Davidescu contra Romaniei - Revendicare imobiliara. Decretul de naţionalizare nr. 92/1950
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza DAVIDESCU împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 2252/02)
Hotărâre
Strasbourg
16 noiembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Davidescu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON
Doamnele I. ZIEMELE
I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 24 octombrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 2252/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Ioan Ilus Davidescu (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 21 septembrie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de Doamna Maria Despa care a fost înlocuită de Doamna Aurelia Popescu. În prezent este reprezentat de Doamna Nicoleta Popescu, avocată în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 24 mai 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
5. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al reglementării).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamantul s-a născut în 1943 şi locuieşte la Sinaia.
6. În 1950, în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950 statul a intrat în posesia unui bun imobiliar, situat la nr. 26 în strada Popa Savu, în Bucureşti şi format dintr-un imobil cu trei apartamente şi terenul aferent, care aparţinea mătuşii reclamantului.
7. La 15, 25 octombrie şi 13 decembrie 1996 societatea H, administratora bunurilor statului, a vândut soţilor C.S, soţilor M. şi respectiv soţilor C.I. apartamentele nr. 2, 1 şi 2 situate în imobilul în chestiune, unde locuiau în calitate de locatari.
1. Acţiune în revendicare
8. La 3 iunie 1997 reclamantul, menţionând că în temeiul decretului nr. 92/1950, bunurile ce aparţineau anumitor categorii sociale erau scutite de naţionalizare şi că mătuşa sa făcea parte din una din aceste categorii, a înaintat la judecătoria Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliară împotriva primăriei Bucureşti şi a societăţii H.
9. Printr-o sentinţă din 19 septembrie 1997 judecătoria a dat câştig de cauză acţiunii reclamantului, pe motiv că statul intrase în posesia imobilului fără titlu valabil şi a ordonat părţilor pârâte să-i restituie imobilul. Părţile pârâte, deşi au fost citate legal în procedură, nu s-au prezentat şi nu au prezentat un memoriu în apărare. Asupra apelului părţilor, printr-o hotărâre definitivă din 9 aprilie 1998, tribunalul Bucureşti a confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă.
10. Printr-un proces-verbal din 9 septembrie 1998 reclamantul a fost pus în posesia imobilului şi terenului, dar a constatat cu acest prilej că cele trei apartamente ale imobilului fuseseră vândute anterior locatarilor. Printr-o hotărâre din 7 octombrie 1998 primarul municipiului Bucureşti a ordonat restituirea imobilului aflat în litigiu reclamantului.
11. Prin scrisoarea din 29 ianuarie 2001 primăria l-a informat pe reclamant că cererea sa de a i se restitui imobilul în cauză în temeiul dispoziţiilor legii nr. 112/1995 fusese respinsă pe motiv că imobilul îi fusese deja restituit prin hotărârea definitivă din 19 septembrie 1997.
2. Acţiune în anulare a contractelor de vânzare
a) acţiune în anulare a contractului de vânzare a apartamentului nr. 1
12. La 15 februarie 1999 reclamantul a sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva primăriei Bucureşti, societatea H şi soţii M, în anulare a contractului de vânzare încheiat la 25 octombrie 1996 şi în subsidiar în revendicare a acestui apartament. Reclamantul se baza pe sentinţa definitivă din 19 septembrie 1997 prin care judecătoria Bucureşti a constatat dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Între altele, a cerut anularea contractului de vânzare pentru ilegalitate, susţinând că părţile au fost de rea credinţă cu ocazia încheierii sale, în măsura în care ştiau la data semnării contractului că reclamantul făcuse demersuri pentru a i se restitui imobilul.
13. Printr-o sentinţă din 26 ianuarie 2000 judecătoria a respins cererea sa de anulare a contractelor, pe motiv că acest contract fusese încheiat înainte de data înaintării de către reclamant a acţiunii sale în revendicare, că acesta din urmă nu a adresat o comunicare părţilor asupra demersurilor sale şi că contractul respecta dispoziţiile legii nr. 112/1995. În privinţa cererii reclamantului de revendicare a apartamentului, judecătoria a respins-o pe motiv că avea un caracter subsidiar şi că nu fusese sesizată asupra acestui lucru decât în vederea ordonării restituirii imobilului după anularea contractului de vânzare litigios. În măsura în care, în cazul în speţă, contractul de vânzare nu fusese anulat, nu putea hotărî asupra acţiunii în revendicare a reclamantului. Judecătoria a considerat că admisibilitatea acţiunii în revendicare depindea de admisibilitatea cererii în anulare a contractului de vânzare şi că în cazul în speţă nu trebuia să compare titlurile de proprietate ale părţilor.
14. La data de 14 februarie 2000 reclamantul a înaintat apel, menţionând că contractul de vânzare era ilegal şi că acţiunea sa în revendicare nu avea un caracter subsidiar. Între altele, el susţinea că judecătoria, în virtutea rolului său activ, ar fi trebuit din oficiu să compare titlul său cu cel al soţilor M.
15. Printr-o hotărâre din 15 decembrie 2000 tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului în privinţa anulării contractului de vânzare. El a validat contractul de vânzare pe motiv că părţile au fost de bună credinţă cu ocazia încheierii sale. Fiind vorba despre cererea de revendicare a apartamentului, tribunalul a dat câştig de cauză apelului reclamantului şi a comparat titlurile părţilor în litigiu. El a considerat că titlul de proprietate al soţilor M. era preferabil din cauza faptului că statul nu mai era proprietarul imobilului în momentul în care a pronunţat sentinţa definitivă din 19 septembrie 1997 care îi ordona să restituie bunul în litigiu reclamantului.
16. La 18 ianuarie 2001 reclamantul a înaintat un recurs, susţinând că tribunalul nu a apreciat corect probele în privinţa cererii sale de anulare a contractului de vânzare. De asemenea, a menţionat că în cererea sa de chemare în justiţie nu cerea compararea titlurilor de proprietate şi că în consecinţă tribunalul hotărâse ultra petita.
17. Printr-o hotărâre definitivă din 20 septembrie 2001 curtea de apel Bucureşti i-a respins recursul. Ea a confirmat temeinicia decizie pronunţate în primă instanţă în partea sa privind valabilitatea contractului de vânzare. Ea a notat de asemenea, după ce a interpretat cererea de chemare în justiţie a reclamantului, că acesta din urmă nu intenţiona, într-adevăr, să ceară compararea titlurilor de proprietate.
b) acţiunea în anulare a contractului de vânzare a apartamentului nr.2
18. La data de 16 februarie 1999 reclamantul a sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva primăriei Bucureşti, societatea H şi soţii C.I., în anulare a contractului de vânzare din 13 decembrie 1996, pentru ilegalitate şi în subsidiar în revendicare a apartamentului.
19. Printr-o sentinţă din 19 ianuarie 2000 judecătoria a respins acţiunea reclamantului pe motiv că contractul fusese încheiat înainte de 9 aprilie 1998 şi că părţile au fost de bună credinţă cu ocazia încheierii sale. Printr-o hotărâre din 30 noiembrie 2000 tribunalul a dat parţial câştig de cauză apelului reclamantului, a constatat valabilitatea contractului de vânzare din cauza bunei credinţe a soţilor C.I. dar, după ce a comparat titlurile de proprietate ale reclamantului şi soţilor C.I., a dat dreptate primului.
20. Asupra recursului soţilor C.I. printr-o hotărâre definitivă din 3 aprilie 2001, Curtea de apel Bucureşti a casat această hotărâre şi a respins apelul reclamantului, pe motiv că tribunalul se pronunţase ultra petita asupra revendicării.
21. Printr-o decizie din 24 mai 2002 Curtea Supremă de Justiţie a dat câştig de cauză recursului în anulare înaintat de procurorul general la cererea reclamantului şi în favoarea acestuia, a casat cele trei hotărâri pronunţate în timpul primei faze procedurale şi a trimis cauza la judecătorie.
22. La 12 septembrie 2002 reclamantul şi-a precizat acţiunea, susţinând că avea două capete de cerere distincte şi nu subsidiare, şi anume anularea contractului de vânzare şi revendicarea apartamentului nr. 2.
23. Printr-o sentinţă din 19 decembrie 2002 judecătoria a respins acţiunea în anulare a contractului de vânzare, pe motiv că cumpărătorii au fost de bună credinţă cu ocazia încheierii contractului. De altfel, judecătoria a dat câştig de cauză acţiunii în revendicare a reclamantului. Comparând titlurile de proprietate ale părţilor în litigiu, el a considerat că titlul reclamantului era preferabil din cauza faptului că naţionalizarea imobilului fusese ilegală şi că, în consecinţă, statul nu fusese niciodată proprietarul bunului.
24. Printr-o hotărâre din 4 iunie 2003 tribunalul Bucureşti a respins atât apelul reclamantului cât şi pe cel al soţilor C.I.
25. Printr-o hotărâre definitivă din 8 noiembrie 2003 Curtea de apel Bucureşti a dat câştig de cauză recursului soţilor C.I. şi a respins acţiunea în revendicare a reclamantului. Curtea de apel, referindu-se la articolul 46 § 2 al legii nr. 10/2001 asupra regimului juridic al bunurilor imobile naţionalizate în timpul regimului comunist, a considerat că numai buna credinţă a cumpărătorilor era suficientă pentru a face să prevaleze titlul lor de proprietate asupra celui al reclamantului. Prin urmare, a respins de asemenea acţiunea reclamantului în revendicare a apartamentului respectiv.
c) acţiunea în anulare a contractului de vânzare a apartamentului nr. 3
26. La data de 11 februarie 1999 reclamantul a sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva primăriei Bucureşti, societatea H şi soţii C.S. în anulare a contractului de vânzare din 15 octombrie 1996 pentru ilegalitate.
27. Printr-o sentinţă din 3 aprilie 2000 judecătoria a respins acţiunea sa, pe motiv că contractul fusese încheiat înainte de 9 aprilie 1998 şi că reclamantul nu dovedise că părţile erau de rea credinţă în momentul încheierii sale.
28. Printr-o hotărâre din 9 octombrie 2000 tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului. El a constatat că interesatul nu a dovedit că a comunicat pârâţilor intenţia sa de a revendica imobilul.
29. Printr-o hotărâre definitivă din 14 septembrie 2001 Curtea de apel Bucureşti a respins recursul reclamantului şi a confirmat sentinţele pronunţate în primă instanţă şi în apel.
3. Demersuri pentru a obţine restituirea imobilului în litigiu în conformitate cu dispoziţiile legii nr. 10/2001
30. La 19 iulie 2001 reclamantul a adresat o comunicare primăriei Bucureşti pentru a obţine restituirea imobilului situat la nr. 26 în strada Popa Savu, în Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor legii nr. 10/2001
31. Din dosar reiese că nici până astăzi reclamantul nu a primit nici-un răspuns la cererea sa.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
32. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu contra României ([GC] nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
33. Legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care au dreptul persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat şi a cărei sumă este fixată în urma unei proceduri administrative de către o comisie centrală, este constituită dintr-o participaţie la un organism de plasare a valorilor mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea. În principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, articolul 3 al legii mai sus menţionată precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.
34. La 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă în registrul comerţului al Municipiului Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acţiuni emise de Proprietatea şi ca aceste acţiuni să poată face ulterior obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiară, trebuie ca mai întâi să se urmeze procedura de acceptare din partea Consiliului Naţional al Valorilor Mobiliare (“CNVM”). Conform calendarului estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
35. Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale, din cauza vânzării de către stat a apartamentelor în litigiu. El invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
36. Curtea constată că cererea nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
37. Citând între altele cauzele Brezny şi Brezny contra Slovaciei ((decizie), nr. 23131/93, 4 martie 1996), Kopecky contra Slovaciei (GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004) şi Constandache contra României ((decizie), nr. 46312/99, 11 iunie 2002), Guvernul consideră că Curtea nu este competentă ratione temporis pentru a examina împrejurările naţionalizării imobilului în litigiu, care a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României.
38. Guvernul consideră că reclamantul nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 în momentul vânzărilor apartamentelor locatarilor, deoarece dreptul său de proprietate asupra imobilului nu a fost recunoscut printr-o sentinţă judiciară definitivă înainte de aceste vânzări. De altfel, cu ocazia vânzării apartamentelor terţilor statul avea un titlu de proprietate valabil asupra acestor apartamente.
39. Deşi sentinţa din 9 aprilie 1998 a dat câştig de cauză acţiunii în revendicare a reclamantului, acesta din urmă nu şi-a înscris dreptul de proprietate în registrul funciar şi nu a plătit impozit pentru imobil (Zwierzynsky contra Poloniei, nr.34049/96, 19 iunie 2001). Guvernul subliniază că, la fel ca în cauza Constandache citată anterior, reclamantul şi-a îndreptat acţiunea în revendicare împotriva statului care, în momentul acţiunii, nu mai era proprietarul imobilului din cauza vânzării sale unor terţi. Prin urmare, el consideră că sentinţa din 19 aprilie 1998 nu putea face să apară un drept de proprietate în favoarea reclamantului asupra imobilului în cauză. Între altele, hotărârea definitivă din 9 aprilie 1998 de constatare a dreptului de proprietate al reclamantului nu era opozabilă terţilor cumpărători.
40. Chiar presupunând că sentinţele pronunţate de instanţele naţionale constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, Guvernul consideră că era prevăzută de lege, în special de codul civil şi codul de procedură civilă precum şi de dispoziţiile legilor nr. 112/1995 şi 10/2001, şi urmărea un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor altuia. În opinia sa, această ingerinţă era proporţională cu scopul urmărit, în măsura în care instanţele naţionale au recunoscut valabilitatea contractelor de vânzare încheiate mai înainte ca reclamantul să sesizeze tribunalul cu o acţiune în revendicare.
41. Guvernul consideră că reclamantul putea obţine o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 modificată de legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor articolului 1 al Protocolului nr. 1.
42. În fine, Guvernul cere Curţii să ia în calcul reforma instituită de legea nr. 247/2005, care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire şi, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedeşte imposibilă, să acorde o despăgubire sub forma unei participaţii la un organism de plasament colectiv al valorilor mobiliare.
43. Reclamantul contestă teoria Guvernului. În opinia lui naţionalizarea a fost ilegală şi, prin urmare, statul a vândut apartamentele în cauză pe vremea când acesta nu era proprietarul lor. El prezintă de asemenea copii de pe chitanţele fiscale care fac dovada plăţii impozitului pentru imobil.
44. Reclamantul consideră că statul refuză să execute decizia internă din 19 septembrie 1997 în condiţiile în care nu a fost nici contestată nici anulată de instanţele naţionale.
45. Curtea aminteşte că în cauza Străin citată anterior ea a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, cmbinat cu lipsa totală a despăgubirii, constituia o privare de proprietate contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin citat anterior, §§ 39 şi 59).
46. În plus, în cauza Păduraru citată anterior (§ 112) Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Curtea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, în condiţiile în care dispunea de o sentinţă definitivă de condamnare a statului să il restituie.
47. În cazul în speţă Curtea nu vede nici-un motiv pentru care să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind vizibil aceeaşi. După exemplul cauzelor Păduraru şi Porteanu (§ 33 al acestei cauze), în prezenta cauză, nişte terţi au devenit proprietarii apartamentelor în litigiu mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestor bunuri să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi, la fel ca în aceste cauze, precum şi în cauza Străin, reclamantul a fost recunoscut în cazul în speţă drept proprietar legitim, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării (paragrafele 9 şi 10 de mai sus).
48. Curtea aminteşte de asemenea că în cauza Brumărescu contra României ([GC], nr. 28342/95, §§ 69-70, CEDO 1999-VII), dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat printr-o sentinţă definitivă datând din 1993, era pus în discuţie de terţul intervenient, care pretindea că are un drept de proprietate asupra unei părţi din acelaşi bun în baza unui act de cumpărare datând din 1973. Pe această temă Curtea a spus că procedura demarată la ea de Dl. Brumărescu împotriva statului român nu putea produce efecte decât asupra drepturilor şi obligaţiilor acestor părţi (Brumărescu citat anterior, § 69). Ea a confirmat această abordare în hotărârea sa asupra reparaţiei echitabile, punând în sarcina statului român obligaţia de a restabili dreptul de proprietate al Domnului Brumărescu, “sub rezerva oricărei pretenţii” pe care terţul intervenient o putea avea asupra unei părţi din proprietatea reclamantului (Brumărescu contra României (reparaţie echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 22 in fine, CEDO 2001-1).
49. Curtea constată că vânzarea de către stat a bunului reclamantului, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea să se vândă decât bunurile naţionalizate legal, îl împiedică pe acesta să beneficieze de dreptul său.
50. Între altele, Curtea constată că, deşi Guvernul suţine că reclamantul avea dreptul de a obţine o reparaţie, nici-o despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, reclamantul a depus la 19 iulie 2001 o cerere de restituire a bunului în temeiul legii nr. 10/2001, între timp completată de legea nr. 247/2005, dar nu a promit nici până astăzi vreun răspuns, nici asupra restituirii solitate, nici în privinţa despăgubirii la care susţine Guvernul că ar avea dreptul.
51. Curtea observă că deşi la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001, operaţiile prealabile acordării unei despăgubiri efective nu s-au efectuat până în prezent şi că conform calendarului estimativ al Proprietatea, intrarea sa efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006 (paragrafele 33 şi 34 de mai sus).
52. Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în temeiul legii nr.10/2001 ar fi admisibilă şi ar putea face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod ce ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului şi că cererea sa întemeiată pe legea mai sus menţionată nu a făcut obiectul nici-unei examinări de peste cinci ani. În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor restituite în temeiul unei sentinţe definitive (Porteanu citat anterior, § 34).
53. În consecinţă, Curtea consideră că împiedicarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, l-au făcut să sufere o greutate disproporţionată şi excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1.
54. Prin urmare, s-a încălcat această dispoziţie.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE LA ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
55. Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurilor în anulare a contractelor de vânzare încheiate între stat şi foştii locatari şi privind apartamentele nr. 1, 2 şi 3 ale imobilului, menţionând, în special, că instanţele naţionale au interpretat legislaţia internă şi dovezile în mod greşit. El invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei care prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale_ de către un tribunal_ , care va decide_ asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil_ ”.
A. Asupra admisibilităţii
56. Curtea constată că plângerea nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
57. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 45-50 şi 53 de mai sus, că nu trebuie să se hotărască asupra fondului plângerii (a se vedea, mutatis mutandis şi între altele, Laino contra Italiei [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-1, Zanghi contra Italiei, hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, pag. 47, § 23, şi Biserica catolică din Canea contra Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50).
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
58. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
59. Reclamantul cere restituirea imobilului. Dacă restituirea nu mai este posibilă, el cere suma de 345.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea imobilului. Reclamantul prezintă o expertiză pe care o consideră incorectă şi conform căreia valoarea imobilului în litigiu este de 112.985 euro. El solicită de asemenea, cu titlu de prejudiciu moral, suma de 105.525 euro reprezentând chiriile neîncasate din 30 septembrie 1949 până la 30 noiembrie 2005 pentru apartamentele în cauză.
60. Guvernul consideră că valoarea imobilului este de 84.943 euro, aşa cum reiese din opinia unui expert pe care o prezintă. În privinţa prejudiciului moral, el consideră că pretenţiile privind chiriile neîncasate nu au făcut obiectul prezentei cereri şi nu au fost niciodată aduse în faţa instanţelor naţionale. De altfel, el menţionează că Convenţia a intrat în vigoare în privinţa României la 20 iunie 1994 şi consideră că pretinsul prejudiciu cerut de reclamant trebuie să fie raportat la data la care deciziile de respingere a acţiunilor sale în anulare a contractelor de vânzare au căpătat forţă de lucru judecat.
61. Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenţiei şi suferinţele invocate de reclamant şi că hotărârea Curţii de constatare a unei eventuale încălcări a Comvenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral.
62. În observaţiile sale suplimentare, Guvernul remarcă faptul că, aşa cum a fost cazul în cauza Broniowski contra Poloniei ([GC], nr. 31443/96, § 149, CEDO 2004-V), trebuie luată în considerare ampla putere discreţionară a statului pentru a alege măsurile vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale ş pentru a avea timpul necesar punerii lor în pratică. El consideră că adoptatea legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest mecanism va devenit efectiv într-un termen rezonabil. Astfel, conform Guvernului, întârzierea în acordarea unei despăgubiri reprezintă o circumstanţă excepţională.
63. În observaţiile sale ca răspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului, reclamantul consideră că modificarea legislativă adusă prin legea nr. 247/2005 a instituit un sistem greoi şi ineficient, care anunţă despăgubiri în perspectivă, chiar iluzorii. Trebuie menţionat că legea respectivă nu reglementează situaţia imobilelor restituite foştilor proprietari, cum ar fi reclamantul, printr-o decizie judiciară definitivă. Între altele, deşi Proprietatea a fost constituită în decembrie 2005, ea încă nu este operaţională.
64. Referindu-se la cauzele Străin şi Păduraru citate anterior, reclamantul consideră că dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări ar putea justifica în principiu, limitările la o despăgubire, aceste circumstanţe nu ar putea prevala în detrimentul principiilor care reglementează Convenţia. În orice caz, în opinia sa, o lipsă totală a despăgubirii nu s-ar putea justifica chiar şi într-un context excepţional.
65. Reclamantul contestă de asemenea imparţialitatea expertului care a realizat raportul prezentat de Guvern, susţinând că existenţa unui contract de prestări servicii între acesta din urmă şi expert este în sine de natură să afecteze imparţialitatea acestuia. El oferă punctul de vedere al unui expert asupra expertizei realizate în cazul în speţă şi conform căruia valoarea imobilului este de 449.000 euro.
66. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Iatridis contra Greciei (reparaţie echitabilă), [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
67. În circumstanţele speţei Curtea consideră că restituirea apartamentelor nr. 1, 2 şi 3, situate la nr. 26 în strada Popa Savu, în Bucureşti, aşa cum a fost ordonată de sentinţa definitivă pronunţată pe 19 iulie 1997 de Judecătoria Bucureşti ar pune reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În orice caz, dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoate valorii actuale a apartamentelor.
68. În acest sens, Curtea constată cu interes că legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate a restituirii de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de vânzare a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16 şi 43 ale legii).
69. În cazul în speţă, în privinţa stabilirii sumei despăgubirii ce ar putea fi plătită reclamantului, Curtea constată că cele două părţi au prezentat expertize asupra valorii imobilului aflat în litigiu. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 130.000 euro.
70. În privinţa sumelor cerute cu titlu de prejudiciu moral pentru nefolosirea apartamentelor, calculate în funcţie de preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate face speculaţii asupra posibilităţii şi venitului obţinut în urma unei închirieri a apartamentului respectiv (Buzatu contra României, nr.34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
71. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 6.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli şi taxe
72. Reclamantul cere de asemenea 5.950 euro pentru cheltuielile şi taxele plătite la instanţele interne şi pentru cele plătite în faţa Curţii, precum şi pentru cheltuielile de pregătire a documentaţiei şi cele legate de traducerea documentelor şi trimiterea lor la Curte. El oferă acte doveditoare pentru 1.423,676 euro. Prin scrisoarea din 23 mai 2006, după ce a ales un nou reprezentant care a răspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului asupra articolului 41 al Convenţiei, reclamantul şi-a mărit pretenţiile asupra cheltuielilor prilejuite de procedura în faţa Curţii de 2.675 euro, prezentând drept act doveditor convenţia privind onorariile semnată cu noul său reprezentant.
73. Guvernul constată că reclamantul nu a prezentat acte doveditoare pentru toată suma cerută şi că ar fi trebuit să ceară rambursarea cheltuielilor angajate în faţa instanţelor interne în procedurile derulate în plan intern. El nu se opune acordării reclamantului a unei sume corespunzătoare cheltuielilor necesare, legate de procedura judiciară internă şi de cele în faţa Curţii şi care au fost suficient demonstrate.
74. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 euro toate cheltuielile la un loc şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
75. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide că nu trebuie examină în fond plângerea inspirată din articolul 6 § 1 al Convenţiei;
4. Decide
că statul pârât trebuie să restituie reclamantului imobilul situat la numărul 26 din strada Popa Savu în Bucureşti, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei; că dacă nu o va face statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 130.000 euro (una sută treizeci mii euro) pentru dauna materială; că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamantului 6.000 euro (şase mii euro) pentru dauna morală şi 2.000 euro (două mii euro) pentru cheltuieli şi taxe, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, de transformat în lei la cursul de schimb din ziua efectuării plăţii;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 16 noiembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefierPreşedinte
| ← Belasin contra Romaniei - Restituire imobil. Titlu stat... | Dima contra Romaniei - Aplicarea rectroactiva a Legii nr. 8/1996... → |
|---|
