Trufin contra Romaniei - Deces. Victima lovituri repetate cu obiecte contondente. Ancheta ineficace
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
CAUZA TRUFIN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 3990/04)
Hotărâre
Strasbourg
20 octombrie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauzaTrufin împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power,judecători, şi Santiago QuesadaSantiago Quesada,grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 septembrie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 3990/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamnaTatiana Ligia Trufin(„reclamanta”),a sesizat Curtea la 7 octombrie 2003 în temeiul art. 34din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentată de Ionel Olteanu,avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”)este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta denunţă absenţa unei anchete efective cu privire la decesul fratelui său în condiţii suspecte.
4. La 4 decembrie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 2. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în 1938 şi locuieşte în Botoşani.
6. La 22 mai 1992, la ora cinci dimineaţa, C.T., fratele reclamantei, în vârstă de 66 de ani, a fost găsit în stare de inconştienţă la periferia oraşului Botoşani.
Pete de sânge şi portmoneul său pătat de sânge au fost găsite lângă victimă. Acesta a fost transportat la spital două ore mai târziu. Primul raport medical întocmit de laboratorul de medicină legală Botoşani la data spitalizării sale a constatat că era în stare de comă provocată de un traumatism cranian şi că prezenta multiple echimoze la faţă şi la umăr. Conform aceluiaşi raport, leziunile puteau fi cauzate de lovituri repetate cu obiecte contondente care au dus la căderea victimei. La 26 mai 1992, acest raport a fost trimis Inspectoratului Judeţean de Poliţie Botoşani.7. La 22 mai 1992, poliţia municipală a efectuat cercetări la locul unde a fost găsit C.T. Au fost făcute fotografii, iar doi martori, care l-au găsit pe C.T., au fost interogaţi. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie a arătat că locul era acoperit cu iarbă şi că au fost găsite pete de sânge pe iarbă în locuri diferite.
8. La 29 mai 1992, C.T. a decedat şi a început urmărirea penală.
9. În raportul de autopsie din 25 august 1992, medicii de la laboratorul de medicină legală Botoşani au estimat că victima a căzut probabil pierzându-şi echilibrul, dar fără a exclude posibilitatea unei agresiuni, „în condiţii care urmează a fi stabilite în cadrul unei urmăriri penale”. Acelaşi raport descrie incidentele anterioare privind viaţa victimei: se pare că în urma consumării unei cantităţi reduse de alcool, în repetate rânduri, C.T. a fost afectat de amnezie, uitând drumul către casă. În baza acestor informaţii, raportul explica că, având în vedere aceste incidente anterioare, era foarte probabil ca C.T. să fi căzut pierzându-şi echilibrul şi ca leziunile constatate să fi fost provocate de cădere. Raportul preciza că nivelul de alcoolemie al victimei în ziua incidentului era zero. Conform reclamantei, aceasta a avut acces la respectivul raport abia în 2000.
10. La 21 septembrie 1992, Poliţia Botoşani a întocmit un raport propunând încetarea urmăririi penale. La 13 februarie 1993, Parchetul General a respins propunerea de încetare a urmăririi penale. S-a dispus reînceperea urmăririi penale sub direcţia Parchetului Botoşani.
11. La 28 aprilie 1993, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani a pronunţatîncetarea urmăririi penale.Reclamanta a fost informată despre această decizie la 11 aprilie 1995, fără alte detalii referitoare la motivele sale. Această decizie a fost confirmată, în urma plângerii reclamantei, de către parchetele superioare ierarhic. Cu toate acestea, prin decizia din 19 aprilie 1996, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a admis plângerea sa şi a infirmat ordonanţa de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1993, dispunând continuarea urmăririi penale. Acesta şi-a asumat şi supravegherea urmăririi penale. Reclamanta a primit notificarea acestei decizii în aceeaşi zi.
12. La 24 iulie 1996, o nouă anchetă la faţa locului a fost condusă de procurorul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în prezenţa celor doi martori care l-au găsit pe C.T.
13. La 23 august 1996, la cererea reclamantei, victima a fost exhumată pentru un nou examen medico-legal. Noul raport medical, întocmit la 22 noiembrie 1996 de laboratorul extern de medicină legală a concluzionat că decesul a fost cauzat de lovituri de pumni şi picioare, cărora C.T. le-a fost victimă. Acesta a exclus ipoteza iniţială conform căreia leziunile au fost cauzate doar de căderea victimei. Conform Guvernului, concluziile acestui raport au fost aprobate la 23 ianuarie 1997 de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, dată la care şi raportul a fost trimis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.
14. Prin urmare, urmărirea penală a reînceput sub acuzaţia de omor, infracţiune pedepsită de art. 174 C. pen. Apoi, dosarul a fost transferat Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani pentru supervizarea anchetei Inspectoratului Judeţean de Poliţie Botoşani.Reclamanta a fost informată cu privire la acest lucru la 24 martie 1997.
15. Conform Guvernului, în perioada 26 august 1996 şi 12 noiembrie 1997, s-au efectuat următoarele investigaţii: expertiză criminalistică a hainelor victimei (haine furnizate procurorului de către reclamantă), analize histopatologice, raport de expertiză privind părul victimei. Nu s-a oferit nicio informaţie privind concluziile acestor investigaţii.
16. Reclamanta a insistat pe lângă parchetul de pe lângă tribunal şi de pe lângă cele superioare ierarhic pentru soluţionarea urmăririi penale. De asemenea, aceasta s-a plâns la poliţie şi Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti de medicii legişti care au efectuat prima expertiză după decesul fratelui său. În scrisoarea din 21 ianuarie 1998, inspectoratul judeţean de poliţie i-a răspuns reclamantei precizând în special că „concluziile probabile” ale primului medic legist au condus ancheta „pe o pistă falsă”. La 3 noiembrie 1999, directorul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti i-a adresat o scrisoarea în care declara că, dacă fractura nu a fost semnalată în urma primei autopsii, aceasta înseamnă că medicul nu a observat-o. El adăuga că acest lucru era posibil, dar „inadmisibil din punct de vedere profesional”. Totuşi, nu s-a luat nicio măsură împotriva respectivilor medici.
17. La 18 noiembrie 1998 şi 6 martie 2003, inspectoratul judeţean de poliţie a informat-o pe reclamantă prin scrisori cu un conţinut asemănător că medicul care a întocmit raportul medical din 25 august 1992 a fost interogat şi a declarat că nu a observat vreun traumatism cranian în timpul autopsiei. În plus, radiografia craniană efectuată nu indica vreo factură; aceleaşi scrisori indicau că circumstanţele în care radiografiile şi registrul care menţiona efectuarea lor au dispărut nu au putut fi stabilite şi că, în orice caz, astfel de dispariţii au avut loc cu alte ocazii. Aceste scrisori o informau pe reclamantă că, în urma investigaţiilor efectuate, nu a fost identificat niciun indiciu referitor la o eventuală implicare în agresiunea împotriva victimei a celor două persoane indicate ca suspecte.
18. Prin scrisorile din 26 august 1999 şi 30 decembrie 2001, reclamanta a fost informată de inspectoratul general de poliţie că nu au fost înregistrate progrese în identificarea autorilor infracţiunii. Nu i-a fost comunicată nicio informaţie privind investigaţiile desfăşurate între timp.
19. Prin scrisorile din 19 mai 2000 şi 21 februarie 2002, inspectoratul judeţean de poliţie a refuzat cererea reclamantei de a obţine fotocopii ale anumitor documente din dosarul anchetei penale, precizând că acestea erau acte procedurale şi nu puteau fi făcute publice, ancheta nefiind finalizată.
20. Conform Guvernului, la 25 aprilie 2003, în urma numeroaselor plângeri ale reclamantei, inspectoratul general de poliţie a cerut Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie transferul dosarului către Direcţia Poliţiei Judiciare. La 7 mai 2003, reclamanta a fost informată că ancheta în această cauză era supervizată de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie dar că, în ciuda eforturilor poliţiei, autorii nu au fost încă identificaţi.
21. La 5 iunie 2003, tot conform Guvernului, o nouă expertiză medico-legală a fost efectuată de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, care a confirmat că leziunile lui C.T. puteau fi cauzate de lovituri cu obiecte contondente, în urma cărora victima a căzut. Guvernul nu a prezentat o copie a acestei expertize.
22. La 18 mai 2004, reclamanta a primit o scrisoare prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) o informa că, la 26 noiembrie 2003, infracţiunea a fost recalificată în loviri şi alte violenţe şi că, în speţă intervenind prescripţia specială, dosarul a fost clasat.
II. DREPTUL
23. Esenţialul dispoziţiilor relevante din Codul penal care reglementau infracţiuni contra vieţii este descris în hotărârea Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 154, CEDO 2003-VI (fragmente).
24. Dispoziţiile relevante din Codul penal privind prescripţia specială sunt formulate după cum urmează:
Art. 122 Prescripţia răspunderii penale
Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.
Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii […]”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENŢIE
A. Cu privire la obiectul litigiului
25. Invocând art. 2 şi 3 din Convenţie, reclamanta consideră că decesul fratelui său a fost cauzat de actele de tortură la care a fost supus în noaptea de 21 spre 22 mai 1992 şi că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă rapidă şi eficientă pentru identificarea autorilor agresiunilor care au dus la decesul fratelui său.
Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, această plângere impune o examinare la faţa locului doar în baza art. 2 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. [...]”
B. Cu privire la admisibilitate
26. Curtea evidenţiază că Guvernul nu a invocat o excepţie preliminară în baza incompatibilităţii ratione temporis a cererii. Totuşi, ea trebuie să examineze din oficiu competenţa sa cu privire la acest subiect.
27. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva României, competenţa sa ratione temporis debutează la 20 iunie 1994, dată la care a dobândit efect recunoaşterea, de către acest stat, a recursului individual (Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, pct. 49, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑III).
28. În consecinţă, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva statului pârât, Curtea nu are competenţă pentru a cunoaşte plângerile care includ alegaţii de încălcare a acestui drept întemeiate pe fapte petrecute înainte de data critică menţionată anterior.
29. În speţă, reclamanta se plânge de două fapte distincte, deşi legate: pe de o parte de agresiunea care a dus la decesul fratelui său, şi, pe de altă parte, de ineficienţa procedurii desfăşurate în speţă.
30. În ceea ce priveşte agresiunile care au dus la moartea lui C.T., faptele au avut loc la 22 mai 1992, adică înainte de 20 iunie 1994, dată la care a dobândit efect recunoaşterea de către România a dreptului de recurs individual. Prin urmare, Curtea nu poate decât să se declare necompetentă ratione temporis pentru a examina această parte a plângerii.
31. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 2, Curtea reaminteşte principiile impuse de hotărârea Šilih împotriva Sloveniei [(GC), nr. 71463/01, pct. 159-163, 9 aprilie 2009], conform cărora obligaţia procedurală inclusă la art. 2 de a desfăşura o anchetă efectivă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă. Deşi efectuează acţiuni care vizează aspectele materiale ale art. 2, aceasta poate genera o constatare a unei „ingerinţe” diferite şi independente, în sensul hotărârii Blečić împotriva Croaţiei [(GC), nr. 59532/00, pct. 88, CEDO 2006‑III]. În această măsură, ea poate fi considerată o obligaţie detaşabilă care rezultă din art. 2 şi care îi poate fi impusă statului, chiar dacă decesul a survenit înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei pentru stat.
Cu toate acestea, ţinând seama de principiul securităţii juridice, competenţa temporală a Curţii de a verifica respectarea obligaţiei procedurale care decurge de la art. 2 referitoare la un deces anterior datei critice nu este lipsită de limite.
În primul rând, în cazul unui deces survenit înainte de data critică, doar actele şi/sau omisiunile de natură procedurală ulterioare acestei date pot ţine de competenţa temporală a Curţii. În al doilea rând, pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să existe o legătură veritabilă între deces şi intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul pârât. Astfel, trebuie să se stabilească că o parte importantă a măsurilor procedurale impuse de această dispoziţie – precum o anchetă efectivă cu privire la decesul persoanei respective – au fost sau trebuiau puse în aplicare după data critică. Totuşi, Curtea nu exclude ca, în anumite circumstanţe, această legătură să se poată baza pe necesitatea verificării faptului că garanţiile oferite de Convenţie şi valorile pe care se bazează sunt protejate în mod real şi efectiv (Šilih, citată anterior, pct. 162 şi 163).
32. Aplicând circumstanţelor speţei principiile enunţate mai sus, Curtea evidenţiază că, dacă decesul fratelui reclamantei s-a produs cu doi ani înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, ancheta penală a continuat până în noiembrie 2003, deci mult după data la care recunoaşterea de către România a dreptului de recurs individual a dobândit efect.
33. Curtea observă că capătul de cerere procedural al reclamantei vizează, în mod esenţial, ancheta penală desfăşurată după ce autorităţile naţionale au stabilit caracterul violent şi neaccidental al morţii lui C.T., adică la 19 aprilie 1996 şi că obiectul acestei anchete era tocmai de a stabili circumstanţele decesului şi de a identifica eventualii vinovaţi pentru a stabili întreaga răspundere.
34. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că are competenţa ratione temporis pentru a examina alegaţia de încălcare a art. 2 din punct de vedere procedural. Prin urmare, aceasta urmează a se limita la a stabili dacă faptele survenite după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România evidenţiază o încălcare a acestei dispoziţii (Silih, citată anterior, pct. 167).
35. Observând că, pe de altă parte, această parte a capătului de cerere nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, ea trebuie declarată admisibilă.
C. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
36. Guvernul consideră că ancheta desfăşurată în speţă îndeplineşte condiţiile de eficienţă şi obiectivitate impuse şi că, prin urmare, autorităţile române au îndeplinit obligaţia procedurală care le revine în temeiul art. 2 din Convenţie.
37. În această privinţă, el invocă faptul că, imediat după accident, poliţia municipală a efectuat cercetări la faţa locului, făcând fotografii. Apoi, acesta enumeră diferitele acte procedurale efectuate până la clasarea dosarului în 2003. În plus, Guvernul menţionează şi faptul că, în perioada cuprinsă între 22 mai 1992 şi 9 februarie 2002, au fost înregistrate aproximativ 50 de declaraţii ale martorilor, dintre care 30 între 1997 şi 2000. În plus, acesta consideră că participarea reclamantei la procedură a fost asigurată pe întreaga durată a anchetei.
38. Curtea evidenţiază că Guvernul nu a prezentat documente care să rezulte din aceste acte procedurale, nici nu a furnizat detalii privind identitatea şi rolul martorilor interogaţi în cadrul anchetei.
39. Reclamanta subliniază durata de peste zece ani a anchetei care a fost clasată în urma reîncadrării juridice a faptelor şi intervenţia prescripţiei. Ea evidenţiază concluziile foarte diferite ale rapoartelor medicale privind autopsia fratelui său şi lipsa de explicaţii convingătoare cu privire la motivele unei astfel de diferenţe. În plus, ea consideră că ancheta a fost superficială şi că a avansat doar în urma cererilor şi plângerilor sale repetate. În plus, rezultatul anchetei clasate în urma reîncadrării juridice nu este convingător şi evidenţiază o apreciere arbitrară a faptelor. Faptul că nu a avut acces la documente esenţiale de la dosar sau că acest acces i-a fost acordat doar cu o întârziere semnificativă, precum şi faptul că nu a fost informată decât în urma cererilor sale insistente şi cu o întârziere a rezultatelor anchetei reprezintă un motiv în plus care îi confirmă dubiile cu privire la eficienţa anchetei. Reclamanta consideră că Guvernul nu a furnizat nicio explicaţie rezonabilă cu privire la durata excesivă a anchetei şi rezultatul său puţin convingător.
2. Motivarea Curţii
a) Principii care decurg din jurisprudenţa Curţii
40. Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care îl impune art. 2, coroborată cu datoria generală care îi revine statului în temeiul art. 1 din Convenţie de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa], drepturile şi libertăţile definite [...] [în] Convenţie”, presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forţă a dus la moartea unei persoane (a se vedea, mutatis mutandis, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 161, seria A nr. 324, şi Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, pct. 105, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc de fiecare dată când o persoană decedează în urma recurgerii la forţă, fie că autorii pretinşi sunt agenţi ai statului sau terţi [Tahsin Acar împotriva Turciei (GC), nr. 26307/95, pct. 220, CEDO 2004‑III]. Investigaţiile trebuie să fie, în special, aprofundate, imparţiale şi atente [McCann şi alţii, citată anterior, pct. 161-163, şi Çakıcıîmpotriva Turciei(GC), nr. 23657/94, pct. 86, CEDO 1999‑IV].
41. Totuşi, indiferent de modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, imediat ce situaţia le este adusă la cunoştinţă. Acestea nu pot lăsa la latitudinea apropiaţilor defunctului iniţiativa de a depune o plângere formală sau de a-şi asuma răspunderea unei proceduri de anchetă [a se vedea, de exemplu, hotărârea Ýlhan împotriva Turciei (GC), nr. 22277/93, pct. 63, CEDO 2000‑VII].
42. De asemenea, ancheta desfăşurată trebuie să fie efectivă. Aceasta presupune ca ea să fie adecvată, adică să permită să conducă la identificarea şi, eventual, pedepsirea responsabililor [Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (GC), nr. 52391/99, pct. 324, CEDO 2007‑..]. Este vorba aici de o obligaţie care vizează nu rezultatul, ci mijloacele. Autorităţile trebuie să fi luat măsurile rezonabile de care dispuneau pentru a obţine probe referitoare la faptele în cauză, inclusiv, printre altele, mărturii ale martorilor oculari, expertize şi, dacă este cazul, o autopsie care să ofere o prezentare completă şi precisă a rănilor şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special a cauzei decesului [Tanrıkulu(GC), nr. 23763/94, pct. 101-110, CEDO 1999-IV, şi Salman împotriva Turciei (GC), nr. 21986/93, pct. 106, CEDO 2000-VII].
43. Natura şi gradul examinării care răspund criteriului minim de eficienţă a anchetei depind de circumstanţele speţei. Acestea sunt apreciate pe baza tuturor faptelor relevante şi în funcţie de realităţile practice ale anchetei. Nu este posibilă reducerea varietăţii de situaţii care se pot produce la o simplă listă de anchete sau la alte criterii simplificate (Kaya, citată anterior, pct. 89-91, Güleç împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 79-81, Culegere 1998-IV, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41488/98, pct. 80, CEDO 2000-VI, şi Buldan împotriva Turciei, nr. 28298/95, pct. 83, 20 aprilie 2004).
44. În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită. Trebuie să se admită că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică evoluţia anchetei într-o situaţie specială. Totuşi, un răspuns rapid din partea autorităţilor, atunci când este vorba de anchetarea folosirii forţei letale, poate fi în general considerat drept esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă faţă de actele ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 114, CEDO 2001-III).
45. Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient ancheta sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât şi în teorie. Gradul impus de control public poate varia de la o situaţie la alta. Totuşi, în toate cazurile, apropiaţii victimei trebuie asociaţi procedurii în măsura în care este necesar pentru protecţia intereselor lor legitime (Güleç, citată anterior, pct. 82, şi McKerr, citată anterior, pct. 148).
46. De asemenea, Curtea reaminteşte că faptul de a nu prezenta niciun motiv pentru o decizie de clasare fără răspuns în cadrul unei cauze controversate poate în sine să nu favorizeze încrederea publicului şi poate priva familia victimei de un acces la informaţii cu privire la o chestiune crucială pentru ea şi de a împiedica orice contestare a deciziei în faţa instanţei (Finucane,citată anterior, pct. 82).
b) Aplicarea acestor principii generale în speţă
47. Curtea observă că, în speţă, procedura a durat unsprezece ani şi şase luni, dintre care mai mult de nouă ani după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România.
48. În ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei, Curtea observă anumite insuficienţe şi lacune. Astfel, încetarea urmăririi penale pronunţată la 28 aprilie 1993 nu ţinea seama de observaţiile medicale iniţiale conform cărora C.T. a fost victima unor lovituri cu obiecte contondente. Nu s-a acordat importanţă nici constatării faptului că terenul unde a fost găsită victima era acoperit de iarbă şi că, prin urmare, o simplă cădere cu greu ar fi putut cauza toate leziunile constatate pe corpul său. În plus, rezultatul autopsiei iniţiale făcute la 25 august 1992 nu a evidenţiat nicio fractură craniană, în timp ce noul raport redactat la 22 noiembrie 1996 menţiona existenţa unei astfel de fracturi. Or, o astfel de leziune nu trebuia să nu fie observată de un medic legist. Deşi faptele menţionate mai sus au avut loc înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România, Curtea consideră că, în speţă, este vorba de elemente care, în mod cert, au avut o influenţă asupra rezultatului procedurii penale şi de care, prin urmare, trebuie să se ţină seama.
49. Apoi, Curtea constată evidentul ritm lent de desfăşurare a anchetei privind decesul lui C.T., chiar după ce autorităţile au stabilit că moartea sa a fost violentă şi că era vorba de infracţiunea de omor. În primul rând, durata globală a anchetei reprezintă un termen nerezonabil în sine. În plus, Curtea observă că, dacă decizia procurorului de continuare a anchetei datează din 19 aprilie 1996, aceasta s-a întâmplat abia la trei luni de la efectuarea unei noi anchete la faţa locului, în timp ce un nou examen medico-legal a avut loc patru luni mai târziu. În plus, dacă victima a fost exhumată la 23 august 1996, rezultatele acestui nou raport medical au fost comunicate parchetului responsabil cu cauza abia la 23 ianuarie 1997, adică cu o întârziere de cinci luni. În plus, începând cu 12 noiembrie 1997, nicio acţiune procedurală efectivă nu pare să fi fost efectuată în cadrul anchetei privind uciderea lui C.T., cu excepţia răspunsurilor autorităţilor la diferitele plângeri formulate de reclamantă.
50. În ceea ce priveşte măsurile luate de autorităţi pentru a clarifica circumstanţele acestui deces, Curtea ia act de faptul că acestea s-au limitat la cercetări la faţa locului şi examene medicale, care, conform Curţii au ajuns la rezultate foarte diferite. Toate aceste acţiuni par să fi fost efectuate doar în urma plângerilor şi cererilor repetate ale reclamantei, fără ca autorităţile să aibă, ele însele, iniţiativa desfăşurării unei anchete efective. Guvernul nu a oferit detalii despre măsurile adoptate pentru a identifica autorii infracţiunii şi pentru a clarifica motivele neconcordanţelor dintre diferitele rapoarte medicale. Precizările Guvernului privind numărul martorilor interogaţi în cursul anchetei nu sunt susţinute de documente justificative şi, în lipsa unui minim de indicii privind identitatea acestor martori şi relevanţa mărturiilor lor pentru anchetă, Curtea consideră că este dificil să se concluzioneze că, în speţă, ancheta a îndeplinit criteriile de eficienţă impuse de art. 2 din Convenţie.
51. În ceea ce priveşte asocierea reclamantei la procedură, Curtea reaminteşte că divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi elemente privind anchetele pot pune probleme sensibile şi pot prezenta riscul unor consecinţe prejudiciabile pentru persoane particulare sau pentru alte anchete. Prin urmare, nu putem considera ca o cerinţă care rezultă în mod automat de la art. 2 că apropiaţii unei victime pot avea acces la anchetă pe durata desfăşurării acesteia. Accesul necesar al publicului sau apropiaţilor victimei poate fi acordat la alte stadii ale procedurilor disponibile (a se vedea, printre alţii, McKerr,citată anterior, pct. 129). În plus, Curtea consideră că art. 2 nu le impune autorităţilor de anchetă obligaţia de răspunde oricărei cereri de investigare ce poate fi formulată de un apropiat al victimei în cursul anchetei (Ramsahai, citată anterior,pct. 348).
52. În speţă, Curtea observă că reclamantei i s-a refuzat de două ori accesul la anumite documente din dosarul de anchetă (supra, pct. 19) cu o motivare sumară conform cărei ancheta era în continuare pendinte. În plus, astfel cum subliniază reclamanta, fără a fi contrazisă de Guvern, primul raport de autopsie i-a fost pus la dispoziţie abia în 2000, adică la opt ani de la decesul fratelui său (supra, pct. 9). De asemenea, Curtea ia act de faptul că decizii importante luate în cursul procedurii de anchetă i-au fost comunicate cu o întârziere considerabilă şi în urma cererilor sale repetate. De exemplu, prima decizie de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1993, despre care reclamanta a fost informată abia doi ani mai târziu, adică la 11 aprilie 1995. De asemenea, decizia de modificare a încadrării juridice a infracţiunii a cărei victimă a fost C.T. şi, ulterior, cea de clasare a cauzei i-a fost comunicată reclamantei cu o întârziere de şase luni. Curtea ia act de faptul că, de altfel, toate notificările adresate reclamantei se limitau la a o informa cu privire la decizia luată, fără alte precizări privind motivele acestor decizii. Prin urmare, Curtea consideră că, în speţă, controlul publicului şi accesul familiei la anchetă, care sunt obligatorii, au lipsit în cursul procedurii.
53. Curtea consideră că toate elementele de mai sus sunt suficiente pentru a concluziona că procedura pentru clarificarea circumstanţelor decesului lui C.T. şi identificarea vinovaţilor nu a îndeplinit criteriile unei anchete rapide şi efective. În consecinţă, autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală care rezultă de la art. 2 din Convenţie; prin urmare, în această privinţă, respectiva dispoziţie a fost încălcată.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE
54. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
55. Reclamanta solicită 10 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit şi 500 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Ea invocă faptul că C.T. era unicul său sprijin moral şi material şi că, după moartea acestuia, starea sa de sănătate s-a deteriorat grav din cauza angoasei şi stresului produse de eforturile depuse pe lângă autorităţile competente în vederea elucidării circumstanţelor decesului.
56. Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat de reclamantă şi pretinsa încălcare a obligaţiei unei anchete efective privind decesul lui C.T. În plus, acesta consideră excesivă suma cerută cu titlu de prejudiciu moral.
57. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, pronunţându-se în echitate, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantei suma de 8 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
58. De asemenea, reclamanta solicită 5 000 EUR pentru cheltuielile efectuate în cadrul procedurilor interne şi pentru cele suportate în faţa Curţii, fără a furniza vreun document justificativ.
59. Guvernul consideră nejustificată această cerere.
60. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de criteriile menţionate anterior şi în special de lipsa documentelor justificative, Curtea respinge cererea privind cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
61. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 2 şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie din punct de vedere procedural;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 8 000 EUR (opt mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 octombrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Macovei contra Romaniei - Persoane ranite in timpul procedurii... | Lapusan împotriva României - Trafic de persoane. Tinere... → |
|---|
