Gavrileanu contra Romaniei - Teren nationalizat Neexecutare sentinta definitive eliberare titlu
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 22 februarie 2007
în Cauza Gavrileanu împotriva României
(Cererea nr. 18037/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În CauzaGavrileanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Björgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 1 februarie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 18037/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ioan Gavrileanu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 27 ianuarie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 24 octombrie 2003, Curtea a hotărât să comunice Guvernului plângerrile întemeiate pe art. 6 alin. 1 privind dreptul de acces la o instanţă şi 1 din protocolul nr. 1 la Convenţie. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1935 şi are domiciliul în Suceava.
5. În 1957 a fost naţionalizat un teren aparţinând bunicii reclamantului şi situat în centrul satului Volovăţ.
6. Printr-o hotărâre definitivă din 2 octombrie 1997 tribunalul judeţean Suceava a admis acţiunea formulată de reclamant împotriva comisiei locale din Volovăţ pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (« comisia locală ») şi a ordonat atribuirea în proprietatea reclamantului a unui teren de 1,14 ha situat în intravilanul satului Volovăţ, fără a-i identifica amplasarea.
1. Demersuri făcute de reclamant pentru a obţine executarea hotărârii din 2 octombrie 1997
7. În urma cererilor formulate de reclamant la autorităţile administrative pentru executarea hotărârii definitive menţionate anterior, prefectura Suceava (« prefectura ») l-a informat, la 15 septembrie 1998, că nu putea fi pus în posesia terenului deoarece nici părinţii săi, nici bunicii săi nu erau înscrişi în registrul funciar şi că în orice caz terenul care aparţinuse bunicii sale fusese atribuit unor terţi de comisia locală.
8. La 25 februarie 1999 judecătoria Rădăuţi a admis o nouă acţiune formulată de reclamant şi a condamnat comisia locală să-l pună în posesia unui teren, în conformitate cu hotărârea definitivă din 2 octombrie 1997 şi comisia judeţeană Suceava (« comisia judeţeană ») să-i elibereze titlul de proprietate asupra terenului.
9. Comisia locală a înaintat apel împotriva acestei hotărâri. Printr-o hotărâre definitivă din 14 octombrie 1999 tribunalul judeţean Suceava a anulat acest apel pentru neplara taxei de timbru.
10. În martie 1999, reclamantul a cerut comisiei locale punerea în posesie a terenului ce a aparţinut bunicii sale înainte de naţionalizare, bazându-se pe sentinţa din 25 februarie 1999.
11. La 20 mai 1999 comisia locală a informat reclamantul că acest teren fusese atribuit unor terţi şi că trebuia mai degrabă să înainteze o acţiune în revendicare împotriva lor. Comisia a semnalat de asemenea imposibilitatea de a-l pune în posesie pe un alt amplasament, din lipsa terenului disponibil în rezerva satului.
12. La 7 iunie 1999 reclamantul a introdus o plângere penală, fără a se constitui parte civilă, împotriva şefilor comisiei locale pentru abuz de putere. La 15 noiembrie 1999 procurorul de pe lângă judecătoria Rădăuţi a pronunţat o decizie de neîncepere a urmăririi în favoarea acestuia. Parchetul a reţinut că terenul cerut de reclamant, şi anume amplasamentul ce a aparţinut bunicii sale, era ocupat de instituţii publice, şi anume sediul poliţiei, supermagazinul satului, şoseaua satului precum şi imobile aparţinând unor persoane private. Punerea în posesie pe un alt amplasament era imposibilă deoarece satul nu mai avea terenuri disponibile. Decizia sa a fost confirmată de parchetele superioare ierarhic.
13. La 10 mai 2001 comisia locală l-a invitat pe reclamant să se prezinte personal pentru punerea în posesie a terenului şi să furnizeze documentele necesare pentru această operaţiune.
14. La 7 iunie 2001 comisia locală s-a deplasat la faţa locului pentru a pune reclamantul în posesia unui teren de 1,025 ha în baza hotărârii din 2 octombrie 1997 şi sentinţei definitive din 25 februarie 1999, dar reclamantul nu s-a prezentat. Absenţa sa a fost înscrisă în procesul-verbal redactat în acest scop. Comisia locală a identificat terenul şi l-a pus formal la dispoziţia reclamantului.
15. La 14 februarie 2002 comisia locală s-a deplasat din nou la faţa locului pentru a pune reclamantul în posesia terenului identificat la 7 iunie 2001, dar, deşi fusese invitat de către autorităţi, reclamantul nu s-a prezentat. Absenţa sa a fost înscrisă în procesul-verbal redactat în acest scop.
16. La 20 mai 2002, printr-o scrisoare trimisă la adresa sa, comisia locală a convocat reclamantul la primărie pe data de 27 mai 2002 pentru a efectua punerea în posesia terenului. O nouă scrisoare a fost trimisă la domiciliul reclamantului la 6 mai 2003 cerându-i-se să se prezinte la sediul primăriei pe 12 mai 2003. Reclamantul afirmă că nu a primit aceste scrisori şi nu a dat curs acestor convocări.
17. În opinia reclamantului, la 18 iunie 2003 primarul satului s-a deplasat la domiciliul său pentru a-l pune să semneze procesul-verbal de punere în posesia terenului identificat de comisia locală la data de 7 iunie 2001. La 21 octombrie 2003, un nou proces-verbal de punere în posesie a fost întocmit de comisie şi semnat de reclamant. Din aceste procese-verbale reiese că terenul are o suprafaţă de 1,14 ha şi că este conform sentinţei din 2 octombrie 1997. Din înscrisurile reclamantului reiese de asemenea că titlul de proprietate asupra acestui teren nu i-a fost eliberat nici până astăzi.
2. Acţiunea de stabilire a unei amenzi
18. Printr-o sentinţă din 20 septembrie 2000, la cererea reclamantului, judecătoria Rădăuţi a condamnat comisia locală la plata unei amenzi de 10.000 lei româneşti (ROL) pe zi de întârziere, începând din 14 octombrie 1999 până la punerea în posesia terenului şi eliberarea titlului de proprietate. Această sentinţă a devenit definitivă la 25 ianuarie 2002.
19. La 23 noiembrie 2000 şi 24 ianuarie 2002 reclamantul a cerut sprijinul unui executor judecătoresc pentru a obţine executarea respectivei sentinţe. La 4 mai 2001 executorul a notificat comisiei locale un ordin de plată, conform sentinţei.
20. La 6 iunie 2001 reclamantul a făcut o declaraţie scrisă în faţa comisiei locale prin care renunţa la plata amenzii cu condiţia să fie pus în posesia terenului.
21. La 8 iunie 2001 comisia locală a formulat o contestaţie la executarea sentinţei, respinsă de judecătoria Rădăuţi la 20 iulie 2001.
22. La 2 octombrie 2002, la cererea reclamantului, executorul judecătoresc a ordonat o reţinere din salariul primarului. Primarul a refuzat să dea curs reţinerii şi reclamantul a sesizat judecătoria Rădăuţi cu o acţiune de confirmare a reţinerii.
23. Printr-o sentinţă din 22 octombrie 2003 instanţa i-a respins acţiunea pe motiv că creanţa sa nu putea face obiectul unei executări forţate. Ea a amintit că amenda reprezenta o sancţiune civilă şi era în acelaşi timp un mijloc de constrângere a debitorului de a-şi executa obligaţia şi un mijloc de a asigura executarea acestei obligaţii. Ea a considerat totuşi că o decizie care ordona plata amenzii, adică în speţă sentinţa din 20 septembrie 2000, nu constituia un titlu valabil pentru plata daunelor-interese, în măsura în care, conform legii române, amenda avea un caracter provizoriu. Nu era aşadar susceptibilă de executare în lipsa unei noi decizii judiciare prin care amenda ar fi fost transformată în daune-interese compensatorii, corespunzătoare prejudiciului suferit efectiv de creditor din cauza executării tardive sau neexecutării obligaţiei iniţiale. Tribunalul a reţinut de asemenea că executorul judecătoresc nu era competent să calculeze suma amenzii numai pe baza sentinţei din 20 septembrie 2000.
24. În urma recursului reclamantului, printr-o hotărâre definitivă din 8 octombrie 2004, tribunalul judeţean Suceana a confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă. El a reţinut de asemenea că reclamantul fusese pus în posesia unui teren la 21 octombrie 2003 şi că comisia locală îşi executase obligaţia.
25. Reclamantul nu a sesizat instanţele naţionale cu o acţiune privind transformarea amenzii în daune-interese.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
26. Legislaţia internă pertinentă, şi anume extrasele din legile nr. 18/1991 privind fondul funciar, 169/1997 privind modificările legii nr. 18/1991 şi 29/1990 privind contenciosul administrativ, este descrisă în cauzele Sabin Popescu înpotriva României (nr. 48102/99, paragrafele 42-46, 2 martie 2004) şi Roman şi Hogea împotriva României ((decizie), nr. 62959/00, 31 august 2004).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
27. Reclamantul susţine că refuzul autorităţilor competente de a se conforma deciziilor judiciare definitive care ordonă punerea sa în posesia unui teren şi eliberarea unui titlu de proprietate a încălcat dreptul său de acces la o instanţă. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ..."
Asupra admisibilităţii
28. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. De aceea va fi declarată admisibilă.
Asupra fondului
29. Guvernul menţionează că, deşi executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 41), există împrejurări care justifică eşecul executării în natură a unei obligaţii impuse printr-o decizie judiciară definitivă, fără ca neexecutarea să constituie o încălcare a acestui articol. În special, el consideră că în prezenta cauză autorităţile naţionale se aflau în imposibilitatea obiectivă şi subiectivă de a executa sentinţele definitive în cauză.
30. Guvernul subliniază că spre deosebire de cauza Sabin Popescu citată anterior, în prezenta cauză instanţele naţionale nu au identificat amplasamentul terenului pe care comisia locală trebuia să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantului. În măsura în care reclamantul cerea reconstituirea dreptului său de proprietate asupra amplasamentului care aparţinuse bunicii sale înainte de naţionalizare, Guvernul menţionează că o parte din acest teren făcea parte din domeniul public şi nu intra în sfera de aplicare a legii nr. 18/1991. Pe cealaltă parte din acest teren unor terţi li s-a recunoscut dreptul de proprietate înainte de hotărârea din 2 octombrie 1997.
31. Guvernul remarcă faptul că autorităţile locale au convocat de mai multe ori reclamantul pentru a-l pune în posesia unui teren care corespundea dispozitivului hotărârii din 2 octombrie 1997, dar că acesta din urmă nu s-a prezentat. Or nicio punere în posesie nu se putea face în lipsa sa. În plus, titlul de proprietate nu putea fi eliberat de autorităţile competente decât după punerea sa în posesia terenului. Prin urmare, în speţă, autorităţile naţionale se aflau în imposibilitatea de a executa hotărârea în cauză din cauza comportamentului reclamantului.
32. Guvernul subliniază, în ultimul rând, că reclamantul ar fi trebuit să ceară instanţelor să condamne comisia la plata daunelor-interese pentru a o forţa să execute hotărârea.
33. În observaţiile sale suplimentare din 22 februarie 2005 Guvernul constată că pe 18 şi 21 octombrie 2003 reclamantul a fost pus în posesia unui teren ce corespundea dispozitivului hotărârii din 2 octombrie 1997.
34. Reclamantul contestă teza Guvernului. El indică faptul că nu i-au ajuns niciodată convocările pentru punerea în posesia terenului din 7 iunie 2001 şi 14 septembrie 2002. El contestă de asemenea amplasamentul terenului, menţionând că vechiul amplasament ce a aparţinut bunicii sale se afla în centrul satului şi că terenul oferit de comisia locală este situat într-o zonă periferică, uşor inundabil şi aflat în apropierea unei păduri. Deşi a semnat procesul-verbal din 21 octombrie 2003, autorităţile locale nu au făcut demersurile necesare pentru a-i elibera titlul de proprietate asupra acestui teren.
35. În observaţiile sale suplimentare din 29 martie 2005 reclamantul informează Curtea că nu a fost pus în posesia terenului ce aparţinuse bunicii sale şi că nici un titlu de proprietate nu i-a fost eliberat până astăzi. În plus, el menţionează că primarul satului, în calitatea sa de reprezentant al comisiei locale, s-a deplasat la domiciliul său la data de 18 iunie 2003 pentru a-i cere să semneze procesul-verbal de punere în posesie redactat la acea dată (paragraful 17 de mai sus).
36. Curtea aminteşte că, conform jurisprudenţei constante, executarea unei sentinţe sau unei hotărâri, indiferent de la ce instanţă ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul la o instanţă ar fi iluzoriu dacă dispoziţiile juridice interne ale unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V).
37. Curtea admite, la fel ca Guvernul, că dreptul de acces la o instanţă nu poate obliga un stat să execute fiecare sentinţă de natură civilă indiferent care ar fi ea şi indiferent care ar fi împrejurările (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, ea constată că dacă administraţia refuză sau omite să se conformeze, sau întârzie să o facă, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii pierd orice raţiune de a fi (Hornsby citat anterior, paragraful 41).
38. În speţă, comisiile locale şi judeţene erau exclusiv competente să respecte hotărârea din 2 octombrie 1997 şi sentinţa din 25 februarie 1999, şi anume pentru a pune reclamantul în posesia unui teren de 1,14 ha în intravilanul satului Volovăţ şi pentru a-i elibera dreptul de proprietate. De altfel, Curtea remarcă faptul că nu se mai contestă că în speţă deciziile citate anterior nu au fost nici executate în întregime nici anulate sau modificate în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de lege (Croitoriu împotriva României, nr. 54400/00, 2004, paragraful 28). Deşi reclamantul a fost pus în posesia unui teren la 18 iunie şi 21 octombrie 2003, titlul de proprietate nu i-a fost eliberat până astăzi.
39. Curtea constată că hotărârea din 2 octombrie 1997 nu stabilea amplasamentul terenului asupra căruia reclamantului trebuia să i se reconstituie dreptul de proprietate, comisia locală fiind competentă în acest scop. Comisia locală a luat iniţiativa la 7 iunie 2001 şi a făcut o ofertă reclamantului, respectând condiţiile impuse prin hotărârea din 2 octombrie 1997 citată anterior, şi anume ca terenul să fie amplasat în intravilanul satului Volovăţ. În această privinţă Curtea constată că părţile sunt în contradicţie în privinţa problemei de a şti dacă oferta trimisă de comisia locală a ajuns efectiv la reclamant.
40. Curtea regretă faptul că sistemul pus la punct de autorităţile naţionale nu permite să se ştie cu exactitate dacă reclamantul a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul scrisorilor autorităţilor care îi indicau ofertele de punere în posesie. Deşi din procesele-verbale din 7 iunie 2001 şi 14 februarie 2002 reiese că reclamantul a lipsit cu ocazia punerilor în posesie, niciun document din dosar nu indică modalitatea prin care reclamantul a fost informat asupra organizării acestor operaţiuni.
41. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în prezenta cauză, autorităţile naţionale au depus eforturi semnificative pentru a informa reclamantul asupra ofertei făcute şi vizând un teren al cărui amplasament respecta dispozitivul hotărârii din 2 octombrie 1997. Astfel, ea constată că comisia locală a invitat reclamantul la sediul său pentru a semna procesul-verbal de punere în posesie prin două scrisori trimise la adresa corectă pe care el o indicase autorităţilor. În lipsa unui răspuns, primarul satului s-a deplasat personal la domiciliul reclamantului pentru a obţine semnătura sa pe procesul-verbal la 18 iunie 2003 (paragrafele 17 şi 35 de mai sus). În consecinţă, Curtea consideră că, ţinând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, reclamantul ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de conţinutul ofertei autorităţilor locale încă de la data de 20 mai 2002.
42. Cu toate acestea, Curtea aminteşte că ea a considerat deja că omisiunea autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive poate antrena o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, mai ales când obligaţia de a executa decizia în cauză revine unei autorităţi administrative (a se vedea, mutatis mutandis, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 26, 27 mai 2004, Burdov citat anterior, paragraful 36-38, Timofeyev împotriva Rusiei, nr. 58263/00, paragrafele 41-42, 23 octombrie 2003, şi Dubenko împotriva Ucrainei, nr. 74221/01, paragraful 36, 11 ianuarie 2005). În speţă, după 20 mai 2002, comisia locală nu poate fi considerată răspunzătoare de întârzierea în executarea hotărârii din 2 octombrie 1997. Totuşi, înainte de această dată, Curtea consideră că întârzierea în executare era atribuibilă autorităţilor locale şi nu reclamantului.
43. Curtea constată de asemenea că sentinţa definitivă din 25 februarie 1999 a condamnat comisia judeţeană să elibereze reclamantului titlul de proprietate asupra terenului în cauză. Or, nici până astăzi comisia judeţeană nu a făcut demersurile necesare pentru a-i elibera titlul de proprietate, deşi punerea în posesie a avut loc. Guvernul nu a oferit nicio motivare pentru a justifica această întârziere în eliberarea titlului de proprietate după punerea în posesie a reclamantului.
44. De altfel, Curtea a afirmat deja că acea cale de atac sugerată de Guvern, şi anume cererea de daune-interese, este un mijloc indirect de a executa decizia definitivă şi nu este deci de natură să remedieze direct încălcarea invocată (Roman şi Hogea citată anterior). Reclamantul nu putea aşadar fi obligat să o folosească pentru executarea deciziilor judiciare pronunţate în speţă.
45. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că din cauza executării tardive a hotărârii din 2 octombrie 1997 şi neexecutării sentinţei din 25 februarie 1999 în partea sa privind eliberarea titlului de proprietate reclamantului, autorităţile naţionale l-au privat de un acces efectiv la o instanţă.
46. În consecinţă, în cauză a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
47. Reclamantul s-a plâns de o atingere adusă dreptului său de proprietate din cauza neexecutării de către autoritatea administrativă competentă a hotărârii din 2 octombrie 1997 şi a sentinţei din 25 februarie 1999. El a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
48. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. De aceea va fi declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
49. Guvernul menţionează că procedura privind obligarea comisiei locale, singura competentă să reconstituie dreptul de proprietate, să pună reclamantul în posesia unui teren şi să-i elibereze titlul de proprietate nu a făcut să apară în patrimoniul acestuia din urmă un drept de proprietate. Acesta ar putea numai să pretindă în cel mai bun caz că are o « speranţă legitimă » de a i se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren de 1,14 ha. Guvernul consideră că prezenta cauză se deosebeşte de cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei (nr. 41510/98, 6 martie 2003), în măsura în care în prezenta speţă, hotărârea din 2 octombrie 1997 nu conferea reclamantului o creanţă sigură, lichidă şi exigibilă, având în vedere că amplasamentul terenului nu fusese identificat de instanţă şi că nicio despăgubire nu fusese prevăzută de lege ca alternativă la reconstituirea dreptului de proprietate.
50. Chiar presupunând că reclamantul ar avea un « bun » în privinţa vechiului amplasament ce a aparţinut bunicii sale înainte de naţionalizare, Guvernul consideră că ingerinţa neexecutării hotărârii din 2 octombrie 1997 era prevăzută de lege, şi anume legea nr. 18/1991 şi viza un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor altuia, mai exact comunitatea locală şi terţii ale căror drepturi intraseră deja în circuitul civil. El remarcă faptul că autorităţile naţionale competente au pus la dispoziţia reclamantului un alt teren având aceeaşi suprafaţă dar că acesta l-a refuzat fără a oferi vreo justificare. Referindu-se la Hotărârea Hayot împotriva Franţei (Hotărârea Comisiei Europene a Drepturilor Omului, nr. 19053/91, 27 iunie 1994), Guvernul menţionează că reclamantului îi era imposibil să ceară daune-interese pentru neexecutarea hotărârii în cauză.
51. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.
52. Referindu-se la jurisprudenţa aplicabilă în materie (Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004 şi Georgi împotriva României, nr. 58318/00, paragraful 67, 24 mai 2006), Curtea constată că în speţă hotărârea din 2 octombrie 1997 şi sentinţa din 25 februarie 1999 au creat în beneficiul reclamantului « speranţa legitimă » de a fi pus efectiv în posesia unui teren de 1,14 ha în intravilanul satului şi de a obţine titlul de proprietate. În aceste condiţii, creanţa sa este suficient stabilită pentru a constitui o « valoare patrimonială » care implică aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
53. Cu toate acestea, Curtea constată că, în cazul în speţă, hotărârea care acorda terenul reclamantului nu a fost executată în termene rezonabile, ceea ce este atribuibil autorităţilor administrative competente. În plus, titlul de proprietate nu i-a fost eliberat până astăzi. Reiese că imposibilitatea din partea lui de a obţine executarea imediată şi completă a deciziilor în cauză reprezintă o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale, ce ţin de prima frază a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1.
54. Dacă este adevărat că în prezent reclamantul a fost pus în posesia unui teren în baza hotărârii din 2 octombrie 1997 citat anterior, Curtea consideră că din cauza întârzierii în executare atribuibilă autorităţilor, el a suferit un prejudiciu ce decurge din nebeneficierea de bunul său timp de mai mulţi ani (Sabin Popescu citat anterior, paragrafele 80-81).
55. Curtea constată că Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată de neexecutarea într-un termen rezonabil a deciziilor judiciare pronunţate în speţă; ea era deci arbitrară şi privea încălcarea principiului legalităţii. O asemenea concluzie scuteşte Curtea să cerceteze dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas citat anterior, paragraful 31).
56. În consecinţă, Curtea consideră că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra altor pretinse încălcări
57. Reiese se plânge în fine de refuzul procurorului de a începe urmărirea penală împotriva şefilor comisiei locale, invocând în acest scop art. 6 alin. 1 din Convenţie.
58. Curtea aminteşte că art. 6 alin. 1 nu implică dreptul de a dispune urmărirea sau condamnarea penală a unui terţ, nicio obligaţie de a ajunge la un rezultat presupunând că orice urmărire trebuie să se soldeze cu o condamnare, adică prin pronunţarea unei anumite pedepse (cf. mutatis mutandis, Perez împotriva Franţei [GC], nr. 47287/99, paragraful 70, CEDO 2004-I).
59. Reiese că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respinsă cu aplicarea art. 35 alin.4.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
60. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
61. Reclamantul cere ca titlul de proprietate pentru terenul de 1,14 ha să-i fie eliberat. El cere pentru dauna materială 12.650.000 lei româneşti (ROL) reprezentând amenda în baza hotărârii din 20 septembrie 2000, menţionând că ceruse instanţei să confirme reţinerea şi că o nouă acţiune de transformare a amenzii în daune-interese nu se impunea. El constată de asemenea că declaraţia sa din 6 iunie 2001 în care renunţase la amendă era condiţionată de punerea sa în posesia terenului şi de eliberarea titlului de proprietate.
El cere de asemenea cu acest titlu 820.771.728 ROL reprezentând lipsa de câştig datorată nebeneficierii timp de 12 ani de terenul în cauză. El furnizează în această privinţă un deviz ce prezintă valoarea recoltelor timp de 12 ani. El cere de asemenea 750.000.000 ROL reprezentând chiriile pe care le-ar fi putut încasa pentru terenul situat în centrul satului timp de 12 ani.
El cere în sfârşit 1.000.000.000 ROL cu titlu de daună morală.
62. Guvernul menţionează că reclamantul nu poate pretinde plata amenzii pentru perioada 2000-2004 în măsura în care comisia locală i-a propus un teren care îndeplinea condiţiile impuse de hotărârea din 2 octombrie 1997 şi că el l-a refuzat. În plus, reclamantul nu a sesizat instanţele naţionale ale unei acţiuni privind transformarea amenzii în daune-interese, ceea ce face ca creanţa sa să nu fie sigură şi într-o anumită sumă.
63. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii (Anghelescu împotriva României, nr. 29411/95, paragraful 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu împotriva României, nr. 32260/96, paragrafele 54-56, 21 mai 2002 şi Oprescu împotriva României, nr. 36039/97, paragrafele 56-57), Guvernul consideră că reparaţia cerută de reclamant pentru lipsa de câştig ar trebui analizată din punct de vedere al prejudiciului moral. Cu toate acestea, dacă Curtea decide că o sumă trebuie să fie acordată reclamantului pentru lipsa de câştig, Guvernul consideră cererea sa excesivă. În privinţa sumei cerute cu titlu de chirii pentru terenul situat în centrul satului, Guvernul constată că hotărârea din 2 octombrie 1997 nu ordona reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren. În privinţa nebeneficierii de terenul de 1,14 ha, Guvernul susţine că reclamantul nu poate invoca un prejudiciu pentru o durată de 12 ani, în măsura în care hotărârea în cauză a fost pronunţată în 1997 şi devizul prezentat la dosar nu a fost realizat de un expert. El cere Curţii posibilitatea de a prezenta poziţia sa asupra acestui punct într-un stadiu ulterior al procedurii.
64. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între dauna invocată şi pretinsa încălcare a Convenţiei şi consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare cu acest titlu.
65. Curtea relevă că unica bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în speţă în executarea tardivă a hotărârii din 2 octombrie 1997 şi neexecutarea sentinţei din 25 februarie 1999 în partea sa privind eliberarea titlului de proprietate reclamantului. În această privinţă Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, eliberarea unui titlu de proprietate reclamantului pentru terenul în posesia căruia a fost pus, l-ar pune pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie nu ar fi fost încălcate.
66. În privinţa amenzii, Curtea constată că în dreptul român ea reprezintă o sancţiune civilă şi că este un mijloc indirect pentru a asigura executarea în natură a obligaţiilor care implică fapta debitorului. O decizie de ordonare a plăţii amenzii nu constituie un titlu valabil pentru plata daunelor-interese, în măsura în care, conform legii române, amenda are un caracter provizoriu. Ea nu este aşadar susceptibilă de executare în lipsa unei noi decizii judiciare prin care este transformată în daune-interese moratorii sau compensatorii, corespunzătoare prejudiciului efectiv suferit de creditor din cauza executării tardive sau neexecutării obligaţiei iniţiale. În speţă, în măsura în care reclamantul nu a folosit integral mecanismul juridic al amenzii, nu Curtea este cea care trebuie să-i stabilească suma şi, prin urmare, nu va acorda nicio sumă cu acest titlu.
67. În ceea ce priveşte lipsa de câştig şi prejudiciul moral, Curtea consideră că nu se poate pune problema aplicării art. 41 asupra acestor puncte, astfel încât trebuie reţinută (a se vedea, mutatis mutandis, Dragne şi alţii împotriva României, nr. 78047/01, paragraful 47, 7 aprilie 2005) ţinând cont de asemenea de eventualitatea unui acord între statul pârât şi interesat (articolul 75 paragrafele 1şi 4 ale regulamentului Curţii).
B. Costuri şi cheltuieli
68. Reclamantul cere de asemenea 10.500.000 ROL drept costuri şi cheltuieli reprezentând taxele de timbru plătite în cursul procedurilor interne, cheltuielile executorului judecătoresc şi costul expertizei, precum şi cheltuielile de transport şi de corespondenţă cu Curtea. El prezintă acte doveditoare pentru o parte din aceste cheltuieli.
69. Guvernul nu se opune ca reclamantului să i se acorde o sumă corespunzătoare costurilor şi cheltuielilor legate de procedura în faţa Curţii, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza (Beyeler împotriva Italiei (reparaţie echitabilă) [GC], nr. 33202/96, paragraful 27, 28 mai 2002).
70. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză şi luând în considerare elementele de care dispune şi alte criterii menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 250 euro, cu titlu de cheltuieli reunite şi o acordă reclamantei.
C. Majorări de întârziere
71. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie privind dreptul de acces la o instanţă şi 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să execute sentinţa definitivă din 25 februarie 1999 în partea sa privind eliberarea titlului de proprietate al reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie; statul pârât trebuie de asemenea să plătească reclamantului 250 euro (două sute cinci zeci euro), sumă ce urmează a fi plătită în lei româneşti la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii, pentru costuri şi cheltuieli, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. hoărăşte că nu se poate pune problema aplicării art. 41 din Convenţie nici în ceea ce priveşte stabilirea reparaţiei pentru lipsa de cîştig din cauza executării tardive a hotărârii din 2 octombrie 1997, nici pentru prejudiciul moral;
în consecinţă
a) o reţine în privinţa acestor puncte;
b) invită Guvernul şi reclamantul să-i adreseze în scris, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra acestor chestiuni şi în special să o informeze asupra oricărui acord la care ar putea ajunge;
c) reţine procedura ulterioară şi deleagă pe preşedintele să o stabilească la nevoie;
6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 22 februarie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada
grefier
| ← Visan contra Romaniei - Neanalizarea aplicabilitatii Decretului... | Hussain contra Romaniei - Rele tratamente Absenta unei anchete... → |
|---|
