Orha contra României - Exproprierea pentru motive de utilitate publica. Neexecutare hotarare
| Comentarii |
|
SECŢIA A TREIA
CAUZA ORHA c. ROMÂNIA
(Cererea no 1486/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 octombrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile stabilite la articolul 44 § 2 din Convenţie. Ea poate suporta modificări de formă.
În cauza Orha c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţiunea a treia), întrunită în şedinţa camerei formată din:
DomniiJ. Hedigan, preşedinte,
C. Bîrsan,
V. Zagrebelsky,
DoamnaA. Gyulumyan,
DomniiE. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
DoamnaI. Berro-Lefevre, judecători,
şi din Dl. V. Berger, grefierul secţiei,
După ce au deliberat în această acţiune în camera de consiliu în data de 21 septembrie 2006,
Pronunţă hotărârea de faţă, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (no 1486/02) îndreptată contra României, prin care doi cetăţeni ai acestui Stat, Dl. Ioan Alexandru Orha şi Dna. Ligia-Mariana Orha (« reclamanţii »), au sesizat Curtea în data de 24 iulie 2001 în virtutea articolului 34 din Convenţia pentru salvgardarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (« Convenţia »).
2. Guvernul român (« Guvernul ») a acţionat prin reprezentanta sa, Dna. B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 6 septembrie 2005, Curtea (secţia a treia) a decis comunicarea cererii Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3, ea a decis examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului cauzei.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanţii (soţ şi soţie) s-au născut respectiv în 1955 şi în 1966 şi locuiesc la Toronto, Canada.
5. La data de 14 august 1996, autorităţile municipale din Satu Mare au decis exproprierea pentru motive de utilitate publică a mai multor bunuri imobiliare care aparţineau reclamanţilor. Aceştia şi-au dat consimţământul.
6. Printr-o hotărâre datată 10 iulie 1998, conformată printr-o decizie definitivă din 28 octombrie, 1999, Curtea Supremă de Justiţie, tribunalul judeţean Argeş a constatat exproprierea ca urmare a acordului intervenit între autorităţile municipale din Satu Mare şi reclamanţi. În baza unei expertize tehnice dispusă în cauză, el a stabilit compensaţiile pentru expropriere în sumă de 11 791 982 000 lei româneşti (ROL), şi câştigul nerealizat în sumă de 733 085 892 ROL.
7. La data de 3 februarie 2000, reclamanţii au solicitat, prin intermediul unui portărel judecătoresc, plata sumelor datorate. Primarul din Satu Mare a refuzat să se conformeze, pe motiv că bunurile expropriate nu mai erau necesare municipalităţii.
8. O contestaţie la executarea hotărârii din 10 iulie 1998, formulată de autorităţile din Satu Mare la data de 18 mai 2000, a fost respinsă la 12 septembrie 2000, de tribunalul judeţean Argeş, printr-o hotărâre confirmată, la recursul debitorului, printr-o hotărâre definitivă datată 30 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie.
9. Între timp, printr-o ordonanţă din 18 februarie 2000, judecătoria din Satu Mare a dispus blocarea conturilor autorităţilor locale şi plata către reclamanţi a sumelor datorate în virtutea hotărârii din 10 iulie 1998. Blocarea a fost apoi validată printr-o hotărâre din 24 martie 2000 a aceluiaşi tribunal.
La 19 aprilie 2001, reclamanţii au încasat suma de 199 804 000 ROL.
10. Cu toate acestea, la recursul debitorului, printr-o decizie definitivă din 23 mai 2001, Curtea de Apel din Oradea a anulat ordonanţa din 18 februarie 2000, pe motiv că creanţa nu mai era exigibilă, în măsura în care părţile nu conveniseră încă modalităţile de plată, aşa cum cerea articolul 30 din legea no 33/1994 asupra exproprierii.
11. În consecinţă, la 18 ianuarie 2002, la cererea primarului din Satu Mare, tribunalul judeţean din Satu Mare i-a condamnat pe reclamanţi să ramburseze sumele încasate. La 15 aprilie, 27 iunie şi 4 septembrie 2002, portărelul judecătoresc a notificat reclamanţilor să se conformeze cu hotărârea sin 23 mai 2001, în virtutea căreia a solicitat plata sumei de 187 456 440 ROL, reprezentând diferenţa dintre, pe de o parte, suma alocată de instanţe plus cheltuielile de executare (adică 202 556 440 ROL) şi, pe de altă parte, suma de 15 100 000 ROL pe care Primăria din Satu Mare trebuia să o plătească reclamanţilor. Reclamanţii au plătit suma solicitată în data de 18, respectiv 27 septembrie 2002.
12. În paralel, la 18 mai 2000, primarul din Satu Mare a sesizat tribunalul judeţean din Satu Mare cu o acţiune împotriva reclamanţilor, în anularea exproprierii pe motiv că acordul părţilor constatat prin hotărârea din 10 iulie 1998 nu îndeplinea condiţiilor prevăzute de lege.După mai multe grade de jurisdicţie, acţiunea a fost respinsă ca ne-susţinută, printr-o hotărâre definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 30 aprilie 2004.
13. La 14 martie 2005, reclamanţii au solicitat autorităţilor locale să-şi exprime poziţia referitoare la menţinerea declaraţiei de utilitate publică a terenurilor lor şi la interdicţia de a construi.
La o dată neprecizată, primarul din Satu Mare a confirmat că situaţia terenurilor rămânea neschimbată, amintind în acelaşi timp că rămânea deschis la orice propunere din partea reclamanţilor în acest subiect.
14. Reiese din informaţiile dosarului că solicitanţii încă nu au primit sumele alocate în baza hotărârii din 10 iulie 1998.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTĂ
15. Reglementarea internă pertinentă, şi anume, extrasele din codul civil şi din codul de procedură civilă şi legea no 188/2000 asupra portăreilor judecătoreşti este descrisă în decizia Roman şi Hogea c. România (no 62959/00, 31 august 2004).
16. Articolele pertinente din legea no 33/1994 au următorul conţinut:
Articolul 28
« (1) Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul autorităţii expropriante în momentul în care ea îşi execută obligaţiile sale stabilite prin decizii în justiţie. »
Articolul 30
« Compensaţia este plătită conform modalităţilor convenite de părţi; în lipsa acordului părţilor, tribunalul decide, stabilind de asemenea termenul de plată care nu poate depăşi treizeci de zile de la data la care decizia devine definitivă. »
Articolul 31
« (1) Eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie de către autoritatea expropriantă nu sunt făcute decât în baza unei decizii înainte de a constata îndeplinirea obligaţiilor de plată a compensaţiei, într-un termen care nu poate depăşi treizeci de zile de la numita plată. »
DE DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
17. Reclamanţii pretind că ne-executarea hotărârii definitive din 28 octombrie 1999 i-a împiedicat în dreptul lor de acces la un tribunal care le judecă acţiunea într-un termen rezonabil, aşa cum prevede articolul 6 § 1 din Convenţie, care arte următorul conţinut:
« Orice persoană are dreptul ca acţiunea sa să fie audiată_ într-un termen rezonabil, de către un tribunal_ , care va decide_ asupra contestaţiilor referitoare la drepturile şi obligaţiile sale de natură civilă_ »
A. Asupra admisibilităţii
18. Curtea constată că plângerea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea relevă de altfel că aceasta nu contravine nici unui alt motiv de inadmisibilitate. Se impune aşadar să o declarăm admisibilă.
B. Asupra fondului
19. Guvernul consideră că, aşa cum rezultă din hotărârea datată 23 mai 2001 pronunţată de Curtea de Apel din Oradea, hotărârea din 28 octombrie 1999 nu era susceptibilă să fie executată, părţile având obligaţia de a intenta o acţiune în vederea stabilirii modalităţilor şi a termenelor de plată. El consideră că autorităţile nu au acţionat de rea credinţă deoarece ele au plătit suma pretinsă la 19 ianuarie 2001. Faptul că reclamanţii au trebuit să o ramburseze ulterior nu a fost decât consecinţa hotărârii din 23 mai 2001.
20. Reclamanţii se opun acestei teze şi susţin că hotărârea din 18 octombrie 1999 încă nu a fost executată de autorităţi.
21. Curtea aminteşte că executarea unei decizii sau a unei hotărâri a oricărei instanţe, trebuie să fie considerată a fi parte integrantă din proces « proces » în sensul articolului 6 din Convenţie. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie rămâne inoperantă în detrimentul unei părţi (Immobiliare Saffi c. Italia [GC], no 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).
22. Cu toate acestea, accesul la un tribunal nu poate obliga Statul să dispună executarea fiecărei hotărâri de natură civilă indiferent care ar fi aceasta şi indiferent care ar fi împrejurările (Sanglier c. Franţa, no 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Atunci când autorităţile trebuie să acţioneze pentru executarea unei decizii judiciare şi omit să o facă, această inerţie angajează responsabilitatea Statului în baza articolului 6 § 1 din Convenţie (Scollo c. Italia, hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A no 315-C, p. 55, § 44).
23. În speţa de faţă, cu toate că reclamanţii au obţinut la 28 octombrie 1999 o decizie internă definitivă care stabilea sumele pe care autorităţile trebuiau să li le plătească ca urmare a exproprierii bunurilor lor, şi că ei au făcut ulterior demersuri pentru executare, această decizie nu a fost nici executată integral, nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de recurs prevăzută de lege.
24. Presupunând că nu a fost posibil pentru autorităţi să execute ca atare hotărârea din 28 octombrie 1999, Curtea constată că reclamanţii au făcut cereri de plată prin intermediul portărelului judecătoresc cât şi în faţa instanţelor (v. paragrafele 7 şi 9 de mai sus).
25. De altfel, legea no 33/1994 nu prevede procedura prin care instanţele interne trebuiau să fie sesizate pentru a stabili modalităţile şi termenele de plată.
Ori, fiecare Stat contractant trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care sunt în sarcina sa (Ruianu c. România, no 34647/97, § 66, 17 iunie 2003).
În orice caz, din moment ce o decizie internă definitivă este pronunţată de instanţele naţionale, ea trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile de către autorităţile publice, pentru a evita în măsura în care este posibil nesiguranţa juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept în cauză prin aplicarea sa (v., mutatis mutandis, Păduraru c. România, no 63252/00, § 92, CEDH 2005 ...).
26. În afară de aceasta, presupunând chiar că părţile ar fi trebuit să sesiseze instanţele naţionale cu o nouă acţiune pentru a obţine stabilirea modalităţilor şi termenelor de plată, Curtea consideră, în lumina jurisprudenţei constante în materie, că autorităţile sunt cele care trebuie să facă aceste demersuri. Astfel, ea aminteşte că nu este oportun să se solicite unei persoane, care a obţinut o creanţă împotriva Statului la finalizarea unei proceduri judiciare, să angajeze ulterior o nouă procedură pentru a obţine satisfacţie (v., mutatis mutandis, Metaxas c. Grecia, no 8415/02, § 19, 27 mai 2004).
În consecinţă, nici un demers suplimentar nu a fost solicitat din partea reclamanţilor.
27. Aceste elemente sunt suficiente pentru ca respectiv Curtea să conchidă că, în cauza de faţă, refuzând să execute hotărârea din 28 octombrie 1999, autorităţile naţionale i-au privat de reclamanţi să aibă un acces efectiv la un tribunal.
28. Curtea consideră în sfârşit că nu este necesar să examineze chestiunea de a şti dacă durata procedurii a fost rezonabilă în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie, în măsura în care această plângere este absorbită de cea referitoare la dreptul de acces la un tribunal (Immobiliare Saffi, antemenţionat, § 75).
29. În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL No 1
30. Reclamanţii denunţă o atingere adusă dreptului său de proprietate ca urmare a ne-executării hotărârii din 28 octombrie 1999. Ei invocă articolul 1 din Protocolul no 1, formulat după cum urmează:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii de bunuri conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
31. Guvernul consideră în primul rând că reclamanţii nu au avut o creanţă, în sensul jurisprudenţei Curţii, din moment ce cea recunoscută de instanţele interne prin hotărârea din 28 octombrie 1999 nu îndeplinea condiţiile solicitate în dreptul intern, adică, ea nu era sigură, lichidă şi exigibilă (Mario de Napoles Pacheco c. Belgia, no 7775/77, decizia comisiei din 5 octombrie 1978, Decizii şi rapoarte (DR) 15, p. 143).
În orice caz, el consideră că bunurile vizate prin acţiunea în expropriere nu au ieşit niciodată din patrimoniul reclamanţilor, în măsura în care autorităţile nu au solicitat eliberarea titlului executoriu de către tribunale, aşa cum se prevede la articolul 31 din legea no 33/1994.
32. Reclamanţii contestă poziţia Guvernului. Ei amintesc că, în opinia autorităţilor locale, terenurile sunt încă lovite de imposibilitatea permanentă de construcţie.
33. Curtea relevă că această plângere este legată de ceda examinată mai sus şi trebuie deci să fie de asemenea declarată admisibilă.
34. Pe fond, Curtea aminteşte că a conchis la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie ca urmare a ne-executării hotărârii din 28 octombrie 1999 care a stabilit suma compensaţiei pe care reclamanţii aveau dreptul să o încaseze. Exista deci în speţă o valoare patrimonială în virtutea căreia reclamanţii puteau pretinde că aveau speranţa legitimă de a încasa efectiv numita sumă. Din acel moment, reclamanţii au « un bun » în sensul articolului 1 menţionat mai sus (Tacea c. România, no 746/02, § 37, 29 septembrie 2005, Croitoriu c. România, no 54400/00, § 34, 9 noiembrie 2004, Kopecký c. Slovacia [GC], no 44912/98, § 35, CEDH 2004 ..., şi Jasiūnienė c. Lituania, no 41510/98, § 44, 6 martie 2003).
35. Curtea constată, cu reclamanţii, că, pe de o parte, ei nu au încasat compensaţia de expropriere prevăzută de instanţele interne, şi, pe de altă parte, că ei nu pot folosi terenurile lor care sunt lovite de o interdicţie de construcţie.
De altfel, dacă este adevărat că bunurile sunt oficial întotdeauna în patrimoniul reclamanţilor, cum indică Guvernul, Curtea consideră că faptul că autorităţile locale nu au intrat în posesie nu este imputabil reclamanţilor, în măsura sau conform articolelor 28 şi 31 din legea no 33/ 1944, punerea în posesia Statului este condiţionată de plata compensaţiei. Ori, autorităţile ele-înselele nu au plătit încă numita sumă. De altfel, ca urmare a interdicţiei de construire, reclamanţii nu pot în nici un fel folosi bunurile în cauză.
36. Curtea consideră că, în aceste condiţii, a existat în speţă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor. Ea aminteşte că refuzând executarea hotărârii din 28 octombrie 1999, autorităţile naţionale i-au privat pe reclamanţi de folosinţa dreptului lor de proprietate, fără să le dea o explicaţie pentru această ingerinţă (v., mutatis mutandis, Sabin Popescu c. România, no 48102/99, § 81, 2 martie 2004).
37. Guvernul nu a dat nici o justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată prin ne-executarea hotărârii în cauză; ea era deci arbitrară şi presupunea încălcarea principiului de legalitate. O astfel de concluzie dispensează Curtea de a cerceta dacă a fost păstrat un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas, antemenţionat, § 31).
38. În consecinţă, în lumina celor arătate mai sus, Curtea consideră că a existat în speţă o încălcare a articolului 1 din Protocolul no 1.
III. ASUPRA ALTOR PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
39. Reclamanţii consideră în sfârşit că ne-executarea hotărârii din 28 octombrie 1999 a încălcat drepturile garantate de articolele 8 şi 17 din Convenţie. În măsura în care aceste plângeri vizează în materie aceleaşi aspecte ca şi cele examinate deja mai sus din punctul de vedere al articolelor 6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul no 1, Curtea consideră că nu este necesar să se plaseze în plus pe domeniul articolelor 8 şi 17.
IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
40. În conformitate cu articolul 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite ştergerea decât în mod imperfect a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
41. Cu titlu de prejudiciu material, în afară de câştigul nerealizat alocat prin hotărârea din 28 octombrie 1999 evaluat la 85 932 Dolari SUA (USD), reclamanţii pretind 214 830 USD reprezentând câştigul nerealizat pentru perioada cuprinsă între 2000 şi 2005 sau, alternativ, dobânzile la suma de 85 932 USD. Ei pretind de asemenea 500 000 USD cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suportat.
42. Guvernul contestă cererile referitoare la acordarea unei sume pentru lipsa de folosinţă, având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie (Anghelescu c. România, no 29411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu c. România, no 32260/96, §§ 54-56, 21 mai 2002, şi Oprescu c. România, no 36039/97, §§ 56-57, 14 ianuarie 2003). Fiind vorba despre suma de 85 932 USD, Guvernul aminteşte că, în opinia sa, hotărârea din 28 octombrie 1999 nu este executorie. În ceea ce priveşte suma de 214 830 USD, consideră că nici o instanţă internă nu a recunoscut reclamanţilor dreptul de a obţine reparaţia pentru câştigul nerealizat pentru perioada cuprinsă între 2000 şi 2005.
El aminteşte că reclamanţii se bucură totuşi de dreptul lor de proprietate asupra bunurilor în litigiu.
43. Guvernul consideră în sfârşit că cererile reclamanţilor cu titlu de prejudiciu moral sunt exagerate, că nici o legătură de cauzalitate între numitele pretenţii şi pretinsele încălcări nu poate fi stabilită şi consideră că în orice caz o constatare a încălcării va fi suficientă pentru repararea unui astfel de prejudiciu. El aminteşte jurisprudenţa Curţii în materie, în special cauza Sacaleanu c. România (no 73970/01, 6 septembrie 2005).
44. Curtea consideră că chestiunea aplicării articolului 41 la acest punct nu este în cauză, astfel încât trebuie să o rezervăm ţinând de asemenea cont de eventualitatea unui acord între Statul pârât şi părţile interesate (articolul 75 §§ 1 şi 4 din regulamentul Curţii).
B. Onorarii şi cheltuieli
45. Reclamanţii mai pretind 6 500 USD pentru onorariile şi cheltuielile efectuate în faţa instanţelor interne, 10 141,63 dolari canadieni (CAD) şi 930 000 forinţi ungureşti (HUF) pentru cele efectuate pentru procedura de cerere de azil politic în Canada şi în procedura în faţa Curţii. Ei au trimis numeroase facturi eliberate de avocaţii însărcinaţi cu dosarul lor de imigrare, două bilete de avion Budapesta - Londra – Detroit şi retur pentru ei în sumă de 248 200 HUF fiecare şi două pentru copiii lor, ca şi facturi emise de poşta canadiană pentru coletele trimise Curţii, în sumă de 158,68 CAD.
46. Guvernul consideră că cererile nu sunt întemeiate.
47. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea onorariilor şi cheltuielilor sale decât în măsura în care acestea sunt bazate pe realitate, sunt necesare şi quantumul acestora este rezonabil. În speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile sus-menţionate, Curtea respinge ca ne-fondată cererea referitoare la onorarii şi cheltuieli în procedura naţională, consideră rezonabilă suma de 110 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi acordă această sumă reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
48. Curtea consideră adecvat să stabilească rata dobânzilor moratorii la rata dobânzilor moratorii la împrumuturile acordate de Banca centrală europeană majorate cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Decide că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 ;
4. Decide că nu trebuie să examineze plângerile conform articolelor 8 şi 17 din Convenţie ;
5. Decide că problema aplicării articolului 41 din Convenţie nu se susţine în ceea ce priveşte stabilirea reparaţiei pentru încălcările constatate în speţă;
În consecinţă,
a) o rezervă în totalitate;
b) invită Guvernul şi reclamanţii să-i adreseze în scris, în termen de trei luni de la data la care acea hotărâre a devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor în această chestiune şi în special să-i aducă la cunoştinţă orice acord la care vor fi ajuns;
c) rezervă procedura ulterioară şi delegă preşedintelui camerei sarcina de a o stabili la nevoie;
6. Decide
a) că Statul pârât trebuie să le plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 110 EUR (o sută zece mii de Euro) pentru onorariile şi cheltuielile efectuate în faţa instanţelor interne, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că începând de la expirarea acestui termen şi până la plată, această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă cu rata egală dobânzii practicate la împrumuturile acordate de Banca Centrală Europeană aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei procente.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Vincent BergerJohn Hedigan
GrefierPreşedinte
| ← Danulescu contra Romaniei - Imobil nationalizat ilegal in baza... | Amanalachioai contra României - Imposibilitatea obtinerii... → |
|---|
