Suciu Arama contra Romaniei - Revendicare. Decretul de naţionalizare 92/1950
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza SUCIU ARAMA împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 25603/02)
Hotărâre
Strasbourg
9 noiembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Suciu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON
Doamna I. ZIEMELE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 19 octombrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 25603/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Doamna Marilena Suciu Arama (“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 6 mai 2002 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de Domnul Doru Suciu Arama, profesor. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna R. Rizoiu, apoi de Doamna B. Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Cererea a fost repartizată secţiei a treia a Curţii (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § al regulamentului.
4. La data de 24 iunie 2005, preşedintele celei de-a treia secţii a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
5. Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al reglementării).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamantul s-a născut în 1942 şi locuieşte la Bucureşti.
7. În 1950, în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950 statul a intrat în posesia unui bun imobiliar, situat la nr. 64-66 în strada Dionisie Lupu, în Bucureşti şi format dintr-o casă conţinând mai multe apartamente, care aparţinea tatălui reclamantei.
1. Acţiune în revendicare
8. La 16 iunie 1996 reclamanta şi surorile sale, A.N.S. şi P.S.E. au formulat împotriva Primăriei Bucureşti şi a comisiei pentru aplicarea legii nr. 112/95 o acţiune în revendicare a bunului mai sus menţionat. La judecătoria sectorului 1 al Municipiului Bucureşti ele au menţionat că bunul fusese naţionalizat din greşeală în temeiul decretului nr. 92/50, deoarece părinţii lor făceau excepţie de la naţionalizare.
9. Printr-o sentinţă din 9 octombrie 1996 tribunalul a dat câştig de cauză acţiunii lor, a constatat că bunul a fost naţionalizat din greşeală şi că ele erau proprietarele bunului. În lipsa apelului această sentinţă a devenit definitivă.
2. Vânzarea apartamentului nr. 3 al bunului în litigiu
10. La data de 25 noiembrie 1996 Primăria Bucureşti a vândut locatarului A.O. apartamentul nr. 3 ce face parte din bunul în litigiu. Această vânzare s-a efectuat prin intermediul societăţii “H”, administratoarea bunurilor imobiliare ale statului. La o dată neprecizată A.O. a decedat şi A.M. a continuat acţiunea în calitate de moştenitor.
3. Acţiune în anulare a contractului de vânzare privind apartamentul nr. 3
11. La data de 4 noiembrie 1998 reclamanta şi surorile sale au chemat în justiţie societăţile “H” şi “R”, Primăria Bucureşti şi terţul cumpărător pentru a se constata nulitatea vânzării apartamentului în cauză. Ele au menţionat că statul nu mai era proprietarul bunului în momentul vânzării sale şi au invocat articolele 948 şi 966 ale codului civil, care prevăd că obligaţia asumată în temeiul unei cauze ilicite nu ar putea produce efecte. Ele au cerut de asemenea evacuarea terţului cumpărător.
12. În anul 2000 A.M. a decedat. Reclamanta şi surorile ei au cerut chemarea în justiţie a lui P.D. şi P.M., moştenitorii lui A.M.
13. Printr-o sentinţă din 6 iunie 2000 judecătoria Bucureşti le-a respins acţiunea ca neîntemeiată. Ea a considerat că părţile din contract erau de bună credinţă, reclamanta şi surorile sale neaducând dovada că ştiau despre existenţa titlului de proprietate. Ea a respins de asemenea acţiunea de evacuare ca neîntemeiată. Reclamanta şi surorile sale au înaintat apel împotriva acestei sentinţe.
14. Printr-o hotărâre din 26 aprilie 2001 tribunalul Bucureşti le-a respins apelul ca neîntemeiat. Reclamanta şi surorile ei au înaintat un recurs împotriva acestei hotărâri.
15. Printr-o hotărâre din 13 noiembrie 2001 Curtea de apel Bucureşti le-a respins recursul, confirmând astfel deciziile anterioare.
4. Cumpărarea apartamentului nr. 3
16. Din elementele dosarului reiese că la 1 octombrie 2003 reclamanta a cumpărat bunul aflat în litigiu contra sumei de 9.827 euro (EUR).
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
17. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu contra României ([GC] nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
18. Reclamantul se plânge că vânzarea către terţi confirmată prin hotărârea Curţii de apel Bucureşti din 13 noiembrie 2001 a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
19. Curtea constată că cererea nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate şi ca atare o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
20. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o amplă putere discreţionară nu numai în privinţa alegerii măsurilor vizând garantarea respectului drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materie de drept al proprietăţii, ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. Cu acest titlu el rezumă obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat la modul general problema imobilelor naţionalizate încercând crearea unui echilibru între cerinţele reparaţiei şi siguranţa raporturilor juridice, şi în sfârşit ale legii nr. 247/2005, care a modificat şi a completat legea nr. 10/2001 creând cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi. În fine, Guvernul consideră că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantei era prevăzută de legea internă, viza un interes public şi era proporţională cu scopul urmărit.
21. Reclamanta contestă afirmaţia Guvernului. Ea subliniază că în sentinţa din 9 octombrie 1996, care n-a fost niciodată contestată de către stat, judecătoria sectorului 1 Bucureşti a considerat că ea era proprietara bunului în cauză şi că naţionalizarea abuzivă de către stat era lipsită de orice efect juridic. Reclamanta contestă interesul public invocat de Guvern, precum şi posibilitatea de a primi o reparaţie în temeiul legilor nr. 112/95 şi 10/2001.
22. Curtea aminteşte că, în mai multe cauze recente, ea a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituia o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin citat anterior, §§ 39, 43 şi 59, şi Porteanu citat anterior, § 32).
23. În plus, în cauza Păduraru citată anterior, Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, în condiţiile în care dispunea de o sentinţă definitivă de condamnare a statului să i-l restituie (Păduraru citat anterior, § 112).
24. În cazul în speţă Curtea nu vede nici-un motiv pentru care să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind vizibil aceeaşi. Ca şi în cauza Păduraru citată anterior, în prezenta cauză, nişte terţi au devenit proprietari după ce dreptul de proprietate al reclamantei a făcut obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în cauza Străin, reclamanta a fost recunoscută în cazul în speţă drept proprietar legitim, tribunalul considerând incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării.
25. Curtea constată că vânzarea bunului reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995, a împiedicat-o să beneficieze de proprietate sa şi că nici-o despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare.
26. Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 şi 1989 au dreptul la o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit, între altele din cauza vânzării legale a bunului de către stat terţilor, sub forma acţiunilor la un organism de plasament al valorilor mobiliare (Proprietatea).
27. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi putut obţine o despăgubire dacă ar fi înaintat o cerere în temeiul legii nr. 10/2001, modificată de legea nr. 247/2005.
28. Curtea remarcă faptul că legea nr. 247/2005 nu funcţionează în prezent într-un mod care ar face să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza lipsei prelungite a despăgubirii (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Porteanu citat anterior, § 34). Astfel, ea constată că procedura de autorizare a Proprietatea de către Consiliul naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”) şi transformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare efectivă, nu au avut loc până în prezent. Prin urmare, Curtea consideră că faptul pentru reclamantă de a fi urmat procedura reglementată de legea nr. 10/2001 nu i-ar fi permis să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă.
29. În consecinţă, Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost privată de dreptul său de proprietate asupra apartamentului respectiv, combinat cu lipsa totală a despăgubirii, a făcut-o să sufere o greutate disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE LA ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
30. Reclamantul se plânge de soluţia procedurii în anulare a contractului de vânzare privind apartamentul în chestiune, care s-a încheiat prin hotărârea din 13 noiembrie 2001 a Curţii de apel Bucureşti. Ea invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei care prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale_ de către un tribunal_ , care va decide_ asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil_ ”.
31. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 22-25 de mai sus, că nu trebuie să decidă asupra fondului acestei plângeri (a se vedea, mutatis mutandis între altele, Laino contra Italiei [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi contra Italiei, hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, pag. 47, § 23 şi Biserica catolică din Canea contra Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50).
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
A. Dauna
32. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
33. Reclamanta cere acordarea sumei de 537.847.400 lei româneşti (ROL), adică 15.500 euro (EUR) reprezentând suma actualizată (în funcţie de rata inflaţiei) pe care a plătit-o pentru executarea contractului de vânzare privind bunul său. Ea cere 12.000 euro cu titlu de daună morală pentru frustrarea şi stresul suferite în timpul procedurii litigioase de ea şi mama sa.
34. Guvernul contestă suma daunelor materiale aşa cum a fost expusă de reclamantă şi face trimitere la o scrisoare a Institutului naţional de statistică ce precizează rata oficială de inflaţie. Conform calculelor efectuate de Guvern, ţinând cont de indicele oficial de inflaţie comunicat de respectivul institut, suma prejudiciului material ar trebui să fie 467.015.450 ROL, adică 13.483 euro. În privinţa cererii pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că acest prejudiciu ar fi suficient compensat prin constatarea încălcării şi că, în orice caz, suma cerută este excesivă.
35. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică, conform Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se şteargă decât imparţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin acţiunea sau omisiunea în legătură cu care s-a constatat încălcarea Convenţiei. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul “echitabil” şi partea de frază “dacă e cazul” stau mărturie în acest sens.
36. În circumstanţele speţei Curtea consideră că restituirea preţului plătit de reclamantă cu ocazia încheierii contractului de vânzare privind bunul în litigiu, actualizat în funcţie de indicii comunicaţi de Institutul naţional de statistică ar pune reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
Curtea consideră că trebuie acordată reclamantei suma de 14.000 euro cu acest titlu.
37. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantei la respectarea bunului său, pentru care suma de 1.400 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli şi taxe
38. Reclamanta cere de asemenea 600 euro pentru cheltuielile şi taxele plătite în faţa Curţii. Ea nu a trimis nici-un act doveditor în acest sens.
39. Guvernul se opune restituirii cheltuielilor de judecată care nu sunt nici în mod real şi necesar expuse nici susţinute de acte doveditoare pertinente.
40. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile şi taxele pentru procedura în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
41. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide că nu trebuie să hotărască asupra încălcării invocată de articolul 6 § 1 al Convenţiei;
4. Decide
că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei sumele următoare, de transformat în lei la cursul de schimb din ziua efectuării plăţii:
14.000 euro (paisprezece mii euro) pentru dauna materială;
1.400 euro (o mie patru sute euro) pentru prejudiciul moral;
orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele mai sus menţionate;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 9 noiembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefierPreşedinte
| ← B contra Franței - Tratament inuman sau degradant Definiţie... | Malone contra Marea Britanie - Supravegherea persoanei... → |
|---|
