Maria Vasiliu contra Romaniei - Actiune in revendicare imobil. Competenta. Decret nationalizare 92/1950
| Comentarii |
|
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI
SECŢIA A DOUA
CAUZA VASILIU VS. ROMÂNIA
(Petiţia nr. 29407/95)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
21 mai 2002
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenţie. Ea poate suferi modificări de formă.
Traducere din limba franceză a hotărârii de către consilier Monica Grădinaru, Biroul de Relaţii Externe, Curtea Supremă de Justiţie.
În cauza Vasiliu c. România,
Curtea Europerană pentru Drepturile Omului (secţia a doua), judecând într-un complet format din:
Domnii: J.P. Costa – preşedinte
A. B. Baka
C. Birsan
K. Jungwiert
V. Butkevych,
Doamnele: W. Thomassen
A. Mularoni, judecători
şi doamna S. Dolle, grefier de secţie
După ce au deliberat în Camera de Consiliu la data de 30 aprilie 2002,
Pronunţă decizia de mai jos, adoptată la acea dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o petiţie (nr. 29407/95) împotriva României şi împotriva căreia o cetăţeancă a acestui stat,Maria Vasiliu(„reclamanta”), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor omului („Comisia”) pe 7 august 1995, în virtutea fostului articol 25 al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).
Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dna R. Rizoiu.
Reclamanta invoca mai ales faptul că refuzul Curţii Supreme de Justiţie, prin hotărârea sa din 22 martie 1995, de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a decide în cazul unei acţiuni în revendicare era contrară articolului 6 al Convenţiei. Printre altele, ea reclama că această hotărâre a CSJ adusese prejudicii dreptului său de a-i fi respectate bunurile, aşa cum este recunoscut de articolul 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.
Reclamaţia a fost transmisă Curţii pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei (articolul 5 § 2 al Protocolului nr. 11).
Reclamaţia a fost atribuită primei secţii a Curţii (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al regulamentului.
Prin decizia din 21 martie 2000, camera a declarat petiţia aptă parţial de a fi primită.
Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului).
Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului Curţii). Petiţia de faţă a fost atribuită celei de-a doua secţiuni astfel modificate (articolul 52 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
Reclamanta, cetăţean român, născută în 1919, îşi are domiciliu în Bucureşti.
În 1953, tatăl reclamantei a devenit proprietarul unui bun imobiliar aflat în Bucureşti şi compus dintr-un imobil cu trei apartamente şi un teren de 395 m2.
În 1950, Statul a intrat în posesia bunului menţionat în virtutea decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
La o dată neprecizată, societatea de stat S.C.A.V.L. a făcut un contract de închiriere cu reclamanta pentru apartamentul nr. 3 al imobilului.
În 1974, prin aplicarea legii nr. 4/1973, Statul a vândut reclamantei apartamentul pe care îl ocupa în calitate de locatară.
Prima acţiune în revendicare
Pe 24 septembrie 1993, reclamanta a chemat în faţa tribunalului de primă instanţă al sectorului 4 din Bucureşti primăria oraşului Bucureşti şi societatea S.C.A.V.L., pentru a i se recunoaşte, în calitate de moştenitoare unică, dreptul de proprietate asupra imobilului care aparţinuse tatălui său şi pe care îl moştenise.
Prin judecata din 23 decembrie 1993, tribunalul a recunoscut cererea sa ca justifocată. S-a constatat în primul rând că tatăl reclamantei era funcţionar la data naţionalizării şi că, în acest caz, dispoziţiile decretului nr. 92/1950 nu îi erau aplicabile. S-a hotărât în acest caz că imobilul tatălui reclamantei a fost naţionalizat printr-o greşeală prin aplicarea decretului sus menţionat şi a ordonat pârâtelor să restituie reclamantei imobilul litigios.
În absenţa unui recurs, această hotărâre devine definitivă şi irevocabilă, nemaiputând fi atacată pe căile recursului ordinar.
Pe 8 martie 1994, primarul Bucureştiului a ordonat restituirea efectivă a imobilului în favoarea reclamantei.
La o dată neprecizată, procurorul general al României a introdus un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, împotriva hotărârii din 23 decembrie 1993. A subliniat că primii judecători îşi depăşiseră competenţele examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.
Prin hotărârea din 22 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a primit recursul în anulare, a casat hotărârea din 23 decembrie 1993 şi pe fond a respins acţiunea în revendicare a reclamantei. Aceasta a considerat că aplicarea decretului nr. 92/2950 nu putea fi controlată de jurisdicţii şi că, din acel moment, primii judecători încălcaseră atribuţiile puterii legislative constatând că reclmanta era adevăratul proprietar al bunului litigios. Curtea a subliniat că oricum noi legi vor prevedea măsuri de reparare pentru bunurile pe care Statul şi le însuşise în mod abuziv.
La o dată neprecizată, primarul oraşului Bucureşti a ordonat radierea din registrul fonciar a menţiunii privind dreptul la proprietate al reclamantei asupra apartamentelor nr. 1 şi 2 ale imobilului pe care îl revendicase.
Pe 9 septembrie 1996 şi 13 ianuarie 1997, în virtutea legii nr. 112/1995, primăria Bucureştiului şi societatea S.C.A.V.L. au vândut apartamentele nr. 1 şi 2 al sus menţionatului imobil unor terţi care le ocupau în calitate de locatari.
A doua acţiune în revendicare
La o dată neprecizată, reclamanta a introdus la tribunalul de sector din Bucureşti o nouă acţiune în revendicare a imobilului pe care îl moştenise împotriva Consiliului general al oraşului Bucureşti.
Prin hotărârea din 17 septembrie 1998, tribunalul a dat câştig de cauză cererii sale şi, constatând că ea era proprietara legitimă a imobilului litigios, a ordanat să îi fie restituit.
La o dată neprecizată, această hotărâre a devenit definitivă şi a primit şi formulă executorie.
Pe 10 noiembrie 1998, primarul Bucureştiului a ordonat restituirea imobilului în favoarea reclamantei.
Autorităţile competente au refuzat să execute această decizie, cât şi hotărârea din 17 septembrie 1998, pe motiv că două din apartamentele imobilului în litigiu fuseseră vândute locatarilor.
Din cauza precarităţii situaţiei sale financiare, reclamanta nu a declanşat alte proceduri împotriva noilor proprietari ai imobilului.
I. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
Dispoziţiile pertinente ale legii nr. 4 din 28 martie 1973 privind vânzarea la particulari a locuinţelor din fondul locativ al Statului sunt astfel redactate:
Articolul 42
„După ce a asigurat necesarul în locuinţe destinate a fi închiriate [particularilor], Statul poate vinde celelalte locuinţe de care dispune şi, cu prioritate,_ casele cu un singur apartament sau un număr redus de apartamente, construite cu materiale de construcţie de calitate inferioară sau cu materiale calitativ superioare, dar cu un avansat grad de uzură_ Locuinţele vor fi vândute persoanelor care le ocupă în calitate de locatari.”
Articolul 43
„Vânzarea locuinţelor din fondul locativ de Stat va fi eşalonată. Consiliul de miniştri aprobă în fiecare an lista de locuinţe pusă în vânzare, la propunerea consiliilor populare departamentale şi a oraşului Bucureşti._ Listele cu preţurile stabilite pentru fiecare locuinţă vor fi afişate la sediul consiliilor populare, pe locurile de amplasament ale clădirilor puse în vânzare şi în alte locuri unde ele pot fi consultate de cetăţeni.”
Jurisprudenţa şi celelalte dispoziţii legale interne şi pertinente vor fi descrise în hotărârea Brumărescu vs. România ([GC], nr. 2834/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44).
ÎN FAPT
I. PRIVIND EXCEPŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI
După opinia Guvernului, factorii nou apăruţi după introducerea, de către reclamantă, a celei de-a doua acţiuni în revendicare, antrenează pierderea calitaţii de victimă a reclamantei, în sensul articolului 34 al Convenţiei.
Reclamanta cere Curţii să urmărească cercetarea cazului. Ea subliniază că a fost privată de bunul său şi că la ora actuală încă nu i-a fost restituit. Ea subliniază de asemenea că, deşi şi-a văzut recunoscut dreptul de proprietate într-o a doua procedură în revendicare, ea nu poate încă să beneficieze de bunul său, Statul vânzându-l între timp unor terţi. Din acel moment, hotărârea din 17 septembrie 1998 nu a privat-o de calitatea sa de victimă, pe care a avut-o şi pe care o are în continuare.
Curtea aminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu ajunge în principiu pentru a-i retrage calitatea de victimă decât în cazul în care autorităţile naţionale recunosc, explicit sau în substanţă, apoi repară încălcarea Convenţiei (a se vedea, printre altele, hotărârea Ludi vs. Elveţia din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 18, § 34). Ori, ea notează în speţă că reclamanta se găseşte la ora actuală în aceeaşi situaţie ca cea din 25 martie 1995.
Într-adevăr, deşi a avut câştig de cauză în a doua acţiune în revendicare imobiliară, rămâne faptul că nu poate încă se bucure de bunul său, Statul vânzând o parte din acesta unor terţi. Din acel moment, hotărârea din 17 septembrie nu a şters în nici un caz în întregime consecinţele hotărârii mai sus citate a Curţii Supreme de Justiţie pentru ca reclamanta să se bucure de dreptul său de proprietate.
În plus, Curtea observă că plângerile reclamantei nu se limitează la ingerinţa, prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 1995, în dreptul său de proprietate, ci privesc de asemenea încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei prin chiar aceeaşi hotărâre. Ori, reclamanta poate incontestabil să se pretindă victimă, din cauza anulării unei decizii judiciare definitive în favoarea sa şi din constatarea că tribunalele nu erau competente în examinarea acţiunilor în revendicare, precum cele pe care ea le introdusese. Imposibilitatea sa de a prezenta din nou în faţa tribunalelor o astfel de acţiune a persistat, într-adevăr, timp de mai mulţi ani (cf. mutatis mutandis, hotărârea Brumărescu vs. România citat mai sus, § 50).
În aceste circumstanţe, Curtea estimează că reclamanta se poate pretinde victimă a încălcărilor Convenţiei, în sensul articolului 34 al Convenţiei.
Guvernul pledează de asemenea inadmisibilitatea cererii din motivul că nu au fost epuizate căile interne de recurs. Pune în evidenţă faptul că reclamanta poate să introducă o nouă acţiune în revendicare, ca urmare a adoptării legii nr. 10 din 8 februarie 2001.
Curtea aminteşte că în hotărârea Brumărescu vs. România, a spus că Guvernul, responsabil cu anularea unei hotărâri definitive pronunţate ca urmare a unei acţiuni în revendicare, nu putea invoca faptul că nu au fost epuizate toate căile, provocat de introducerea unei noi acţiuni în revendicare de către reclamant (ibidem, §§ 54-55).
Rezultă că situaţia permite respingerea excepţiilor Guvernului.
II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
După reclamantă, hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a încălcat articolul 6 § 1 ale Convenţiei, care dispune:
„Orice persoană are dreptul la un proces echitabil_ în faţa unui tribunal_ care va decide_ în privinţa contestărilor drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ .”
În memoriul său, reclamanta a subliniat refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a tranşa o acţiune în revendicare este contrară dreptului la un tribunal garantat prin articolul 21 al Constituţiei române şi în articolul 3 al Codului civil român, care reglementează denegarea de justiţie.
Guvernul admite că reclamanta a întâmpinat un refus de acces la un tribunal, dar estimează că refuzul a fost temporar şi că oricum el era justificat pentru a asigura respectul normelor de procedură şi principiul separării puterilor.
Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 22 martie 1995 a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei.
Curtea aminteşte că în cauza Brumărescu citată mai sus (§§ 61-62), a hotărât că este vorba de încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei pe motiv că anularea unei hotărâri definitive este contrară principiului siguranţei juridice. O altă concluzie a fost de asemenea că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a examina litigii privind, precum în cauza prezentă, o revendicare imobiliară, încalcă articolul 6 § 1 al Convenţiei.
Curtea observă că nimic din speţă nu permite distingerea din acest punct de vedere a cauzei de faţă de cauza Brumărescu citată mai sus. Din acel moment se estimează că aplicând în acest fel dispoziţiile articolului 330 al codului de procedură civilă ce reglează recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut seama prin decizia sa din 22 martie 1995 de principiul siguranţei raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei.
Mai mult, excluderea de către Curtea Supremă de Justiţie a acţiunii în revendicare a reclamantei din competenţa tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la justiţie garantat prin articolul 6 § 1 al Convenţiei.
Rezultă încălcarea articolului 6 § 1 în ceea ce priveşte aceste două puncte.
III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ ÎN ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 AL CONVENŢIEI
Reclamanta consideră că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a adus prejudicii dreptului său privind respectul bunurilor, garantat prin articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care este astfel redactat:
„Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât în cazul unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care Statele îl posed de a pune în vigoare legile pe care le judecă necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.”
Ea consideră printre altele că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, judecând că proprietatea sa aparţinea Statului şi anulând hotărârea definitivă din 23 decembrie 1993, consituie o privare a dreptului la respectul bunurilor sale, care nu urmăreşte un scop de utilitate publică. Mai mult, ea subliniază că Statul a vândut unor terţi, ca urmare a hotărârii, în virtutea legii nr. 112/1995, două din apartamentele imobilului litigios.
Guvernul subliniază că reclamanta ar fi putut beneficia de măsuri reparatorii ale legii nr. 112/1995, în funcţie de care persoanele care au fost private de Stat, în virtutea unui titlu, de imobilele lor cu destinaţie de locuinţă, pot fi restabilite în dreptul lor de proprietate, dacă ele locuiesc încă în locuinţa confiscată, sau li se pot plăti daune.
Curtea aminteşte că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 23 decembrie 1993 şi relevă faptul că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamanta avea deci un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (a se vedea hotărârea Brumărescu citat mai sus, § 70).
Curtea relevă de asemenea că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a anulat hotărârea definitivă şi a spus că Statul era proprietarul legitim al bunului litigios. Ea consideră că această situaţie este dacă nu identică, cel puţin analogă celei a reclamantului din cauza Brumărescu. Curtea consideră deci că hotărârea citată mai sus a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea hotărârea Brumărescu, §§ 73-74). Ori, nici o justificare nu a fost oferită de guvernul pârât în privinţa situaţiei astfel create. Printre altele, Curtea relevă că reclamanta este privată de proprietatea bunului său de mai bine de cincizeci de ani, fară a fi încasat o indemnitate care să reflecte valoarea reală a acestuia, şi că eforturile pe care le-a desfăşurat pentru a recâştiga proprietatea sunt deocamdată zadarnice.
În aceste condiţii, a se bănui numai că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul entre exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost distrus şi că reclamanta a suportat şi continuă să suporte o povară specială şi exorbitantă.
Deci a existat şi continuă să existe o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.
IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
În termenii articolului 41 al Convenţiei,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite ştergerea, decât imperfectă, a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Daune materiale
Reclamanta solicită restituirea întregului imobil, sau o sumă corespunzătoare valorii actuale a acestuia, adică în funcţie de un raport de expertiză supus Curţii, 4.791 de milioane de lei, sau 240.000 de dolari americani sau 260.000 de euro.
Guvernul susţine în primul rând că suma maximă care ar putea fi acordată este de 42.271 de dolari americani, reprezentând valoarea pe piaţa imobiliară a întregului bun în litigiu, mai puţin valoarea apartamentului nr. 3 cumpărat de reclamantă în 1974. În subsidiar, Guvernul subliniază că în virtutea jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, este posibil ca reclamanta să obţină ca daune o sumă inferioară valorii pe piaţă a imobilului.
Reclamanta consideră că numai daunele corespunzând valorii actuale a imobilului ar plasa-o, pe cât posibil, în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr.1 al Convenţiei ar fi fost recunoscute. Ea subliniază printre altele că suma daunelor trebuie să includă valoarea apartamentului pe care îl ocupă în momentul de faţă, căci ea a fost obligată să îl cumpere de la Stat în 1974. Ea subliniază că în orice caz Guvernul ar trebui să îi restituie cel puţin preţul pe care ea l-a plătit, actualizat pentru a se ţine seama de rata inflaţiei.
Curtea nu poate primi argumentul Guvernului cum că reclamanta nu trebuie să fie despăgubită pentru partea din imobil pe care ea o ocupă la ora actuală. Într-adevăr, se consideră că nu se poate imputa reclamantei faptul de a fi încercat să îşi recâştige dreptul de proprietate atunci când cumpărarea unei părţi din imobilul său a devenit posibilă prin lege.
Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că restituirea în favoarea reclamantei a preţului actualizat pe care ea l-a plătit pentru apartamentul nr. 3 în 1974, şi a restului imobilului, aşa cum a fost ordonată prin hotărârile definitive din 23 decembrie 1993 şi 17 septembrie 1998, ar plasa-o, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar găsi dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 citat mai sus ar fi fost recunoscute.
Aceasta este fără prejudiciul vreunei pretenţii pe care actualii proprietari ar putea-o avea la proprietatea apartamentelor nr. 1 şi 2, pretenţie care ar ţine de tribunalele interne.
Dacă Statul pârât nu restituie în aceste condiţii într-un termen de trei luni din ziua în care această hotărâre va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenţiei, Curtea decide că va trebui să verse reclamantei, ca daune materiale, valoarea actuală a întregului imobil.
Cât despre determinarea sumei acestei indemnităţi, Curtea relevă marea diferenţă care separă metodele de calcul folosite de experţii desemnaţi de către părţile la litigiu.
Ţinându-se cont de informaţiile de care dispune privind preţurile pe piaţa imobiliară din Bucureşti, Curtea estimează valoarea imobiliară actuală a casei şi terenului aferent la 186.000 de euro. Suma indemnităţilor pe care Guvernul ar trebui să le plătească reclamantei s-ar ridica astfel la 186.000 de euro. Această sumă este de convenit în lei româneşti la rata de schimb în momentul regularizării situaţiei.
B. Daune morale
Reclamanta solicită de asemenea 100.000 de euro pentru prejudiciul moral suportat prin grelele suferinţe la care a supus-o Curtea Supremă de Justiţie în 1995 privând-o de bunul său o a doua oară, după ce ea reuşise, în 1993, să pună capăt încălcării dreptului său de către autorităţile comuniste timp de mai mult de patruzeci de ani.
Guvernul se ridică împotriva acestei pretenţii, considerând că nici un prejudiciu moral nu poate fi reţinut, reclamanta nedemonstrând legatura cazuală între suferinţele sale şi încălcările invocate ale Convenţiei. Mai mult, Guvernul este de părere că hotărârea Curţii ar putea constitui în sine o reparare echitabilă.
Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingerinţe grave în drepturile reclamantei la respectul bunurilor sale, la un tribunal şi la un proces echitabil, pentru care suma de 19.000 de euro ar reprezenta o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă este convertibilă în lei la rata de schimb în momentul regularizării situaţiei.
B. Interese moratorii
Sumele acordate fiind redactate în euro, Curtea a judecat potrivit să fixeze dobânda de interes moratoriu la 7,25% pe an.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei prin absenţa unui proces echitabil;
Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei prin refuzul dreptului de acces la un tribunal;
Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.
Hotărăşte că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei, în cele trei luni din ziua în care hotărârea va fi definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenţiei, preţul actualizat pe care ea l-a plătit în 1974 pentru apartamentul pe care îl ocupă la ora actuală şi restul imobilului;
Hotărăşte că în lipsa unei astfel de restituiri, Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în aceleaşi trei luni, 186.000 euro, ca daune materiale, de convertit în lei româneşti la rata de schimb în momentul regularizării situaţiei;
Hotărăşte că sumele indicate sub (5) şi (6) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% pe an, din momentul expirării termenelor mai sus menţionate şi până la versământ;
Respinge cererea de satisfacere echitabilă pentru surplus.
Redactat în franceză şi engleză, apoi comunicat în scris pe 21 mai 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului Curţii.
S. Dolle J.-P. Costa
Grefieră Preşedinte
| ← Maszni contra României - Suspendare permis de conducere.... | Tiron contra Romaniei - Arestare preventiva pentru 30 zile.... → |
|---|
