Erbiceanu contra Romaniei - Imobil intrat abuziv in proprietatea statului in baza decretului nr 92/1950
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 26 aprilie 2007
înCauza Erbiceanu împotriva României
(Cererea nr. 24959/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Erbiceanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson,
Doamna I. Ziemele, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 29 martie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 24959/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Mihai Alexandru Ion Erbiceanu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 16 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de A. Negutu, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 7 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1944 şi are domiciliul în Bucureşti.
5. La 30 mai 1996 el a introdus la Judecătoria Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului Municipal Bucureşti. El a cerut să fie recunoscut în calitate de proprietar al unui imobil situat la nr. 2 în strada Intrarea Nicolae Iorga din Bucureşti şi compus din patru apartamente precum şi din terenul aferent, care aparţinuse mamei sale, al cărui unic moştenitor era. A menţionat că statul intrase în mod abuziv în posesia acestui bun în 1950, în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
6. Printr-o hotărâre din 11 noiembrie 1996 instanţa a admis cererea sa, a considerat că naţionalizarea fusese ilegală şi a recunoscut statutul de proprietar al bunului litigios, obligându-l pe pârât să i-l restituie.
7. Această sentinţă a fost confirmată în apelul părţii pârâte printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bucureşti din 16 mai 1997.
8. La 21 noiembrie 1996 Consiliul Municipal Bucureşti a vândut, în baza Legii nr. 112/1995, unul din apartamentele bunului imobiliar al reclamantului lui D.E., care îl ocupa în calitate de chiriaş.
9. La 17 noiembrie 1997 Primarul Municipiului Bucureşti a ordonat restituirea imobiliului litigios reclamantului, în conformitate cu dispozitivul sentinţei Judecătoriei Bucureşti din 11 noiembrie 1996.
10. La 16 ianuarie 1998 reclamantul a fost pus în posesia bunului, cu excepţia părţii ce fusese vândută la 21 noiembrie 1996 lui D.E.
11. La o dată neprecizată în 1998 reclamantul a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune în anulare a contractului de vânzare încheiat de către stat cu D.E. El invoca faptul că acesta era lovit de nulitate absolută din moment ce fusese încheiat la o dată la care statul nu mai era proprietarul bunului. El menţiona, între altele, că statul nu putea vinde un bun a cărui situaţie juridică încă nu fusese clarificată de instanţele naţionale sesizate cu o acţiune în revendicare a întregului imobil litigios.
12. Printr-o sentinţă din 2 noiembrie 2000 Judecătoria Bucureşti a respins acţiunea reclamantului, considerând că statul era proprietarul presupus al bunului în momentul vânzării, în ciuda litigiului aflat în curs în faţa instanţelor în momentul încheierii contractului. Ea a conchis că Legea nr. 112/1995, servind drept bază legală pentru vânzare, nu prevedea sancţiuni în cazul vânzării unui bun ce făcea obiectul unui litigiu în faţa instanţelor.
13. Temeinicia acesti sentinţe a fost confirmată, în urma apelului reclamantului, printr-o decizie a Tribunalului Bucureşti din 7 iunie 2001, care a devenit definitivă şi irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti din 27 noiembrie 2001.
14. În 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate abuziv (« Legea 10/2001 »), reclamantul a depus la Primăria Bucureşti o cerere de restituire a părţii din bunul său vândută de către stat terţului D.E. Din dosar reiese că nici până azi autorităţile competente nu au dat curs acestei cereri.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în Hotărârile Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragrafele 21-24, 16 februarie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13309/03, paragrafele 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
16. Reclamantul se plânge că a suferit o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza imposibilităţii de a beneficia de apartamentul al cărui proprietar a fost recunoscut prin decizia definitivă şi irevocabilă din 16 mai 1997 a Tribunalului Bucureşti, imposibilitate ce decurge din vânzarea de către stat a acestui apartament terţului care îl ocupa în calitate de chiriaş. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
17. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
18. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea problemei imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate ulterior de stat după 1989 în materie. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor reclamantului nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just de păstrat între interese.
19. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El menţionează că restituirea în natură a bunului său este singura reparaţie de luat în calcul în faţa abuzurilor autorităţilor, care au vândut bunul său naţionalizat ilegal în ciuda legislaţiei naţionale care interzicea vânzarea acestui tip de bunuri. El consideră că acordarea despăgubirilor sub forma de acţiuni la bursă nu constituie o reparaţie efectivă, având în vedere caracterul nesigur al valorii acestor acţiuni.
20. Curtea aminteşte că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).
21. În plus, în cauza Păduraru citată anterior, Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de chestiunea de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său în condiţiile în care beneficia de o hotărâre definitivă care condamna statul să i-l restituie (Păduraru citat anterior, paragraful 112).
22. În speţă, Curtea nu are nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind practic aceeaşi. Ea constată că vânzarea de către stat a unei părţi din bunul reclamantului în baza legii nr. 112/1995, care nu permitea, totuşi, să se vândă bunurile naţionalizate ilegal, împiedică – şi astăzi – reclamantul să beneficieze din plin de dreptul său de proprietate recunoscut prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. În plus trebuie constatat că nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare: deşi a depus în 2001 cereri de restituire a bunului său în temeiul Legii nr. 10/2001, completată între timp de Legea nr. 247/2005, reclamantul nu a obţinut, de atunci, nici restituirea bunului litigios, nici despăgubirea la nivelul de piaţă a acestuia.
23. Deşi Guvernul menţionează că i se permite să obţină titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză, Curtea reiterează constatarea sa anterioară conform căreia Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului (a se vedea, printre altele, cauzele Radu împotriva României citată anterior şi Ruxandra Ionescu împotriva României, nr. 608/02, 12 octombrie 2006). În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamantul, s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de bunurile lor în baza unei sentinţe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Porteanu citată anterior, paragraful 34).
24. În consecinţă, Curtea consideră că nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamantului asupra părţii din imobilul său vândută de către stat terţului care îl ocupa în calitate de chiriaş, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de peste aproape zece ani, l-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
25. Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
26. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
27. Reclamantul cere restituirea întregului imobil al cărui proprietar a fost recunoscut prin decizia definitivă din 16 mai 1997 sau, în lipsa acesteia, cu titlu de prejudiciu material, acordarea unei sume reprezentând valoarea apartamentului vândut de către stat în 1996 şi a cotei-parte a terenului aferent, pe care le estimează la 81.802 euro, aşa cum s-a stabilit printr-o expertiză tehnică imobiliară. El cere de asemenea 20.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru frustarea şi suferinţele cauzate de ingerinţa statului în dreptul său de proprietate.
28. În privinţa cererii privind prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a apartamentului şi a cotei-parte din terenul aferent este de 35.552 euro şi supune atenţiei un raport de expertiză în acest sens. În privinţa cererii privind prejudiciul moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării.
29. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică conform Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se elimine decât imparţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în legătură cu cale s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil » şi partea din frază « dacă e cazul » stau mărturie în acest sens.
30. Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când statuează în materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi prejudiciul moral, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).
31. Curtea consideră în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentului vândut de autorităţi la 21 noiembrie 1996 şi a terenului aferent, ar pune pe cât posibil reclamantul într-o situaţie echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
32. Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului în cauză. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele oferite de părţi, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 68.000 euro.
33. Curtea consideră în fine că atingerea gravă adusă dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, ea îi acordă suma de 5.000 euro cu titlu de reparţie a prejudiciului moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
34. Reclamantul neformulând nicio cerere de rambursare a eventualelor sale costuri şi cheltuieli, Curtea nu alocă nicio sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
35. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului imobilul litigios compus din apartamentul vândut la 21 noiembrie 1996 şi din terenul aferent situat la nr. 2 în strada Intrarea Nicolae Iorga din Bucureşti, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantului în acelaşi termen de 3 luni, 68.000 euro (şaizeci şi opt mii euro) pentru prejudiciul material, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit;
c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantului 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral;
d) că sumele respective vor fi convertite lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 26 aprilie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Silimon si Gross contra Romaniei - Casa confiscata. Decretul... | Patrichi contra Romaniei - Imobil confiscat ca urmare a... → |
|---|
