Deak contra României si Marea Britanie - Deplasare ilegala copil in strainatate. Custodie. Divort
| Comentarii |
|
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
CAUZA DEAK împotriva ROMÂNIEI si MARII BRITANII
(Cererea nr. 19055/05)
DECIZIE
STRASBOURG
3 iunie 2008
DEFINITIVĂ
01/12/2008
Prezenta decizie va rămâne definitivă în condiţiile definite de articolul 44 para. 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Deak împotriva României şi Marii Britanii,
Curtea europeană a drepturilor omului (secţiunea a treia), statuând în camera formată din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Nicolas Bratza,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
După ce au deliberat în Camera de consiliu în data de 13 mai 2008,
Dau decizia pe care o adoptă la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cazului se află cererea (nr. 19055/05) introdusă împotriva României, şi Marii Britanii prin care un cetăţean român, dl.Andrei Deak, (« reclamantul ») a sesizat Curtea la data de 24 mai 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de d-na Diana-Elena Dragomir, avocat cu sediul în Bucureşti. Guvernul român a fost reprezentat de Agentul acestuia din acel moment, d-na Ruxandra Pasoi, iar Guvernul Marii Britanii a fost reprezentat de Agentul acestuia, d-na Emily Willmott.
3. Reclamantul a susţinut, anume, o încălcare a drepturilor sale garantate de Articolul 6 şi Articolul 8 din Convenţie.
4. La 16 martie 2007 Curtea a decis să notifice Guvernele pârâte cu privire la cerere. În temeiul prevederilor Articolului 29 para. 3 din Convenţie, aceasta a decis să examineze fondul cererii în acelaşi timp cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul, dl. Andrei Deak, este un cetăţean român care s-a născut în 1956 şi locuieşte în Bucureşti.
6. Reclamantul s-a căsătorit cu C.D. (în continuare numită “mama”), de asemenea cetăţean român, în ianuarie 1998. În iulie 1998 s-a născut fiul lor C.A. (în continuare numit “copilul”).
7. În noiembrie 2000 ei au divorţat şi conform acordului de divorţ dintre ei, conformat de o sentinţă definitivă de divorţ, mama urma să primească custodia copilului, iar reclamantul a obţinut drept de vizitare timp de 82 de zile pe an şi urma să plătească o pensie lunară.
8. În septembrie 2002 mama a plecat în Anglia spre a începe să studieze pentru o diplomă de Master in Business and Administration (Masterat în Managementul Afacerilor) şi a lăsat copilul în România cu părinţii ei.
9. În noiembrie 2002 mama s-a căsătorit cu un cetăţean britanic. Ulterior s-a înapoiat în România şi la 23 decembrie 2002, fără a-l informa pe reclamant, a luat copilul cu ea la Londra.
10. Reclamantul a aflat de deplasarea copilului din România în Marea Britanie în ianuarie 2003.
11. la 6 februarie 2003 el a iniţiat o acţiune la Londra în faţa High Court of Justice, Family Division (Înalta Curte de Justiţie, Secţia Familie) (“Înalta Curte”), în temeiul Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra Aspectelor Civile ale Răpirii Internaţionale de Copii (“Convenţia de la Haga”). Copilul şi mama au fost localizaţi de autorităţile britanice; dar domiciliul lor nu a fost dezvăluit reclamantului.
12. O înfăţişare preliminară (directions hearing) a avut loc la 27 februarie 2003 în faţa Înaltei Curţi în care părţilor li s-a cerut să depună observaţi legat de chestiunea dacă deplasarea copilului din România a fost ilegală conform dreptului român în sensul Articolului 3 al Convenţiei de la Haga. Judecătorul însărcinat cu dosarul a mai ordonat şi stabilirea înfăţişării în cauză pe 11 aprilie 2003.
13. La 11 aprilie 2003 părţile au primit permisiunea de a de a depune alte dovezi.
14. Înainte de următoarea înfăţişare, la 9 mai 2003, au fost depuse la Înalta Curte de către reclamant dovezi documentare emise de Ministerul Justiţiei, Preşedinţia României, Autoritatea de Protecţie a Copilului şi Avocatul Poporului, conform cărora deplasarea copilului era contrarie legislaţiei române. Totuşi, Curtea nu a fost convinsă şi, conform Articolului 15 din Convenţia de la Haga, a cerut ca o instanţă din România să ia o hotărâre în cauză.
15. La 11 iunie 2003 reclamantul a iniţiat o acţiune civilă la Judecătoria sector 3 Bucureşti (“Judecătoria”) solicitând o hotărâre potrivit căreia deplasarea copilului din România să fie declarată ilegală.
16. La 16 iulie 2003 reclamantul a introdus o nouă cerere la aceeaşi instanţă solicitând o hotărâre potrivit căreia deplasarea copilului a fost contrarie Articolului 3 din Convenţia de la Haga deoarece şi el avea drepturi privind încredinţarea asupra copilului.
17. La 1 Septembrie 2003 Judecătoria a ţinut prima înfăţişare cu privire la prima acţiune a reclamantului; totuşi, ca urmare a cererii de către mamă a unei amânări, procedura a fost amânată până la 8 decembrie 2003.
18. La 29 septembrie 2003 Ministerul Român al Justiţiei s-a adresat în scris Înaltei Curţi de la Londra, informând-o că instanţele române aveau competenţă exclusivă în emiterea de hotărâri conform articolului 15 din Convenţia de la Haga.
19. La 30 septembrie 2003 Judecătoria din Bucureşti a avut prima înfăţişare legată de a doua acţiune şi a amânat cauza sub motiv că reclamantul nu-şi semnase cererea şi că mama nu-şi semnase cererea de amânare.
20. La 2 octombrie 2003 Înalta Curte din Londra a reluat examinarea cauzei. Judecătorul însărcinat cu dosarul a arătat că de la decizia sa din mai 2003 se primise un număr de documente din România care păreau să arate că deplasarea copilului din România de către mamă fusese ilicită, şi că, dacă aceste documente ar fi fost disponibile mai devreme, el nu ar mai fi cerut o declaraţie conform Articolului 15 din Convenţia de la Haga. Totuşi, având în vedere faptul că procedura din România începuse, şi având în vedere adresa din partea Ministerului Român al Justiţiei din 29 septembrie 2003 s-a decis să se amâne procedura la o dată după 8 decembrie 2003 (data la care Judecătoria din Bucureşti urma să examineze cauza). Judecătorul şi-a exprimat preocuparea legată de perioada de timp trecută de la începerea procedurii şi a arătat că dacă şedinţa din 8 decembrie din România nu ajungea la concluzii, el avea să anuleze ordinul pe care îl dăduse în mai şi să procedeze la luarea unei hotărâri.
21. La data de 31 octombrie 2003 mama şi-a prezentat observaţiile referitor la acţiunile reclamantului în procedurile din România şi a introdus o cerere reconvenţională solicitând, inter alia, o hotărâre prin care să se constate că reclamantul nu avea dreptul privind încredinţarea asupra copilului şi că nu avea dreptul de a decide asupra domiciliului copilului.
22. La data de 8 decembrie 2003 Judecătoria din Bucureşti a amânat înfăţişarea la cererea reclamantului pentru ca acesta să poată examina observaţiile mamei şi acţiunea reconvenţională depusă de aceasta. La aceeaşi dată cele două acţiuni depuse de reclamant şi acţiunea reconvenţională a mamei au fost conexate.
23. La data de 19 decembrie 2003 judecătorul de la Înalta Curte din Londra, aflând că decizia definitivă asupra cauzei de către instanţa din România fusese din nou amânată, a emis un ordin ca înfăţişarea finală din Londra să aibă loc “în procedură de urgenţă” în ianuarie 2004.
24. La data de 5 ianuarie 2004 Judecătoria din Bucureşti a adoptat o decizie definitivă în cauză şi a declarat inadmisibile acţiunile reclamantului fără a se pronunţa asupra fondului cauzei. Aceasta a decis să nu examineze acţiunea reconvenţională a mamei. Ambele părţi au făcut apel contra hotărârii.
25. La data de 14 ianuarie 2004 procesul de la Londra a fost amânat la cererea părţilor pentru 1 martie 2004 spre a acorda timp de primire a motivării în scris de la instanţa din România.
26. La data de 20 ianuarie 2004 Judecătoria din Bucureşti a pronunţat hotărârea şi la 3 şi 5 februarie părţile au făcut apel împotriva acesteia.
27. La data de 6 februarie 2004 dosarul cauzei a fost trimis de Judecătorie la Curtea de Apel Bucureşti şi aceasta din urmă a stabilit data de 6 aprilie ca dată a înfăţişării în cauză.
28. La data de 23 februarie 2004 reclamantul a cerut Curşii de Apel Bucureşti să accelereze procedura având în vedere procedura aflată pe rol la Londra. Cererea sa a fost aprobată şi s-a stabilit data înfăţişării pentru 16 martie 2004.
29. La data de 1 martie 2004 reclamantul a cerut o amânare a procedurii de la Înalta Curte din Londra în aşteptarea hotărârii în cauză a Curţii de Apel Bucureşti. Cererea sa a fost aprobată şi judecătorul însărcinat cu cauza a ordonat ca înfăţişarea finală să aibă loc cât mai curând posibil după primirea unei traduceri autorizate a hotărârii Curţii de Apel Bucureşti.
30. La data de 15 martie 2004 mama şi-a depus observaţiile la Curtea de Apel Bucureşti.
31. La data de 16 martie 2004 reprezentantul reclamantului a cerut o amânare la Curtea de Apel Bucureşti spre a studia observaţiile mamei.
32. La data de 11 mai 2004 la Curtea de Apel Bucureşti a avut loc o înfăţişare în cauză şi s-au audiat susţinerile părţilor. Pronunţarea hotărârii a fost amânată pentru 25 mai 2004.
33. La data de 25 mai 2004 Secţia a Patra a Curţii de Apel Bucureşti a casat parţial hotărârea primei instanţe de judecată. A examinat pe fond acţiunea reclamantului şi a respins-o ca neîntemeiată, constatând că reclamantul nu avea drepturi privind încredinţarea asupra copilului şi că deplasarea copilului din România era legală în temeiul legii interne şi nu ilicită în sensul Articolului 3 din Convenţia de la Haga. Hotărârea Curţii de Apel a fost comunicată părţilor la 19 iulie 2004.
34. La data de 3 August 2004 reclamantul a înaintat un recurs în casaţie la Curtea de Casaţie (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) împotriva hotărârii Curţii de Apel Bucureşti.
35. La data de 16 August 2004 dosarul cauzei a fost trimis de Curtea de Apel Bucureşti la Curtea de Casaţie a României.
36. În trei rânduri între noiembrie 2004 şi martie 2005 reclamantul a înaintat cereri la Curtea de Casaţie solicitând o examinare mai rapidă a cauzei sale din cauza urgenţei chestiunii.
37. Se pare că în acea perioadă Codul Român de Procedură Civilă era în curs de modificare şi nu era clar care instanţă era competentă în baza noii reglementări spre a examina recursul în casaţie al reclamantului. La data de 16 martie 2005 Curtea de Casaţie şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi la 28 martie dosarul cauzei a fost trimis înapoi la acea instanţă.
38. Curtea de Apel Bucureşti a programat prima înfăţişare n cauză pentru 16 iunie 2005.
39. La data de 13 mai 2005 reclamantul a cerut ca procedura să fie accelerată având în vedere apropierea unei înfăţişări în procedura din Londra. La 19 mai cererea reclamantului a fost admisă şi înfăţişarea a fost reprogramată pentru 26 mai 2005.
40. La data de 26 mai 2005 la Secţia a Treia a Curţii de Apel Bucureşti a avut loc înfăţişarea; totuşi, a decis să amâne procesul pentru 9 iunie 2005.
41. La data de 9 iunie 2005 Curtea de Apel a reluat examinarea cauzei şi a respins recursul în casaţie al reclamantului. A constatat, inter alia, că, în baza legislaţiei române cu privire la familie, după divorţul părinţilor unu copil, aceştia nu au drepturi egale faţă de copilul lor. Anume, părintele care deţine custodia copilului nu are nevoie de consimţământul celuilalt părinte pentru măsurile care privesc copilul cu excepţia chestiunilor legate de adopţie şi /sau pierderea sau redobândirea cetăţeniei române. Părintele care nu deţine custodia nu se poate opune unei decizii a celuilalt părinte referitoare la domiciliul copilului. Ca urmare, deplasarea copilului din România de către mamă era legală conform dreptului român.
42. În iulie 2005, după ce procesul din România se încheiase şi hotărârea română definitivă a devenit disponibilă în engleză, Înalta Curte din Londra şi-a reluat procesul şi a trecut pe rol cauza pentru o înfăţişare finală pe 3 şi 4 august 2005.
43. La data de 1 august 2005 judecătorul însărcinat cu cauza de la Înalta Curte din Londra a primit solicitarea reclamantului a unei expertize asupra legislaţiei din România. Un expert urma să-şi depună raportul până la 16 septembrie 2005.
44. Ambele părţi au căzut de acord să-i ceară Dr. Mihai să redacteze un raport asupra legislaţiei familiei din România şi al 14 septembrie 2005 Înalta Curte a confirmat instrucţiunile comune către expert şi timpul de depunere a expertizei a fost prelungit până la 7 octombrie 2005 cu înfăţişarea finală programată pentru 14 octombrie 2005.
45. La data de 28 septembrie 2005 Înalta Curte in Londra a prelungit limita de timp pentru expertiză până la 11 octombrie şi a repus pe rol cauza pentru 31 octombrie 2005.
46. Raportul expertului a fost gata pe 11 octombrie 2005; totuşi, părţile au dorit să îi mai pună acestuia unele întrebări. Ca urmare, la 31 octombrie 2005, în temeiul unei cereri a reclamantului, Curtea a amânat procesul pentru 8 decembrie 2005 şi a dat alte instrucţiuni procedurale legat de orice alte întrebări ce ar fi urmat să fie puse expertului.
47. La data de 8 decembrie 2005 înfăţişarea finală a fost trecută pe rolul Înaltei Curţi din Londra pentru 28 februarie şi 1 martie 2006.
48. La datele de 28 februarie şi 1 martie 2006, Înalta Curte a ţinut înfăţişarea finală în cauză şi a pronunţat hotărârea la 28 martie 2006. Curtea s-a pronunţat în favoarea reclamantului, optând să se întemeieze pe opinia expertului şi să nu ţină seama de hotărârile instanţelor române. A constatat că reclamantul avea drepturi privind încredinţarea în sensul articolului 5 din Convenţia de la Haga şi că drept urmare deplasarea copilului din România fusese ilicită în sensul articolului 3 din aceeaşi Convenţie. Curtea a mai respins o obiecţie în temeiul articolului 13(b) din Convenţia de la Haga ridicată de mamă şi a emis un ordin de înapoiere a copilului în România.
49. La data de 7 aprilie 2006 mama a cerut să i se admită apelul. Acesta a fost admis la 10 aprilie 2006 şi înfăţişarea în cauză s-a stabilit la Curtea de Apel la 25 mai 2006.
50. La data de 25 mai 2006, Curtea de Apel a audiat şi a respins apelul mamei dar a modificat ordinul de înapoiere peremptorie a copilului până la terminarea trimestrului de şcoală.
51. Mama a făcut apel la Camera Lorzilor. Apelul ei a fost audiat între 9 şi 11 octombrie 2006 şi la 16 noiembrie 2006 Camera Lorzilor s-a pronunţat admiţând apelul. Camera Lorzilor a respins hotărârea Înaltei Curţi, constatând că reclamantul nu avea drepturi privind încredinţarea în sensul articolului 5 din Convenţia de la Haga şi deci ca urmare deplasarea copilului din România nu era ilicită conform articolului 3 din aceeaşi Convenţie. Camera Lorzilor a criticat hotărârea Înaltei Curţi de a cere încă o opinie a unui expert după ce obţinuse o hotărâre definitivă în cauză de la instanţele din România şi şi-a exprimat regretul cu privire la durata procedurilor.
52. Lordul Hope of Craighead a observat, inter alia, că:
“Articolul 15 din Convenţie are în vedere faptul că Curtea ar putea avea nevoie să primească o hotărâre din partea autorităţilor din statul de domiciliu stabil al copilului că deplasarea fusese ilicită. Ca urmare un judecător nu poate fi criticat dacă decide să aplice această procedură fiindcă nu poate soluţiona responsabil chestiunea pe baza informaţiilor prezentate de reclamant. Totuşi, dacă el decide în favoarea acestei căi întârzierea va fi inevitabilă. Trebuie deci multă grijă, în interesul superior al copilului, ca aceasta să se menţină la un minimum absolut. Situaţiile nefericite care apărut în această cauză arată că, odată ce Curtea a primit răspunsul, trebuie să se străduiască să trateze ca decisive informaţiile pe care le primeşte.
In acest caz răspunsul care fost primit din România era suficient să se arată că deplasarea copilului nu fusese ilicită în sensul articolului 3. la 9 iunie 2005 instanţa finală, Curtea de Apel Bucureşti, confirmând decizia primei instanţe, a statuat în cei mai clari termeni că, în temeiul legii valabile atunci în România, terminarea unei căsătorii prin divorţ anulează custodia comună, iar cauzele în care acordul părţilor este necesar pentru o măsură propusă de părintele ce deţine custodia sunt limitate, şi nici unul dintre drepturile ce ăi fuseseră acordate tatălui la divorţ nu îi confereau dreptul la veto sau la a decide domiciliul copilului. Este absolut de înţeles ca tatăl să fie îndurerat de cele întâmplate în această cauză. Efectul asupra posibilităţii sale de a-şi exercita drepturile de vizitare sunt evidente. Dar fraza “drepturi privind încredinţarea” a primit o definiţie specifică în Convenţie. Numai dacă a existat o încălcare a drepturilor privind încredinţarea aşa cum sunt definite deplasarea poate fi descrisă ca ilicită în sensul convenţiei. Informaţiile prezentate de instanţa din România arată că, aţa cum se prezenta legea la momentul deplasării copilului, tatăl nu avea astfel de drepturi.”
53. Baroneasa Hale of Richmond a comentat, inter alia, că:
“...Curtea de Apel Bucureşti a conchis că deplasarea copilului in decembrie 2002 nu a fost ilicită... Cum ar putea răspunde instanţele statului solicitat la o astfel de decizie? Mai mult ca sigur nu aşa cum au răspuns în această cauză. Deşi primise o hotărâre, executorie între părţi, în instanţa finală a statului solicitant, Înalta Curte Engleză a procedat în fapt la a permite tatălui să conteste acea hotărâre judecătorească prin aducerea de noi dovezi de expertiză. Faptul că expertul a fost instruit în comun nu înlătură viciul.”
54. Lordul Carswell a declarat că:
“A fost total greşit să i se permită tatălui să aducă noi dovezi prin expertiză de la Dr Mihai care a contestat nu doar concluzia ci şi declaraţia conţinutului drepturilor tatălui aflată în hotărârea instanţei din România. Instanţa din Anglia ar fi trebuit să ţină seama de termenii hotărârii în sine, fără alte dovezi de expertiză aduse ulterior. Dacă ar fi procedat astfel nu ar fi putut ajunge decât la aceeaşi concluzie cu instanţa din România, chiar fără a aplica vreo prezumţie în favoarea acesteia.”
55. Lordul Brown a comentat după cum urmează:
“Acesta este un caz extraordinar. Este, ni se spune, unic ca durată în timp scursă înainte ca ordinul judecătorului de înapoiere sumară a copilului în România (peste trei ani de la începerea procedurii în baza Convenţiei de la Haga); şi unică de asemenea prin aceea că este unicul caz în care o instanţă din Marea Britanie a respins o hotărâre a unei instanţe străine în temeiul articolului 15 potrivit căreia deplasarea copilului nu a fost în situaţia dată ilicită în sensul articolului 3...
In circumstanţe ca acestea mi se pare aproape de neconceput ca o instanţă judecătorească ce a solicitat o hotărâre în temeiul articolului 15 pur şi simplu să nu o accepte ulterior. Cu siguranţă ar trebui să existe vreun motiv imperativ să o respingă cum ar fi de exemplu o încălcare flagrantă a regulilor justiţiei naturale în procesul judiciar străin sau direcţionare evident greşită a semnificaţiei autonome a termenului din Convenţie “drepturi privind încredinţarea”. Nimic din toate acestea nu apare aici. Dimpotrivă, judecătorul - nici Johnson J (care ceruse hotărârea) nici Hogg J (care mai târziu a ordonat înapoierea copilului în România) - la 1 august 2005, acţionând pur şi simplu le cererea tatălui, a ordonat ca un expert în legislaţia din România să fie instruit în comun de ambele părţi spre a acoperi exact acelaşi teren pe care tocmai îl acoperiseră Curţile de Apel din România...”
56. Pe toată durata procedurilor din Marea Britanie reclamantului i s-a permis să-şi întâlnească copilul într-un număr de ocazii în centre speciale de contact pe perioade care nu au depăşit două ore. Conform spuselor sale, însă, în ultimii patru ani a reuşit să petreacă numai aproximativ treizeci de ore cu fiul său.
57. Nu reiese că reclamantul ar fi cerut vreodată instanţelor din Marea Britanie să obţină o hotărâre din partea acestora care să-i acorde acces la copil. Totuşi, la o dată nespecificată din 2007 el a cerut Înaltei Curţi din Londra recunoaşterea sentinţei române din noiembrie 2000 (vezi paragraful 7 de mai sus). Curtea nu are cunoştinţă de rezultatul acelui proces.
II. DREPTUL NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL PERTINENTE
58. Prevederile relevante din Codul Român al Familiei au următorul cuprins:
Articolul 43
1. Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti...
3. Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum si de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura si pregătirea lui profesionala..
59. Prevederile relevante din Convenţia de la Haga asupra Aspectelor Civile ale Răpirii Internaţionale de Copii sunt:
Articolul 3
“Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.”
Articolul 5
“În înţelesul prezentei convenţii -
a) "dreptul privind încredinţarea" (’rights of încredinţare’) include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale;
b) dreptul de vizitare (’rights of vizitare’) include dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp în alt loc decât cel al reşedinţei sale obişnuite.
Articolul 7
“Autorităţile centrale urmează să coopereze între ele şi să promoveze o colaborare între autorităţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii.
În special, ele urmează, fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copii sau de pagube pentru părţile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bună voie a copilului sau a înlesni o soluţie amiabilă;
d) pentru schimb de informaţii, dacă se dovedeşte util, privitoare la situaţia socială a copilului;
e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenţiei;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obţină înapoierea copilului şi, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau înlesni, dacă este cazul, obţinerea de asistenţă judiciară şi juridică, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar şi oportun, înapoierea fără pericol a copilului;
i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicării convenţiei şi, pe cât posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale.”
Articolul 8
“Persoana, instituţia sau organismul care pretinde că un copil a fost deplasat sau reţinut prin violarea dreptului privind încredinţarea poate să sesizeze fie autoritatea centrală a reşedinţei obişnuite a copilului, fie pe aceea a oricărui stat contractant, pentru ca acestea să acorde asistenţa lor în vederea asigurării înapoierii copilului...”
Articolul 10
“Autoritatea centrală a statului unde se află copilul va lua sau va face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bunăvoie.”
Articolul 11
“Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgenţă în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie asupra motivelor acestei întârzieri. Dacă răspunsul este primit de către autoritatea centrală a statului solicitat, această autoritate urmează a o transmite autorităţii centrale a statului solicitant sau, dacă este cazul, reclamantului.”
Articolul 13
“Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte: -
a) că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau
b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă.
Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotriveşte la înapoierea sa şi că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se ţină seama de opinia sa.
La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autorităţile judiciare sau administrative urmează să ţină seama de informaţiile puse la dispoziţie de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului privitor la situaţia sa socială.”
Articolul 15
“Autorităţile judiciare sau administrative ale unui stat contractant pot cere, înainte de a dispune înapoierea copilului, ca reclamantul să înfăţişeze o hotărâre sau o atestare emanând de la autorităţile statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, prin care să se constate că deplasarea sau neînapoierea era ilicită în înţelesul art. 3 al convenţiei, în măsura în care această hotărâre sau atestare poate fi obţinută în acest stat. Autorităţile centrale ale statelor contractante acordă asistenţă, în măsura posibilului, reclamantului, spre a obţine o atare decizie sau atestare.”
Articolul 21
“ O cerere vizând organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare poate fi adresată autorităţii centrale a unui stat contractant, potrivit aceloraşi modalităţi, cu o cerere vizând înapoierea copilului.
Autorităţile centrale sunt legate prin obligaţiile de cooperare vizate la art. 7, pentru a asigura exercitarea nestânjenită a dreptului de vizitare şi îndeplinirea tuturor condiţiilor la care exercitarea acestui drept ar fi supusă şi în vederea înlăturării, în măsura posibilului, a obstacolelor de natură a se împotrivi la aceasta.
Autorităţile centrale, fie în mod direct, fie prin intermediari, pot iniţia sau favoriza o procedură legală în vederea organizării sau protejării dreptului de vizitare, precum şi a condiţiilor în care exercitarea acestui drept va putea fi supusă.”
ÎN DREPT
60. În temeiul articolului 8 din Convenţie, reclamantul susţine, inter alia, că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate spre a asigura executarea hotărârii care îi dădea dreptul la vizitarea fiului pentru un total de 82 de zile pe an. Autorităţile române au greşit când i-au permis mamei să scoată copilul din ţară, şi nu l-au asistat în procesele din instanţele din Anglia.
Mai mult, conform reclamantului, nici Marea Britanie nu l-a asistat adecvat să menţină contactul cu copilul sau să asigure înapoierea copilului în România. Au greşit din capul locului când au emis o viză copilului fără consimţământul său şi ulterior netrimiţându-l înapoi în România după expirarea vizei acestuia. Autorităţile au obstrucţionat vizitele reclamantului în Marea Britanie prin interogatorii îndelungate înainte de intrarea sa pe teritoriul britanic. Ele au mai obstrucţionat şi contactele sale cu copilul permiţându-i să aibă întâlniri care au durat maximum două ore în “camere încuiate, sub supravegherea a una sau două persoane străine”. În mai multe ocazii nu i s-a permis să facă fotografii cu fiul său şi a fost obligat să vorbească engleza cu el. Drepturile sale în temeiul articolului 8 au fost încălcate prin procedurile excesiv de îndelungate din instanţele din Anglia. Articolul 8 are următorul cuprins:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie…
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora..”
61. El reclamă de asemenea, în temeiul articolului 6 para. 1 din Convenţie, o încălcare a principiului egalităţii de arme de către instanţele din Marea Britanie deoarece nu i s-a permis să primească nici o informaţie referitoare la fiul său, ceea ce l-a plasat într-o poziţie de inegalitate procedurală faţă de fosta sa soţie. Reclamantul reclamă de asemenea că procesele au fost excesiv de îndelungate atât în instanţele din România cât şi în cele din Marea Britanie. Partea relevantă din articolul 6 para. 1 din Convenţie, are următorul cuprins:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî … asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale civile...”
62. Reclamantul se plânge în fine că atât România cât şi Marea Britanie i-aui încălcat drepturile garantate de Articolul 5 din Protocolul nr. 7 care are următorul cuprins:
“Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică Statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor..”
I. ADMISIBILITATEA RECLAMAŢIILOR
A. Reclamaţia în temeiul Articolului 6 din Convenţie cu privire la pretinsa inechitate a proceselor în instanţele din Marea Britanie
63. Plângerea reclamantului privitoare la încălcarea principiului egalităţii de arme apare ca neîntemeiată. Într-adevăr, reclamantul nu a explicat în ce fel nedezvăluirea adresei fiului său a influenţat negativ sau i-a redus şansele de succes în procesele în instanţele din Marea Britanie în situaţia în care factorul decisiv în aceste procese a fost interpretarea dreptului român al familiei. Ca urmare, această plângere este evident neîntemeiată şi trebuie deci să fie declarată inadmisibilă conform articolelor 35 para. 3 şi 4 din Convenţie.
B. Plângerea în temeiul articolului 8 din Convenţie
64. Reclamantul a susţinut că autorităţile române nu au luat măsuri adecvate spre a asigura executarea hotărârilor instanţelor române care îi acordau dreptul de vizitare a fiului său şi că au permis în mod ilicit ca copilul să părăsească ţara fără consimţământul său. Reclamantul a mai părut nemulţumit de rezultatul proceselor care s-au încheiat cu hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 9 iunie 2005 şi s-a plâns că autorităţile române nu l-au asistat în procesele din instanţele din Anglia.
65. În măsura în care se face referire la Marea Britanie, reclamantul a prezentat numeroase plângeri cum ar fi cea legată de eliberarea ilicită a unei vize copilului său de consulatul Marii Britanii din Bucureşti; de interogarea sa îndelungată înainte de a putea intra pe teritoriul Marii Britanii; durata scurtă a întâlnirilor sale cu copilul şi condiţiile inadecvate ale acelor vizite; interdicţia în mai multe rânduri de a face fotografii fiului său şi de a vorbi româneşte; şi durata excesivă a proceselor în temeiul Convenţiei de la Haga şi de rezultatul acestor procese.
66. În măsura în care este vorba de rezultatul procesului în temeiul Convenţiei de la Haga în ambele jurisdicţii, Curtea reaminteşte că, în temeiul articolului 19 din Convenţie, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor asumate de Părţile Contractante la Convenţie aşa cum sunt interpretate în lumina cerinţelor Convenţiei de la Haga. Totuşi, nu este rolul ei acela de a se ocupa de erorile de facto sau de jure pretins comise de o instanţă naţională decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi şi libertăţi protejate de Convenţie. În cauza de faţă, Curtea ia notă că nu există nici o aparenţă de arbitrariu în procese în oricare dintre ţări. Instanţele din România au fost chemate să interpreteze dreptul român al familiei şi a determina dacă mama acţionase licit când a scos copilul din ţară fără consimţământul tatălui. Hotărârea instanţelor române nu pare să fie nerezonabilă sau contrarie regulilor generale de echitate. Intr-adevăr, reclamantul nu a prezentat nici o dovadă în sprijinul acestei concluzii.
67. Instanţele engleze din ultimă instanţă au făcut uz de interpretarea dată dreptului român al familiei de către instanţele române pentru procedurile aflate pe rol în faţa lor. Sarcina lor a fost să înapoieze copilul în România în eventualitatea în care ar fi fost scos ilicit din ţară. Deoarece instanţele române au constat că copilul fusese deplasat licit din România, instanţele engleze au statuat adecvat şi au respins acţiunea reclamantului. Curtea nu constată nici o indicaţie de arbitrariu sau lipsă de rezonabilitate în deciziile instanţelor engleze în acest sens. Mai mult, reiese clar din hotărârea Camerei Lorzilor că durata procedurilor în cauza de faţă nu a avut nici un efect asupra soluţiei în cauză.
68. În lumina concluziilor de mai sus, Curtea consideră că nu se poate nici susţine că fie pretinsa neîmpiedicare de către autorităţile române a deplasării copilului în Marea Britanie sau faptul că autorităţile din Marea Britanie au eliberat o viză pentru copil şi apoi au refuzat să ordone reîntoarcerea copilului în România au încălcat în sine drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenţie. Mai mult, legat de plângerea reclamantului că autorităţile române nu au asistat reclamantul în procesele din faţa instanţelor engleze, Curtea nu consideră că se poate deduce vreo astfel de obligaţie din articolul 8.
69. În măsura în care reclamantul se plânge că autorităţile ambelor State nu au luat măsurile adecvate spre a asigura exercitarea de către el a dreptului de vizitare a copilului său, Curtea observă mai întâi că procesul iniţiat de reclamant s-a referit exclusiv la legitimitatea deplasării copilului din România. În acest sens, ia notă că Convenţia de la Haga nu împiedică un părinte cu încredinţare unică a unui copil să ia copilul în străinătate (vezi paragraful 59 de mai sus). Mai mult, instanţele române au conchis în cauza de faţă că deplasarea copilului reclamantului nu a fost ilicită în sensul Convenţiei de la Haga. Ca urmare, procesele nu au determinat direct chestiunea dreptului reclamantului de vizitare şi nici rezultatul lor, nici natura lor pretins prelungită nu au avut un impact decisiv asupra exercitării acelui drept. Este adevărat că obiectivul reclamantului în cererea de a fi înapoiat copilul în România a fost acela de a asigura că el avea să poată să-şi exercite dreptul de vizitare care îi fusese acordat de instanţele române şi că atât deplasarea copilului cât şi faptul că acesta a rămas în Marea Britanie pe toată durata proceselor ulterioare a frustrat în anumită măsură reclamantul în exercitarea drepturilor sale. Curtea ia notă, totuşi, că reclamantul a avut posibilitatea de vizitare a copilului său în Marea Britanie pe durata procesului şi că deşi acea vizitare a fost limitată el nu a cerut instanţelor din Anglia nici o extindere a drepturilor sale or sau vreo modificare a modului în care acestea se exercitau. Mai mult, Curtea consideră izbitor faptul că reclamantul nu a cerut în nici un moment să fie înapoiat copilul în România cu titlu temporar în vedere exercitării dreptului său de vizitare, care era în orice caz limitat la optzeci şi două de zile pe an, şi că abia în 2007 a cerut instanţelor engleze recunoaşterea hotărârii instanţei române care îi acorda un drept de vizitare (vezi paragraful 57 de mai sus). În toate aceste circumstanţe, Curtea constată că nici unul din state nu se consideră a nu fi luat măsuri adecvate spre a asigura exercitarea dreptului reclamantului la vizitarea copilului său.
70. După ce a examinat celelalte plângeri ale reclamantului referitoare la ambele State pârâte, Curtea observă că toate sunt fie neîntemeiate şi/sau nedovedite sau acesta nu a epuizat toate căile de atac interne cu privire la acestea. Curtea nu constată deci nici o aparenţă de încălcare a articolului 8 din Convenţie în circumstanţele din această cauză. Această plângere trebuie deci să fie respinsă ca fiind evident neîntemeiată conform articolului 35 para. 3 şi 4 din Convenţie.
C. Plângerea în temeiul articolului 5 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
71. Curtea ia notă că Marea Britanie nu a ratificat Protocolul nr. 7 la Convenţie. Cât despre România, Curtea observă că reclamantul a ridicat problema pentru prima dată în procesele din această ţară. Ca urmare, plângerea este incompatibilă ratione personae referitor la Marea Britanie şi inadmisibilă din punctul de vedere al neepuizării căilor de atac interne referitor la România şi trebuie să fie respinsă conform articolului 35 para. 1, 3 şi 4 din Convenţie.
D. Plângerile în temeiul Articolul 6 din Convenţie cu privire la durata proceselor
72. Curtea consideră că restul plângerilor reclamantului ridică chestiuni de facto şi de jure care sunt suficient de grave pentru ca determinarea lor să depindă de o examinare pe fond, şi nu s-au constatat alte motive de a le declara inadmisibile. Curtea declară ca urmare aceste plângeri admisibile. Conform deciziei sale de a aplica articolul 29 para. 3 din Convenţie (vezi paragraful 4 de mai sus), Curtea va lua imediat în considerare fondul plângerilor.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 PARA. 1 DIN CONVENŢIE
73. Reclamantul a arătat că procesele au fost excesiv de îndelungate atât în instanţele din România cât şi în cele din Marea Britanie.
74. Guvernul României a susţinut că durata totală a proceselor nu a fost excesivă. El a arătat că procesele au fost complexe şi instanţele interne au făcut tot ce le stătea în puteri să le încheie de îndată ce era posibil. În opinia sa, singura perioadă problematică a fost perioada dinainte de examinarea cauzei de către Curtea de Casaţie. Totuşi, acest lucru s-a datorat suprasolicitării excesive a acelei curţi şi nu putea face ca perioada totală să devină excesivă. Părţile însele au contribuit la durata proceselor cerând în mai multe rânduri amânări şi făcând uz de toate căile de atac ordinare posibile în baza dreptului procedural. Pe de altă parte, instanţele din România au acceptat în două ocazii cererile reclamantului de a accelera procesele.
75. Guvernul Marii Britanii a arătat că această cauză a avut o anumită complexitate care a fost subliniată, inter alia, de refuzul reclamantului de a accepta deciziile instanţelor române şi cererile sale ulterioare de a i se permite să prezinte alte dovezi de expertiză cu intenţia de a contesta corectitudinea hotărârii definitive a instanţelor române. Instanţele engleze s-au străduit permanent să finalizeze disputa cât mai rapid posibil. De îndată ce instanţele române s-au pronunţat împotriva reclamantului, conduita reclamantului însuşi a cauzat întârzierea. Dacă acum este clar, ca urmare a unei hotărâri a Camerei Lorzilor, că instanţele inferioare nu ar fi trebuit să achieseze la cererile reclamantului ci ar fi trebuit să respingă cererea sa în temeiul Convenţiei de la Haga de îndată ce era posibil după 18 iulie 2005, este la fel de clar că singura motivaţie a instanţelor în a achiesa la cererile reclamantului a fost aceea de a-i proteja drepturile în temeiul articolelor 6 şi 8 din Convenţie.
76. Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei proceselor trebuie examinat în lumina criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi aceea a autorităţilor competente. Asupra ultimei chestiuni, importanţa mizei pentru reclamant din litigiu trebuie luată în considerare. Este deci esenţial ca procesele ce se referă la încredinţare să fie judecat cu celeritate (vezi, de exemplu, Hokkanen împotriva Finlandei, hotărârea din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 299-A, p. 25, para. 69). O întârziere într-o anumită etapă poate fi tolerată dacă durata totală a proceselor nu poate fi considerată ca excesivă (vezi, de exemplu, hotărârea Pretto şi Alţii împotriva Italiei din 8 decembrie 1983, Seria A nr. 71, p. 16, para. 37).
77. Cât priveşte procesele din instanţele din Marea Britanie, Curtea observă că acestea au început la 6 februarie 2003 şi s-au terminat la 16 noiembrie 2006. Lungimea acestor procese a depins în mare măsură, cel puţin iniţial, de încheierea proceselor din România. Ca urmare a deciziei sale din 9 mai 2003 de a solicita decizia unei instanţe din România în materie conform articolului 15 din Convenţia de la Haga, Înalta Curte din Londra nu putea ajunge la o hotărâre înainte de finalul proceselor din România.
78. După ce a examinat materialele prezentate de părţi, Curtea nu poate constata nici o perioadă îndelungată de inactivitate din partea instanţelor engleze imputabilă acestora. Observă, totuşi, critica pe care Camera Lorzilor a exprimat-o cu privire la decizia primei instanţe de a admite cererea reclamantului de a solicita o nouă opinie de expertiză asupra interpretării dreptului român, după încheierea proceselor din România. Cu toate acestea, Curtea nu consideră că durata suplimentară generată de acea decizie a fost atât de importantă încât să facă durata totală a proceselor să devină nerezonabilă, mai ales ţinând seama de faptul că reclamantul a fost cel ce a cerut Înaltei Curţi să se ceară opinia unui expert, spre a se contesta decizia la care se ajunsese pe baza constatărilor instanţelor din România, astfel încât continuarea proceselor după aceea a fost numai în interesul acestuia.
79. În măsura în care e vorba de lungimea proceselor din România, Curtea observă că acestea au început la 11 iunie 2003 şi s-au încheiat la 9 iunie 2005. Astfel, perioada ce urmează a fi luată în considerare este de aproximativ doi ani.
80. Curtea observă că în temeiul articolului 11 din Convenţia de la Haga orice întârziere în procese care depăşeşte şase săptămâni dă reclamantului dreptul de a cere autorităţilor competente o declaraţie a motivelor întârzierii. Din acest motiv procesele în temeiul Convenţiei de la Haga necesită o celeritate specială. În acest context, Curtea observă câţiva factori care trezesc preocupare. În primul rând observă că mai multe amânări au fost ordonate la începutul proceselor, în ciuda naturii urgente a chestiunii. Mai mult, a fost nevoie de şase luni ca prima instanţă să examineze cauza fără însă a pronunţa o hotărâre pe fond. În plus, deşi instanţele au fost de acord în două rânduri să accelereze procesele, acestea au trebuit ulterior să amâne înfăţişările avansate fiindcă nu se asiguraseră ca observaţiile să fie prezentate înaintea zilei precedente celei a înfăţişării. Ca urmare, în ambele ocazii accelerarea nu a avut efectul dorit. Mai important, însă, Curtea observă că între august 2004 şi mai 2005 nu au fost evoluţii în procesele din instanţele din România. Guvernul a susţinut că aceasta se datora supraîncărcării Curţii de Casaţie din România; totuşi, Curtea nu poate accepta acest argument. În primul rând, nu Curtea de Casaţie a fost aceea care a examinat apelul în casaţie, ci Curtea de Apel Bucureşti. În orice caz, chiar presupunând că întârzierea a avut loc din cauza supraîncărcării Curţii de Casaţie, Curtea reaminteşte că articolul 6 para. 1 impune asupra Statelor Contractante datoria de a-şi organiza sistemele judiciare de aşa manieră încât instanţele lor să poată întruni fiecare din cerinţele sale, inclusiv obligaţia să judece cauzele în termen rezonabil (vezi, printre multe alte autorităţi, Kyrtatos împotriva Greciei, CEDO-2003..., 22 mai 2003, para. 42). În astfel de împrejurări, şi ţinând seama de urgenţa chestiunii, Curtea consideră că lungimea procesului din România nu a satisfăcut cerinţa “duratei rezonabile”.
81. Ca urmare, nu a avut loc o încălcare a articolului 6 para. 1 din Convenţie în ce priveşte Marea Britanie şi a avut loc o încălcare a acelei prevederi în ce priveşte România.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
82. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Daune
83. Reclamantul a reclamat 300.000 euro (EUR) ca daune pecuniare şi EUR 500.000 ca daune non-pecuniare.
84. Guvernul României a susţinut că sumele erau excesive.
85. În măsura în care e vorba de daunele pecuniare, Curtea nu constată nici o legătură cauzală între încălcarea constatată şi daunele pecuniare pretins suferite. Această pretenţie trebuie deci să fie respinsă.
86. În măsura în care e vorba de daunele non-pecuniare, Curtea acceptă că durata excesivă a proceselor din România a cauzat reclamantului daune non-pecuniare, care nu pot fi reparate prin simpla constatare a unei încălcări. Curtea, făcând aprecierea pe baze echitabile, acordă reclamantului EUR 1.000 pentru daunele non-pecuniare.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
87. Reclamantul a mai cerut EUR 106.947,44 drept costuri şi cheltuieli de judecată suportate.
88. Guvernul României a susţinut că suma era excesivă.
89. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant este îndreptăţit la rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate efectiv şi necesar şi au avut un cuantum rezonabil. În cauza de faţă, date fiind informaţiile aflate în posesia sa şi criteriile de mai sus Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de EUR 300 care acoperă costurile pentru procedurile de la Curte.
C. Majorări de întârziere
90. Curtea hotărăşte că este adecvat să aplice majorările de întârziere bazate pe rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Declară în unanimitate admisibilă plângerea în temeiul articolului 6 din Convenţie referitoare la durata excesivă a procesului atât faţă de România cât şi de Marea Britanie;
2. Declară în unanimitate inadmisibilă cealaltă plângere în temeiul articolului 6 şi plângerea în temeiul articolului 5 din Protocolul nr. 7;
3. Declară în majoritate inadmisibilă plângerea în temeiul articolului 8 din Convenţie;
4. Hotărăşte în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 6 para. 1 din Convenţie de către România;
5. Hotărăşte în unanimitate că nu a existat o încălcare a articolului 6 para. 1 din Convenţie de către Marea Britanie;
6. Hotărăşte în unanimitate
(a) Guvernul României urmează să îi plătească reclamantului, în termen de şase luni de la data la care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 para. 2 din Convenţie, EUR 1.000 (o mie euro) pentru daune non-pecuniare, plus orice impozite ce ar putea fi aplicabile, şi EUR 300 (trei sute euro) pentru costuri şi cheltuieli de judecată, plus orice impozite ce ar putea fi aplicabile reclamantului, a se converti în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data achitării;
(b) începând de la data expirării termenului amintit de trei luni şi până la momentul achitării, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană pe durata perioadei de întârziere, la care se vor adăuga trei procente;
7. Respinge în unanimitate restul cererilor de satisfacţie echitabilă ale reclamantului.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 3 iunie 2008, cu aplicarea regulii 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
În conformitate cu articolul 45 para. 2 din Convenţie şi regula 74 para. 2 din Regulamentul Curţii, următoarea opinie parţial divergentă a d-lui B.M. Zupančič este anexată la această decizie.
JCM
SQ
OPINIE PARŢIAL DIVERGENTĂ A JUDECĂTORULUI ZUPANČIČ
Regret că nu mă pot alătura majorităţii în această cauză în măsura în care se referă la inadmisibilitatea plângerii în temeiul articolului 8 din Convenţie.
Reclamantul se plânge că autorităţile din România nu au luat măsuri adecvate spre a executa hotărârea care îi acordase dreptul de vizitare a fiului său pentru un total de 82 de zile pe an. El se mai plânge de faptul că autorităţile din România au permis mamei să scoată copilul din ţară şi nu l-au asistat în procesele din instanţele engleze.
Prima mea ezitare în această cauză a provenit din credinţa mea că nu ar fi trebuit luată o decizie definitivă înainte să devină clar dacă un alt caz, care era în curs de examinare la Secţia a Treia, avea să fie acceptat sau nu în vederea trimiterii la Marea Cameră. Mă refer la Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, o cauză în care structura evenimentelor este în oarecare măsură o imagine în oglindă a situaţiei din această cauză anume. În Maumousseau şi Washington mama a rămas în Franţa şi tatăl a s-a înapoiat în Statele Unite. În cele din urmă, după o pornire radicală de la jurisprudenţa Cour de cassation, copilul – care nu petrecuse niciodată vreo perioadă semnificativă de timp cu tatăl – a fost smuls din mâinile mamei, urcat într-un an avion şi trimis înapoi la New York. Trecerea timpului, care a fost problema centrală în acel caz, făcea să fie nerezonabil– conform criteriilor Convenţiei de la Haga– să se procedeze în acele condiţii la restabilirea relaţiei cu tatăl din New York. Poziţia pe care am luat-o în acea cauză s-a bazat în principal pe fait accompli logic, care nu este neobişnuit în astfel de cazuri, adică, simpla trecere a timpului asociată cu faptul că copilul în cauză a fost privat în asemenea măsură de dragostea şi îngrijirea maternă a mamei. Eu continui să văd îndepărtarea cu forţa în cele din urmă ca o întorsătură a evenimentelor incredibil de tristă şi şocantă.
Dacă Maumousseau şi Washington va fi reconsiderată de Marea Cameră, ceea ce nu ştim în acest moment concret, atunci o anumită logică foarte fundamentală a Convenţiei de la Haga ar trebui să fie interpretată în lumina propriului nostru articol 8 şi unele criterii care ghidează deciziile în cauze similare ar fi confirmate sau stabilite din nou. În opinia mea, ar fi înţelept să se aştepte şi să se vadă dacă astfel de criterii vor intra în vigoare sau nu.
Este de neconceput, în umila mea opinie, să nu privim structura evenimentelor în acest caz concret prin exact aceeaşi lentilă. În esenţă, situaţie este foarte simplă, anume, mama în acest caz a răpit efectiv băiatul şi, fără ştiinţa tatălui şi a autorităţilor, a deplasat copilul într-o ţară îndepărtată. În Maumousseau şi Washington omisiunea mamei a fost considerată de instanţele americane ca fiind o răpire, dar aici, o comportare perfect similară, cu excepţia faptului că mama a răpit activ băiatul, nu a fost considerată nicidecum ilegală. Cum se poate una ca asta?
Dacă în acest caz concret tatăl ar urma aceleaşi căi legale de atac interne şi internaţionale, atunci comportarea mamei ar sfârşi prin a fi încadrată în aceeaşi categorie juridică cu comportarea mamei din Maumousseau şi Washington. Totuşi, tatăl nu a mers pe acestea sau pe alte căi de atac şi ca urmare răpirea efectivă a copilului nu s-a încadrat niciodată în acea definiţie legală. Cauza s-a încheiat aici la această Curte, redusă la o serie de aspecte tehnice legate de întârzieri nerezonabile presupus comise de instanţele din România şi Anglia.
La alt nivel, o analiză a articolului 3 din Convenţia de la Haga asupra Aspectelor Civile ale Răpirii Internaţionale de Copii ne arată că mutarea copilului trebuie considerată ilicită dacă încalcă drepturile la încredinţare, aici ale tatălui, conform legislaţiei Statului în care copilul avea reşedinţa obişnuită imediat înainte de a fi mutat, şi cu condiţia adiţională ca acele drepturi să fie efectiv exercitate, aici atât de tată cât şi de mamă. Tehnic, aplicarea Convenţiei de la Haga depinde aşadar de aplicarea legislaţiei române în materie. O întrebare separată se pune deci, dacă ideea introducerii acestei chestiuni pe rolul instanţelor din România nu este de fapt în conflict cu imperativul primordial al Convenţiei de la Haga. Acest imperativ, după cum am subliniat în opinia noastră divergentă din Maumousseau şi Washington, este timpul. Cu alte cuvinte, dacă aplicarea legislaţiei interne s-a confrunta cu întârzieri nerezonabile în fiecare din aceste cazuri atunci acel fait accompli logic la care se face referire mai sus ar produce întotdeauna un efect nedorit. Este exact ceea ce s-a petrecut în Maumousseau şi Washington, şi de aceea a devenit nerezonabil să fie smuls copilul din mâinile mamei şi pus într-un avion înapoi spre New York.
Totuşi, există o diferenţă semnificativă legat de structura evenimentelor în cauză. în Maumousseau şi Washington litigiul a fost paralel în ambele ţări dar s-a dovedit a fi mai eficient în Statele Unite decât în Franţa. În acest caz concret litigiul din instanţele române a fost complet ineficient, de aceea şi consecinţele nefericite pe care această Curte le-a confirmat acum. Dacă tatăl in această cauză ar fi mers pe aceleaşi căi de atac ca dl. Washington în cauza sa, acţiunea mamei ar fi fost probabil considerată ca o răpire. Totuşi, cauza s-a împotmolit în instanţele din România şi acţiunea internaţională nu s-a materializat niciodată. Dacă, pe de altă parte, instanţele americane din Comitatul Duchess din Statul New York s-ar fi preocupat să efectueze o analiză complexă a legislaţiei franceze, înainte de plecarea de la precedent a Cour de cassation, dl. Washington nu ar fi reuşit niciodată cu cazul său.
Dar acestea sunt amănunte tehnice. Rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului în mod sigur nu a fost prevăzut ca unul în care formula nefericită de a condamna formalismul legal – summum jus, summa injuria! – ar fi urmat să prevaleze. Funcţia subsidiară a curţii internaţionale este tocmai de a reteza astfel de noduri gordiene de amănunte tehnice juridice şi de a vedea realitatea cu o doză mare de bun simţ şi conştientizare a justiţiei.
Aici avem de a face cu un tată care a fost efectiv lipsit de copilul său iar în Maumousseau şi Washington aveam un copil care a fost efectiv lipsit de mama sa. Nu poate fi contestat faptul că deplasarea clandestină a copilului din acest caz a fost ilicită pentru că acum nu se mai poate nega faptul că distanţa dintre Bucureşti şi Marea Britanie, date fiind cerinţele financiare implicate, l-a privat pe tată de dreptul său de a-şi vedea fiul în total timp de 82 de zile pe an. Nici o cantitate de artificii juridice nu poate ascunde acel fapt simplu, după cum în Maumousseau şi Washington nimic nu ar putea ascunde faptul că acel copil a fost smuls din mâinile mamei ei care o îngrijise toată viaţa.
Legitimitatea şi impactul moral al hotărârilor acestei Curţi depind de acest contact direct cu realitatea. Nu ar trebui să fim seduşi de formalismul juridic.
| ← Sandor Kocsis contra Romaniei - Indemnizatie de concediu... | Hirschhorn contra României - Decretul de nationalizare 52/1959.... → |
|---|
