Danulescu contra Romaniei - Imobil nationalizat ilegal in baza decretului nr. 92/1950. Revendicare
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza DĂNULESCU contra ROMÂNIEI
(cererea nr. 70890/01)
Hotărâre
Strasbourg
12 octombrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaDănulescu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii J. HEDIGAN, preşedinte,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN
Domnii E. MYJER
DAVID THOR NJORGVINSSON,
Doamna I. ZIEMELE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 21 septembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 70890/01) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Gheorghe-Horia Dănulescu (“reclamant”), a sesizat Curtea la data de 29 octombrie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna Roxana Rizoiu, apoi de Doamna Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a invocat în special faptul că vânzarea apartamentului său unor terţi, care a fost validată prin hotărârea curţii de apel Bucureşti din 30 mai 2000 şi nu a condus la nici-o despăgubire, a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi susţine că a fost privat de bunul său.
4. La data de 9 iunie 2004, Curtea (secţia a doua) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
5. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului).
6. La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a treia secţii remaniată astfel (articolul 51 § 1). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al regulamentului.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
7. Reclamantul s-a născut în 1939 şi locuieşte la Saint-Cloud (Franţa).
A. Circumstanţele speţei
8. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de reclamant, se pot rezuma astfel:
9. În 1950, în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950 statul a intrat în posesia apartamentului nr. 1 al imobilului situat în Bucureşti, str. Jules Michelet nr. 15-17, ce a aparţinut părinţilor săi.
1. Acţiune în revendicare
10. În 1995 reclamantul menţionând că naţionalizarea a fost ilegală, a sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului local al Municipiului Bucureşti.
11. Printr-o sentinţă din 24 mai 1996 tribunalul a admis acţiunea, pe motiv că statul a intrat în posesia apartamentului fără titlu valabil şi, în consecinţă, a ordonat părţii pârâte să-i restituie apartamentul în litigiu, format din patru camere.
12. Printr-o hotărâre din 27 noiembrie 1996 Primarul Bucureştiului a ordonat restituirea apartamentului.
2. Acţiune în anulare a contractului de vânzare a apartamentului
13. Printr-un contract încheiat la 22 noiembrie în temeiul legii nr. 112/1995, societatea de administrare a bunurilor imobiliare ale statului a vândut locatarului apartamentul respectiv.
14. Printr-o acţiune înaintată la 12 mai 1997 împotriva terţului cumpărător, Consiliului General Bucureşti şi societăţii de administrare, reclamantul a cerut judecătoriei Bucureşti să constate nulitatea contractului de vânzare, deoarece a fost încheiat după sentinţa judecătoriei Bucureşti care îi restituia apartamentul.
15. Printr-o hotărâre din 28 mai 1999, confirmată în urma apelului înaintat de părţile pârâte, tribunalul a admis acţiunea şi a anulat contractul, pe motiv că în momentul vânzării bunul făcea obiectul unui litigiu.
16. Terţul cumpărător a înaintat un recurs împotriva acestei sentinţe, menţionând că vânzarea a respectat dispoziţiile legii nr. 112/1995 şi că el a încheiat contractul de bună credinţă.
17. Printr-o decizie din 31 mai 2000 curtea de apel Bucureşti a admis recursul, considerând că a cumpărat apartamentul de bună credinţă, deoarece nu fusese informat asupra existenţei acţiunii în revendicare şi că în momentul vânzării sentinţa din 24 mai 1996 încă nu devenise definitivă.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
18. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârire Brumărescu contra României ([GC] nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
DE DREPT
I. Asupra admisibilităţii
A. Asupra plângerii inspirate din articolul 6 § 1 al Convenţiei
19. Reclamantul se plânge de o lipsă de imparţialitatea a tribunalelor interne, deoarece acestea ar fi favorizat locatarii care ocupau bunul în litigiu, pe toată durata derulării procedurii, interpretând în mod greşit dispoziţiile legii nr. 112/95.
20. Curtea aminteşte că judecătorii nu trebuie să ia apărarea sau să aibă idei preconcepute personale şi că în acelaşi timp tribunalul trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude în această privinţă orice îndoială legitimă (Pullar contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere de hotărârii şi decizii 1996-III, § 30).
21. Presupunând că reclamantul a epuizat căile de atac interne pentru a adresa această plângere la nivel naţional şi că există dubii în privinţa judecăţii tribunalelor naţionale în materie de bună credinţă a părţilor, Curtea nu dezvăluie, în circumstanţele prezentei speţe, nici-un element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce o umbră de îndoială asupra imparţialităţii judecătorilor.
22. Reiese că această parte a cererii este clar neîntemeiată şi trebuie să fie respinsă, cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Asupra restului cererii
23. În ceea ce priveşte restul cererii, Curtea constată că aceasta nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
24. Reclamantul se plânge că vânzarea apartamentului locatarului, validată prin hotărârea curţii de apel Bucureşti din 31 mai 2000, a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
25. Guvernul consideră că acţiunea în anulare a contractului de vânzare nu are nici-o incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece nici titlul său de proprietate nici şansele sale de a intra în posesia bunurilor nu au fost afectate. Conform Guvernului constatarea bunei credinţe a cumpărătorului nu este echivalentă nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantului nici cu o confirmare a titlului cumpărătorului. Astfel, procedura litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului. Buna credinţă a cumpărătorului precum şi valabilitatea titlului său de proprietate au fost definitiv recunoscute de tribunalele interne. Chiar dacă hotărârea în litigiu constituie un amestec în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim. În plus, tribunalele interne au respectat dispoziţiile dreptului intern, în special legea nr. 10/2001.
26. În fine, Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut obţine o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001, dar că nu a urmat procedura prevăzută de respectiva lege. El cere Curţii să ia în calcul reforma instituită prin legea nr. 247/2005, care prevede accelerarea procedurii de restituire şi, în cazul în care o asemenea restituire se dovedeşte a fi imposibilă, acordarea unei despăgubiri constând într-o participaţie, în calitate de acţionari la un organism de plasare a valorilor mobiliare “Proprietatea”, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni.
27. Reclamantul contestă această teză. În opinia sa tribunalele interne au recunoscut dreptul său de proprietate şi de asemenea pe cel al terţului cumpărător asupra aceluiaşi bun, situaţie care face imposibilă exercitarea drepturilor sale în calitate de proprietar al bunului său. Reclamantul subliniază că imposibilitatea de a beneficia de bunul său reprezintă o atingere adusă principiului siguranţei raporturilor juridice.
28. Curtea aminteşte că în cauza Păduraru contra României era vorba tot despre vânzarea unui apartament naţionalizat de stat în ciuda existenţei unei hotărâri devenită definitivă care obliga la restituirea respectivului apartament către reclamant. În această cauză Curtea a constatat că reclamantul avea un bun, în sensul Convenţiei (§§ 64 şi 65), că vânzarea acestui apartament de către stat constituia un amestec în dreptul interesatului la respectarea bunurilor sale (§§ 66-71) şi că această vânzare nu era prevăzută de lege (§§ 72-80).
29. Curtea a examinat circumstanţele speţei şi consideră că Guvernul nu a oferit nici-un fapt şi nici-un argument convingător ce ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul actual. În cazul în speţă Curtea nu constată nici-un motiv pentru a se îndepărta de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind identică (paragrafele 11-12 de mai sus).
30. În consecinţă, s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
31. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
32. Reclamantul cere restituirea apartamentului vândut locatarului precum şi valoarea chiriilor neîncasate, pe care le cifrează la 55.580 euro (EUR). El cere 50.000 dolari americani (USD) cu titlu de daună morală pentru “traumatismele psihice” suferite timp de peste opt ani.
33. Guvernul nu oferă nici-o observaţie asupra valorii de piaţă a apartamentului. În privinţa sumei reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul consideră că nu se poate acorda o asemenea despăgubire şi citează cauza Sofletea contra României (nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). În privinţa eventualului prejudiciu moral suferit de reclamant, Guvernul consideră că nu poate fi reţinută nici-o legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenţiei şi paguba morală invocată.
34. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică în privinţa Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele ei. Dacă dreptul intern nu permite să se anuleze decât parţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei.
35. Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când decide în materie, figurează paguba materială, adică pierderile suferite efectiv ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi paguba morală, adică reparaţia stării de nelinişte, neplăcerilor şi incertitudinilor reieşite în urma acestei încălcări, precum şi alte pagube nemateriale (a se vedea, între altele, Ernestina Zullo contra Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
36. Între altele, acolo unde diferite elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre paguba materială şi paguba morală se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina în ansamblu (Comingersoll contra Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
37. Curtea consideră, în circumstanţele în speţă, că restituirea apartamentului situat în Bucureşti, str. Jules Michelet nr.15-17, aşa cum este ordonată de sentinţa definitivă pronunţată la 24 mai 1996 de Judecătoria Bucureşti, ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor.
38. În cazul în speţă, fiind vorba despre stabilirea cifrei acestei sume, Curtea observă că nici reclamantul nici Guvernul nu au supus atenţiei rapoarte de expertiză care să permită să se determine valoarea apartamentului.
39. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţei imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 125.000 euro.
40. În privinţa sumelor cerute cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu ar putea face speculaţii asupra posibilităţii şi venitului unei închirieri a apartamentului respectiv (Buzatu contra României, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
41. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 4.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru dauna morală suferită.
B. Cheltuieli şi taxe
47. Reclamantul nu cere restituirea cheltuielilor şi taxelor.
48. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care a cerut-o. Prin urmare, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamantului nici-o sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
44. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii inspirate din articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi inadmisibilă pentru restul;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide
că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 1 al imobilului situat în Bucureşti în str. Jules Michelet nr.15-17, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
că în lipsa unei asemenea restituiri statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 125.000 euro (osutădouăzecişicincimii euro), drept pagubă materială, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
Decide că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleaşi trei luni, 4.000 euro (patrumii euro) pentru prejudiciul moral;
Decide că sumele respective vor fi transformate în moneda statului pârât la cursul de schimb din ziua reglementării;
Decide că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
7. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerJohn Hedigan
GrefieradjunctPreşedinte
| ← Enciu si Lega contra Romaniei - Apartamente confiscate de stat... | Orha contra României - Exproprierea pentru motive de utilitate... → |
|---|
