dreptul intern este interpretat şi aplicat, chiar şi în caz de respectare a cerinţelor legale, produce efecte conforme principiilor Convenţiei (Beyeler împotriva Italiei [GC], nr. 33202/96, paragrafele 108-110, CEDH 2000-I).
56. De altfel, ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie să vizeze nu numai un « scop legitim » conform « interesului general » ci şi să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze folosirea bunurilor unui individ. Este ceea ce exprimă noţiunea de « echilibru just » de păstrat între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. În cauze privind funcţionarea unei legislaţii de mare amploare asupra locuinţei, această apreciere poate conduce nu numai la extinderea ingerinţei statului în libertatea contractuală şi relaţiile contractuale asupra pieţii imobiliare, ci şi la existenţa garanţiilor procedurale şi a altora destinate să garanteze că funcţionarea sistemului şi impactul său asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare nici imprevizibile. Incertitudinea – indiferent dacă este legislativă, administrativă sau ţine de practicile urmate de autorităţi – este un factor de luat în calcul la aprecierea conduitei statului. Într-adevăr, atunci când interesul general este în joc, puterile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cât mai coerent (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski, citat anterior, paragraful 151 şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei, [GC], nr. 35014/97, paragrafele 167-168, CEDH 2006-...).
b) Aplicarea în cauză a principiilor menţionate anterior
57. În cazul în speţă, Curtea relevă că nu se contestă că dispoziţiile legale interne de prelungire de drept a cntractelor de închiriere, în special OUG nr. 40/1999 a cărei aplicare de către Curtea de Apel Cluj a implicat menţinerea familiei D. în apartamentul reclamantului, reprezintă o reglementare a folosirii bunurilor şi că alineatul al doilea al art. 1 din Protocolul nr. 1 intră aşadar în discuţie (Hutten-Czapska citat anterior, paragrafele 160-161).
58. În privinţa bazei legale a ingerinţei, ea observă că, pentru a respinge acţiunea în evacuare demarată de reclamant şi a constata că familia B. avea dreptul de a i se prelungi contractul de închiriere, Curtea de Apel Cluj s-a bazat pe inaplicabilitatea în cazul în speţă a ipotezelor prevăzute de art. 13 din OUG nr. 40/1999, fără a face totuşi cea mai mică referire la cazul prevăzut de art. 14 (2) c) al aceleaşi norme, care excludea prelungirea contractului de închiriere în caz de întârziere cu trei luni la plata chiriei de către chiriaş. Reiterând faptul că principiul legalităţii înseamnă de asemenea existenţa unor norme de drept intern nu numai suficient de accesibile şi precise, ci şi cu o aplicare previzibilă, Curtea estimează că, presupunând chiar că ingerinţa în litigiu ar fi compatibilă cu condiţia de legalitatea, felul în care OUG nr. 40/1999 a fost aplicată de Curtea de Apel Cluj în cazul în speţă se ia în calcul la examinarea conformităţii măsurii în litigiu cu cerinţele echilibrului just dintre interesele respective (a se vedea, mutatis mutandis, Beyeler, citată anterior, paragrafele 108 şi 110 şi Cleja şi Mihalcea împotriva României, nr. 77217/01, paragraful 47, 8 februarie 2007).
59. La fel ca Guvernul, Curtea admite că măsurile adoptate de legiuitorul naţional – destinate, pe de o parte, să controleze majorarea chiriilor şi, pe de altă parte, să prelungească valabilitatea contractelor de închiriere în curs, cu excepţia unor situaţii excepţionale prevăzute în mod expres şi restrictiv – urmăreau un scop de interes general, şi anume apărarea chiriaşilor într-o situaţie caracterizată prin lipsa de locuinţe la un preţ scăzut.
60. Sistemul pus astfel la punct de autorităţile naţionale nu este criticabil în sine, ţinând cont mai ales de marja mare de apreciere autorizată de alineatul doi al alineatului 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, din moment ce acest sistem implica riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privinţa posibilităţii de a dispune de bunul său, autorităţile erau obligate să instaureze proceduri sau mecanisme legislative previzibile şi coerente, prevăzând unele garanţii pentru ca punerea lor în aplicare şi incidenţa lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare nici imprevizibile (a se vedea, mutatis mutandis, Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragrafele 49 şi 54, CEDH 1999-V şi Radovici şi Stănescu, citată anterior, paragraful 76). Cu acest titlu, în ciuda faptului că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu menţionează nimic în materie de cerinţe procedurale, procedurile aplicabile în cazul în speţă trebuie de asemenea să ofere persoanei respective un prilej adecvat de a-şi expune cauza autorităţilor competente pentru a contesta efectiv măsurile ce aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziţie. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiţii, trebuie analizate în general procedurile aplicabile (Jokela împotriva Finlandei, nr. 28856/95, paragraful 45, CEDH 2002-IV).
61. Curtea aminteşte că a examinat deja în cauza Radovici şi Stănescu citată anterior dacă OUG nr. 40/1999 a instaurat asemenea bariere pentru a evita riscurile imprevizibilităţii sau ale arbitrarului. Trebuie constatat că, dacă cele două cauze sunt similare în ceea ce privesc prelungirea de drept a contractelor de închiriere datorită lipsei notificării în termenul prevăzut de OUG nr. 40/1999 şi expirat mai înainte ca procedurile de evacuare în curs să se încheie, în cauza citată anterior era vorba de asemenea de cazul proprietarilor care nu dispuneau de niciun contract de închiriere cu foştii chiriaşi la stat din cauza refuzului acestora din urmă de a li se recunoaşte această calitate.
62. Pe baza criteriilor menţionate anterior, trebuie examinat dacă în cadrul sistemului pus la punct de autorităţi, punerea în practică în cazul în speţă a procedurilor prevăzute de OUG nr. 40/1999 pentru a asigura locatorului protecţia dreptului său de proprietate a păstrat un echilibru just între interese şi nu a condus la rezultate arbitrare sau imprevizibile. Curtea constată mai întâi că OUG nr. 40/1999 impunea principiul prelungirii legale a contractelor de închiriere care fusese supus legii nr. 17/1994, cum ar fi contractul de închiriere al familiei B., ceea ce avea drept rezultat menţinerea foştilor chiriaşi ai statului în apartamentele pe care le ocupau timp de cinci ani potrivit legii nr. 241/2001. Cu toate acestea, în articolele 13 şi 14 din OUG nr. 40/1999, legiuitorul a prevăzut, în mod expres şi restrictiv, câteva situaţii excepţionale care permiteau proprietarilor să nu prelungească contractul de închiriere de care beneficiau ocupanţii apartamentelor lor.
63. Remarcând că unul din cazurile prevăzute la art. 14 din OUG nr. 40/1999 era întârzierea cu trei luni consecutive la plata chiriei de către chiriaş, Curtea aminteşte că în speţă a concluzionat că lipseşte orice fel de examinare din partea Curţii de Apel Cluj a probelor nerespinse şi a mijlocului întemeiat pe întârzierea plăţii respective (a se vedea paragrafele 42-47 de mai sus). În urma procedurii respective, reclamantul a fost sancţionat pentru că nu a propus familiei B. să-şi reînnoiască contractul de închiriere în termen de treizeci de zile expirat în mai 1999, în condiţiile în care la acea dată acţiunea sa în evacuare ce invoca inaplicabilitatea condiţiilor de reînnoire a contractului de închiriere încă nu fusese examinată în primă instanţă de către instanţele interne. În plus, Curtea constată că în temeiul art. 11 din OUG nr. 40/1999 contractul de închiriere din 4 aprilie 1998 era prelungit de drept până la încheierea unui nou contract de închiriere cu familia B. fără ca reclamantul să fi putut să ceară evacuarea chiriaşilor pentru neplata chiriilor.
64. De altfel, ca răspuns la argumentele Guvernului, Curtea consideră că, pe baza circumstanţelor speţei, ar fi exagerat să i se impună reclamantului care a introdus o procedură de evacuare pentru neplata chiriilor de către chiriaşii săi, procedură care nu s-a dovedit efectivă în cazul său, să demareze alte proceduri pentru a obţine condamnarea chiriaşilor la plata chiriilor.
65. În plus, Curtea constată că din dosar reiese că, dispunând de sentinţa definitivă din 17 mai 1996 de condamnare a autorităţilor la restituirea apartamentului în cauză, reclamantul a primit, cel puţin pentru perioada cuprinsă între luna aprilie 1998 şi luna iunie 2000, o chirie lunară de circa 1,35 euro. Aşa cum reiese din sentinţa definitivă din 30 martie 2004 a Judecătoriei Cluj, ea remarcă faptul că în special datorită lipsei întreţinerii şi reparaţiilor periodice precum şi lipsei mijloacelor financiare pentru a investi în menţinerea în stare bună a imobilului, casa respectivă, care era în stare bună în noiembrie 1997, nu mai era adecvată locuirii. Făcând trimitere la dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 114/1996 care precizează criteriile de respectat la calculul chiriei, Curtea consideră că pot exista deci îndoieli că suma chiriei susmenţionate, ce reprezenta circa 1% din salariul mediu net lunar pe economie, ar fi putut permite acoperirea măcar a cheltuielilor de întreţinere şi reparaţie precum şi impozitele datorate pentru apartamentul respectiv, fără a discuta de obţinerea vreunui profit (a se vedea paragrafele 30, 32 in fine şi 34 de mai sus şi, mutatis mutandis, Ghigo împotriva Maltei, nr. 31122/05, paragraful 66, 26 septembrie 2006).
66. În fine, Curtea nu ar putea accepta celelalte argumente în favoarea proporţionalităţii ingerinţei specificată de Guvern, care susţine că, în temeiul OUG nr. 40/1999 reclamantul ar fi putut negocia şi chiar majora suma chiriei datorată de familia B., dacă veniturile acestora ar fi crescut şi ele şi că putea oricum iniţia o nouă procedură de evacuare la sfârşitul celor cinci ani prevăzuţi de ordonanţă. Ea constată că Guvernul nu a prezentat elemente concrete nici pentru a demonstra că reclamantul dispunea de o posibilitate efectivă de a obţine în cazul în speţă o chirie mai ridicată, ce ar putea răspunde în general criteriilor stabilite de art. 31 din Legea nr. 114/1996, date fiind dificultăţile de a avea informaţii asupra eventualelor venituri ale familiei B., nici pentru a demonstra eficienţa procedurilor prevăzute de OUG nr. 40/1999 în această privinţă (a se vedea paragrafele 9 in fine, 32 in fine şi 33 de mai sus). În fine, Curtea relevă că în aprilie 2004, la sfârşitul termenului de cinci ani prevăzut de OUG nr. 40/1999, reclamantul era deja în posesia sentinţei definitive din 30 martie 2004 care dispunea evacuarea familiei B. din apartamentul respectiv.
67. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în ciuda marjei de apreciere recunoscută statului pârât, restricţiile suferite de reclamant la folosirea apartamentului său timp de mai mulţi ani, decurse din jocul combinat al dispoziţiilor pertinente în materie de prelungire a contractelor de închiriere şi în special din punerea defectuoasă în practică a garanţiilor puse de autorităţi la dispoziţia locatorului, nu ar putea fi considerate că au fost previzibile şi că au respectat echilibrul just dintre apărarea dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general (a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, citată anterior, paragraful 224).
68. Desigur, statul român a moştenit din perioada comunistă o lipsă acută de locuinţe de închiriat la un preţ rezonabil şi din acest motiv a trebuit să medieze chestiuni extrem de complexe şi de sensibile din punct de vedere social pe care le punea concilierea intereselor opuse ale proprietarilor şi chiriaşilor. El trebuia să apere dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, şi să respecte drepturile sociale ale celei de-a doua categorii, pe de altă parte. Cu toate acestea, interesele legitime ale colectivităţii impun într-un asemenea caz o repartiţie echitabilă a sarcinii sociale şi financiare pe care o presupun transformarea şi reforma locuinţei în ţară. Această sarcină, aşa cum este cazul în această speţă, nu ar face decât să revină unui grup social anume, indiferent de importanţa pe care o are interesele celuilalt grup sau ale colectivităţii în ansamblul său (a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska citată anterior, paragraful 225 şi Radovici şi Stănescu citată anterior, paragraful 88 in fine).
69. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului şi decide că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
70. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
71. Reclamantul cere 10.800 euro cu titlu de prejudiciu material suferit între perioada mai 1999 şi mai 2005 datorită nebeneficierii de apartamentul în cauză şi, prin urmare, de terenul imobilului, prejudiciu calculat luând în calcul o chirie lunară de 150 euro corespunzătoare celei mai mici chirii pentru un apartament cu o cameră pe piaţa de locuinţe din Cluj-Napoca în timpul perioadei respective. Pentru prejudiciul moral el cere 5.000 euro drept reparaţie a neplăcerilor şi suferinţelor rezultate din imposibilitatea de a beneficia de bunul său. Ca răspuns la argumentul Guvernului referitor la calitatea sa de coproprietar al apartamentului, reclamantul susţine în replică faptul că procesele interne au fost demarate de toţi coproprietarii, că a deschis toate procesele interne şi în interesul fratelui său şi că era vorba despre dreptul de a administra bunul şi nu de acela de a-l vinde. În final reclamantul prezintă o copie a contractului de donaţie a dreptului de coproprietate făcut de fratele său în favoarea fiului său.
72. După ce a notat că reclamantul nu este decât coproprietar al bunului şi că nu poate pretinde că a suferit un prejudiciu datorită ocupării de către familia B. a terenului imobilului câtă vreme obiectul acţiunii în evacuare se limita la apartamentul respectiv, Guvernul reiterează argumentele sale referitoare la căile de atac de care dispunea reclamantul pentru a condamna familia B. la plata chiriilor datorate. În subsidiar Guvernul consideră că trebuie să se ţină cont de faptul că la vremea faptelor, reclamantul nu putea obţine decât o chirie plafonată. Aplicând criteriile de calcul al chiriei prevăzute de OUG nr. 40/1999 pentru locuinţele aflate în patrimoniul statului, el consideră că reclamantul putea obţine pentru apartamentul său o chirie lunară de 79.688 ROL, adică în jur de 5 euro la data intrării în vigoare a ordonanţei. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că acest prejudiciu ar fi suficient compensat prin constatarea încălcării.
73. Curtea a constatat încălcarea articolelor 6 alin. 1 din Convenţi şi 1 din Protocolul nr. 1 datorită inechităţii procesului de evacuare a familiei B. şi îngrădirilor disproporţionate suportate de reclamant timp de mai mulţi ani în folosirea apartamentului său. Acordarea unei sume pentru privarea de beneficierea de apartamentul său este deci în legătură directă cu încălcarea constatată astfel de Curte. Admiţând că reclamantul a suferit fără îndoială un prejudiciu material datorită încălcării constatate, Curtea relevă totuşi că elementele dosarului nu permit să se determine cu precizie amploarea prejudiciului efectiv suferit.
74. În privinţa cererii sale cu tilu de prejudiciu moral, Curtea consideră că frustrarea rezultată din îngrădirile suferite de reclamant privind folosirea apartamentului său şi din inechitatea procesului de evacuare nu ar putea fi reparată prin simpla constatare a încălcării ce figurează în prezenta hotărâre.
75. În aceste circumstanţe, pe baza ansamblului de elemente de care dispune şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantei 9.000 euro pentru toate prejudiciile suferite.
B. Costuri şi cheltuieli
76. Aducând acte doveditoare în sprijinul cererii sale, reclamantul cere de asemenea 500 euro pentru cheltuielile privind traducerile observaţiilor trimise Curţii şi pentru cheltuielile poştale. De altfel, indicând faptul că nu a păstrat alte acte doveditoare, el lasă la aprecierea Curţii să decidă asupra sumei pe care i-o va acorda pentru onorariile avocatului şi executorului judecătoresc suportate în procesele interne care, în opinia sa, se ridicau la circa 3.000 euro.
77. Guvernul nu se opune acordării unei sume cu titlu de costuri şi cheltuieli câtă vreme este vorba despre chetuieli reale, necesare şi rezonabile, dar constată că reclamantul nu a justificat decât cheltuielile de traducere în sumă de 350 euro.
78. Curtea relevă că numai o parte din cheltuielile invocate de reclamant a fost în mod real şi necesar expusă şi se raportează la încălcările constatate. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate ulterior, Curtea consideră rezonabil să-i aloce reclamantului 500 euro pentru toate cheltuielile reunite.
C. Majorări de întârziere
79. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. adaugă pe fond excepţia preliminară a Guvernului referitoare la neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge ;
2. declară cererea admisibilă ;
3. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie ;
4. hotărăşte că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 9.000 euro (nouă mii euro) pentru toate prejudiciile şi 500 euro (cinci mii euro) pentru costuri şi cheltuieli ;
b) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii la care se va adăuga orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 4 martie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Damian-Burueana contra Romaniei - Persoane agresate de... | Tanase contra Romaniei - Incompatibilitatea starii de sanatate... → |
|---|
