Ungureanu contra Romaniei - Apartament confiscat de stat in temeiul decretului nr. 223/1974
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza UNGUREANU împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 23354/02)
Hotărâre
Strasbourg
9 noiembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Ungureanu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON
Doamna I. ZIEMELE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 19 octombrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 23354/02) îndreptată împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui stat, Domnul Andrei Ungureanu şi Doamna Cornelia Mariana Ungureanu (“reclamanţii”), a sesizat Curtea la data de 3 iunie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de A. Vasiliu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna R. Rizoiu, apoi de Doamna B. Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Cererea a fost repartizată secţiei a treia a Curţii (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § al regulamentului.
4. La data de 24 iunie 2005, preşedintele celei de-a treia secţii a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
5. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al reglementării).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamanţii s-au născut în 1942 şi respectiv în 1945 şi locuiesc la New York.
7. La 7 noiembrie 1974 părinţii primului reclamant i-au dăruit un teren pe care reclamanţii au construit un apartament (“apartamentul nr. 3”). Apartamentul este situat la etajul doi al casei situate la nr. 15, în str. Dr. Eugen Iosif, la Bucureşti şi este format din trei camere şi din terenul aferent de 180 m².
8. La data de 10 septembrie 1986 statul a confiscat, în temeiul decretului nr. 223/1974, jumătate din apartament. La data de 13 mai 1987 statul, invocând acelaşi decret, a confiscat cealaltă jumătate.
1. Acţiune în revendicare
9. În 1993 reclamanţii au sesizat judecătoria sectorului 5 Bucureşti cu o acţiune în revendicare a bunului.
10. Printr-o sentinţă din 7 iulie 1995, judecătoria a respins acţiunea reclamanţilor, considerând că statul era adevăratul proprietar al bunului, din cauza efectului constitutiv de proprietate al decretului nr. 223/1974, în urma emigrării reclamanţilor. Reclamanţii au înaintat apel împotriva acestei sentinţe.
11. Printr-o decizie din 23 ianuarie 1996, tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor datorită neplăţii taxei de timbru. Această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre din 8 martie 1996 a Curţii de apel Bucureşti.
2. Cerere administrativă
12. La 20 iunie 1996 reclamanţii au cerut comisiei de aplicare a legii nr. 112/95 (“comisia”) restituirea în natură a apartamentului nr. 3.
13. Printr-o decizie administrativă din 23 octombrie 1996 comisia a acordat reclamanţilor o despăgubire în sumă de 24.846.348 lei româneşti (ROL), adică în jur de 6.692 euro (EUR) pentru bunul lor.
3. Vânzarea apartamentului nr. 3
14. La data de 30 septembrie 1996 societatea “C”, administratorare bunurilor imobiliare ale statului, reprezentată de F.V., directorul său general, a vândut apartamentul în litigiu lui F.V. (aceeaşi persoană cu reprezentantul societăţii “C”) şi lui F.N., soţia acestuia.
4. Contestarea deciziei administrative
15. În 1996 reclamanţii au sesizat judecătoria sectorului 5 Bucureşti cu o contestaţie împotriva deciziei administrative din 23 octombrie 1996. Ei cereau restituirea în natură a apartamentului şi interdicţia vânzării bunului lor locatarilor.
16. Printr-o sentinţă din 27 ianuarie 1997 judecătoria sectorului 5 Bucureşti a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată. Judecătoria a considerat că reclamanţii nu îndeplineau condiţiile prevăzute de legea nr. 112/95 pentru restituirea bunului în natură.
17. La apelul reclamanţilor, pe data de 31 octombrie 1997, tribunalul Bucureşti a casat sentinţa şi a anulat decizia administrativă în privinţa acordării unei despăgubiri, a ordonat autorităţilor administrative să restituie reclamanţilor apartamentul în natură şi a respins cererea lor privind interdicţia de vânzare. Tribunalul a considerat că statul nu deţinea un titlu valabil asupra bunului revendicat. În lipsa recursului, această sentinţă a devenit definitivă. La 6 aprilie 1998 Primarul municipiului Bucureşti a ordonat restituirea în natură a apartamentului.
5. Cerere de revizuire şi contestare în anulare
18. Pe 17 septembrie 1998, în urma unei cereri de revizuire formulată de Primăria Bucureşti, tribunalul Bucureşti a casat hotărârea din 31 octombrie 1997, pe care el însuşi a pronunţat-o, din cauza existenţei sentinţelor contradictorii.
19. Printr-o hotărâre din 9 februarie 1999, la recursul reclamanţilor, Curtea de apel Bucureşti a casat sentinţa din 17 septembrie 1998 pe motiv că cererea de revizuire formulată de primărie era tardivă.
20. Printr-o hotărâre din 14 septembrie 1999, Curtea de apel Bucureşti a declarat inadmisibilă cererea de contestare în anulare formulată de primărie împotriva hotărârii din 9 februarie 1999.
6. Acţiune în anulare a contractelor de vânzare
21. Printr-o acţiune înaintată pe 29 mai 1999 împotriva terţilor cumpărători, primăriei municipiului Bucureşti şi societăţii “C”, reclamanţii au cerut judecătoriei sectorului 5 Bucureşti să constate nulitatea contractului de vânzare. Ei au menţionat că contractul a fost încheiat cu fraudarea legii nr. 112/95, deoarece procedura de restituire prevăzută de această lege încă nu era soluţionată definitiv. Ei au denunţat de asemenea reaua credinţă a părţilor contractante care cunoşteau, în momentul încheierii contractului, demersurile în vederea restituirii bunului.
22. Considerând că terţii cumpărători au încheiat contractul respectând dispoziţiile legii nr. 112/95 şi că erau de bună credinţă, deoarece reclamanţii nu au demonstrat că ştiau de existenţa acţiunii în revendicare, tribunalul, printr-o sentinţă din 13 decembrie 2000, a respins acţiunea acestora din urmă.
23. La apelul şi recursul reclamanţilor, prin două hotărâri din 29 iunie şi 14 decembrie 2001, tribunalul Bucureşti şi Curtea de apel Bucureşti au confirmat această sentinţă.
7. Cerere de restituire cu aplicarea legii nr. 10/2001
24. Din elementele dosarului reiese că în 2001 reclamanţii au depus la Primăria Bucureşti o cerere de restituire a bunului în litigiu în integralitatea sa. Printr-o scrisoare din 27 mai 2002 Primăria Bucureşti a respins cererea reclamanţilor, indicându-le posibilitatea de a primi, pe viitor, o despăgubire pentru pierderea bunului.
8. Noua acţiune în revendicare
25. În 2002 reclamanţii au formulat împotriva lui F.V. şi F.N. o acţiune în revendicare a bunului. La judecătoria sectorului 5 Bucureşti ei au reclamat caracterul precar al titlului de proprietate al cumpărătorilor, pe motiv că se baza pe un contract de vânzare încheiat cu statul care era un “non dominus”. Reclamanţii s-au bazat de asemenea pe hotărârea definitivă din 31 octombrie 1997 a tribunalului Bucureşti şi pe decizia administrativă din 6 aprilie 1998 a Primăriei Bucureşti care ordona restituirea bunului. Ei au cerut de asemenea evacuarea lui F.V. şi F.N.
26. Pe 9 octombrie 2002 tribunalul le-a respins acţiunea din cauza lipsei unei notificări exprese din partea lor, înainte de 30 septembrie 1996, data încheierii contractului de vânzare, pentru a informa pe F.V. şi pe F.N. asupra intenţiei lor de a revendica bunul.
27. Printr-o hotărâre din 12 februarie 2003 tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor la neîntemeiat. Pe 19 septembrie 2003, în urma recursului reclamanţilor, Curtea de apel Bucureşti a confirmat sentinţele pronunţate în prima şi a doua instanţă.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
28. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu contra României ([GC] nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE LA ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
29. Reclamanţii se plâng de lipsa de imparţialitate a tribunalelor care au examinat acţiunea lor în anulare a contractului de vânzare, deoarece acestea ar fi favorizat locatarii care ocupau bunul în litigiu pe toată durata desfăşurării procedurii interpretând în mod subiectiv dispoziţiile legii nr. 112/95. Ei invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei care prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale_ de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit de lege, care va decide_ asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil_ ”.
30. În privinţa garanţiei de imparţialitate, Curtea aminteşte că judecătorii nu trebuie să manifeste părtinire sau prejudecăţi personale şi că în acelaşi timp tribunalul trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude în această privinţă orice îndoială legitimă (Pullar contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 30).
31. Presupunând că reclamanţii au epuizat căile de atac interne pentru a adresa această plângere la nivel naţional şi deşi ar avea unele îndoieli în privinţa sentinţelor tribunalelor naţionale în materie de bună credinţă a părţilor, Curtea nu constată, în circumstanţele prezentei speţe, nici-un element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce vreo umbră de îndoială asupra imparţialităţii judecătorilor.
32. Reiese că această parte a cererii este clar neîntemeiată şi trebuie să fie respinsă, cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
33. Reclamanţii se plâng că vânzarea apartamentului nr. 3, confirmată prin hotărârea curţii de apel Bucureşti din 10 mai 2001, a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
34. Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
35. În opinia Guvernului, chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, aceasta era prevăzută de lege, urmărind un scop legitim şi era proporţională. Conform Guvernului autorităţilor interne şi în special curţilor şi tribunalelor le revine dreptul de a interpreta şi de a aplica dreptul intern. El consideră că autorităţile naţionale sunt în principiu mai bine îndreptăţite decât judecătorul internaţional să stabilească ceea ce este “de utilitate publică” (Jahn şi alţii contra Germaniei, [GC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, §§ 86 şi 91, CEDO 2005-...).
36. În privinţa proporţionalităţii ingerinţei, Guvernul aminteşte că reclamanţii au primit deja în 1987 o despăgubire pentru pierderea bunului şi pledează pentru neîncălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1. El invocă în acest sens cauza Wittek contra Germaniei (nr.37290/97, § 59, CEDO 2002-X). În ceea ce priveşte despăgubirea pe care reclamanţii ar fi putut să o încaseze în temeiul legii nr. 112/95, el consideră că era vorba despre o despăgubire substanţială, ca în cauza Constantinescu contra României (nr.61767/00, 14 septembrie 2004). În fine, el consideră că reclamanţii puteau obţine o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată de legea nr. 247/2005.
37. Reclamanţii contestă această teorie. În opinia lor, în ciuda recunoaşterii definitive, la 31 octombrie 1997, a dreptului lor de proprietate asupea bunului în litigiu, le este imposibil să evacueze terţii cumpărători, care se opun unui contract de vânzare a bunului însuşi, confirmat pe 14 decembrie 2001 de Curtea de apel Bucureşti. Ei consideră că scopul ingerinţei nu era legitim, fiind vorba despre protecţia drepturilor locatarilor cumpărători. Reclamanţii consideră că o despăgubire de circa 2.700 dolari americani (USD) primită în 1987 nu echivalează cu o compensaţie reală pentru pierderea bunului. În ceea ce priveşte calea oferită de legea nr. 10/2001, reclamanţii consideră că nu constituie o cale de atac eficientă.
38. Curtea aminteşte că în cauza Străin citată anterior (§§ 39 şi 59) ea a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituia o privare contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1.
39. În plus, în cauza Păduraru citată anterior (§ 112), Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, în condiţiile în care dispunea de o sentinţă definitivă de condamnare a statului să i-l restituie.
40. În cazul în speţă Curtea nu vede nici-un motiv pentru care să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind vizibil aceeaşi. Ca şi în cauza Brumărescu citată anterior, în prezenta cauză, nişte terţi au devenit proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestui bun să fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în cauza Străin citată anterior, reclamanţii au fost recunoscuţi drept proprietari legitimi, tribunalele considerând incontestabil titlul lor de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării.
41. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului conform căreia reclamanţii ar fi refuzat să primească o despăgubire cu aplicarea legii nr. 12/95, Curtea constată că decizia administrativă în chestiune a fost anulată de instanţe, la contestaţia reclamanţilor (paragrafele 15-17 de mai sus). În plus, faptul că reclamanţii au primit în 1987 o despăgubire pentru pierderea bunului lor, nu ar putea scuti, în prezent, autorităţile de la a se conforma cu executarea sentinţei definitive din 31 octombrie 1997 a tribunalului Bucureşti care a ordonat restituirea bunului reclamanţilor.
42. Curtea constată că vânzarea bunului reclamanţilor, în temeiul legii nr. 112/1995, i-a împiedicat să beneficieze de dreptul lor de proprietate şi că nici-o despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deşi au depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr.10/2001, reclamanţii nu au primit nici până astăzi un răspuns favorabil (paragraful 24 de mai sus).
43. Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca a reclamanţilor. Curtea observă că legea citată anterior propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, să li se acorde o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari la un organism de plasare a valorilor mobiliare OPCVM. În principiu, persoanele îndreptăţite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.
44. Curtea constată că la data de 29 decembrie 2005 societatea pe acţiuni Proprietatea a fost înscrisă în registrul comerţului Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie să urmeze procedura de agreere din partea Consiliului naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”). Conform calendarului estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.
45. În cazul în speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamanţi în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care că conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanţilor şi că cererea acestora întemeiată pe legea mai sus menţionată nu a făcut obiectul nici-unei examinări de peste cinci ani. În plus, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu ia în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii din partea persoanelor care, la fel ca reclamanţii, au fost private de bunurile lor restituite în temeiul unei sentinţe definitive.
46. În consecinţă, Curtea consideră că faptul că reclamanţii au fost privaţi de dreptul lor de proprietate asupra bunului, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de aproape nouă ani, i-a făcut să sufere o greutate disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
A. Dauna
47. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
48. Cu titlu principal, reclamanţii cer restituirea bunului în litigiu. Ei doresc să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunului lor, şi anume, conform unui raport de expertiză supus atenţiei Curţii la 1 septembrie 2005, 235.762 euro (EUR). Ei cer de asemenea 100.000 euro pentru privarea de proprietate suferită timp de zece ani. Ei cer în final 100.000 euro cu titlu de daună morală.
49. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului este de 126.778 euro. El prezintă opinia unui expert imobiliar în acest sens. În privinţa sumei reprezentând privarea de proprietate timp de zece ani, el consideră că în principiu nu trebuie să se acorde o asemenea despăgubire şi invocă, între altele, cauza Popescu Nasta contra României (nr. 33355/96, § 62, 7 ianuarie 2003). În ceea ce priveşte prejudiciul moral, el afirmă că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit.
50. În observaţiile lor de răspuns, reclamanţii contestă “punctul de vedere” supus atenţiei de către expertul Guvernului şi consideră că nu există nici-o bază legală pentru ca un expert să verifice o expertiză efectuată deja de un alt expert tehnic imobiliar autorizat. În opinia reclamanţilor expertul Guvernului ar fi putut efectua o altă expertiză pentru a stabili valoarea de piaţă a bunului în litigiu.
51. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea apartamentului cu nr. 3 al casei situată la nr. 15 în str. Dr. Eugen Iosif în Bucureşti şi a terenului aferent (180 m²), aşa cum a fost ordonată de hotărârea din 31 octombrie 1997, a tribunalului Bucureşti, ar pune reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 n-ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni din ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesaţilor, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
52. Asupra acestui punct Curtea constată cu interes că legea nr. 247/2005 privind modificarea legii nr.10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrară pe tema reparaţiilor datorate în caz de acţiuni ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto (Papamichalopoulos contra Greciei (reparaţie echitabilă), hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, pag. 59-61, §§ 36-39, Zubani contra Italiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, pag. 1078, § 49, şi Brumărescu contra României (reparaţie echitabilă) citat anterior, §§ 22 şi 23).
53. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16 şi 43 ale legii).
54. Curtea observă că “punctul de vedere” supus atenţiei de către expertul Guvernului este bazat de o valoare ipotetică, din moment ce expertul nu a vizitat respectivul bun. Ţinând cont de expertiza prezentată de reclamanţi precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 150.000 euro.
55. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului reclamanţilor la respectarea bunului lor, pentru care suma de 5.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
56. În privinţa sumelor cerute cu titlu de privare de proprietate suferită, Curtea nu ar putea face speculaţii asupra posibilităţii şi venitului obţinut dintr-o chirie a apartamentului respectiv (Buzatu contra României, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
B. Cheltuieli şi taxe
57. Cu titlu de cheltuieli ei cer 3.755 euro pe care le împart după cum urmează: 1.747 euro pentru cheltuielile de judecată legate de procedura internă, 110 euro pentru expertiza tehnică imobiliară şi 77 euro pentru cheltuielile de traducere. Ei supun atenţiei acte doveditoare în acest sens. În fine ei cer 1.821 euro cu titlu de onorarii pentru avocat. Ei afirmă că au trimis un act doveditor pentru onorariile avocatului.
58. Guvernul subliniază lipsa de acte doveditoare pentru onorariile avocatului şi cere respingerea cererii de rambursare a reclamanţilor în acest sens.
59. Curtea aminteşte că conform jurisprudenţei sale, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. Ea constată că pe 6 septembrie 2005 grefa Curţii a primit actele doveditoare pentru cheltuielile mai sus menţionate, cu excepţia actelor doveditoare referitoare la onorariile avocatului.
60. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.784 euro şi o acordă reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
61. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii inspirată din articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi inadmisibilă pentru restul;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide
că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor apartamentul nr. 3 al casei situate la nr. 15, str. Dr. Eugen Iosif, la Bucureşti, precum şi terenul aferent, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
că în cazul neefectuării acestei restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în aceeaşi perioadă de trei luni, 150.000 euro (una sută cinci zeci mii euro) pentru dauna materială, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
4. Decide că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în aceleaşi trei luni, sumele următoare:
5000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral;
2.784 euro (două mii şapte sute optzeci şi patru euro) pentru cheltuieli şi taxe;
5. Decide că sumele respective vor fi transformate în moneda statului pârât la cursul aplicabil la data plăţii;
6. Decide că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
7. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 9 noiembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefierPreşedinte
| ← Capeau contra Belgiei - Prezumţia de nevinovăţie. Domeniul de... | Elena Badoiu impotriva Romaniei - Durata excesiva procedura... → |
|---|
