Tiron contra Romaniei - Arestare preventiva pentru 30 zile. Evaziune fiscala fals intelectual delapidare
| Comentarii |
|
Curtea europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA TIRON ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 17689/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 aprilie 2009
Hotărârea rămâne definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauzaTiron împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power,judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 martie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 17689/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Tiron („reclamantul”), a sesizat Curtea la 5 mai 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Dumitru Rădescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerile Externe.
3. La 3 ianuarie 2008, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1958 şi locuieşte în Bucureşti.
5. Acesta era administrator al societăţii comerciale A.
6. La 14 mai 2003, reclamantul a fost arestat preventiv în temeiul unei ordonanţe a procurorului de pe lângă Judecătoria Bucureşti pentru o perioadă de treizeci de zile. Acesta a fost informat că era bănuit de evaziune fiscală, de fals intelectual, de delapidare şi de folosirea cu rea-credinţă a activelor societăţii în detrimentul acesteia. În temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală („C. proc. pen.”), parchetul a considerat că arestarea preventivă a reclamantului se impunea, pe motiv că pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele reproşate depăşea doi ani de închisoare şi că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică.
7. Reclamantul a introdus o plângere împotriva ordonanţei de arestare preventivă. La 21 martie 2003, Judecătoria Bucureşti a confirmat legalitatea arestării preventive.
8. La 10 aprilie şi 7 mai 2003, judecătoria a prelungit măsura arestării preventive, pe motiv că motivele iniţiale care au justificat-o existau în continuare. De asemenea, aceasta a considerat că gravitatea infracţiunii, necesitatea continuării anchetei penale şi faptul că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică impuneau arestarea preventivă. Recursurile reclamantului au fost respinse la 13 aprilie şi, respectiv, 10 mai 2003.
9. La 5 iunie 2003, la rechizitoriul parchetului, reclamantul şi alţi doi inculpaţi au fost trimişi în judecată.
10. Prin încheierea din 6 iunie 2003, judecătoria a prelungit perioada de arestare preventivă a reclamantului, pe motiv că existau indicii potrivit cărora a comis faptele reproşate pentru care pedepsele prevăzute de lege depăşeau doi ani de închisoare. De asemenea, instanţa a considerat că punerea în libertate a reclamantului împiedica continuarea urmăririi penale şi prezenta un pericol pentru ordinea publică.
11. La 9 iulie 2003, judecătoria a dispus punerea în libertate a reclamantului cu obligaţia de a nu părăsi localitatea, considerând că nu existau probe care să demonstreze că persoana în cauză prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Această încheiere a fost infirmată, în urma recursului procurorului, prin hotărârea rămasă definitivă a Tribunalului Bucureşti din 11 iulie 2003, care, după ce a luat act de dorinţa reclamantului „de a nu recunoaşte faptele”, a prelungit arestarea preventivă, ca urmare a complexităţii activităţii infracţionale a persoanei în cauză, precum şi a nesiguranţei pentru populaţie dacă o persoană pusă sub acuzare ar fi eliberată.
12. La 10 iulie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins cererea reclamantului de recuzare a judecătorului însărcinat cu soluţionarea cauzei.
13. La 5 august 2003, judecătoria a înlocuit arestarea preventivă cu obligaţia de a nu părăsi localitatea. Această hotărâre a fost din nou infirmată în urma recursului, prin hotărârea rămasă definitivă din 8 august 2003 a Tribunalului Bucureşti. Această instanţă a considerat că arestarea preventivă era justificată de pericolul social al faptelor, de modul de comitere a infracţiunilor, amploarea prejudiciului, precum şi atitudinea reclamantului, care nu recunoştea faptele.
14. La 28 august, 3 octombrie, 7 noiembrie, 28 noiembrie şi 19 decembrie 2003 şi 23 ianuarie, 16 februarie şi 2 aprilie şi 23 aprilie 2004, judecătoria a prelungit arestarea preventivă a reclamantului din motive similare. Instanţa a considerat de fiecare dată că motivele arestării sale iniţiale existau în continuare, că punerea sa în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică având în vedere sentimentul de nesiguranţă pe care l-ar fi creat publicului, gravitatea infracţiunii pentru care era învinuit, circumstanţele concrete ale speţei şi faptul că reclamantul nu reparase încă prejudiciul cauzat. De asemenea, la 7 şi 28 noiembrie 2003, instanţa a luat act de atitudinea reclamantului, care refuza să recunoască anumite fapte. Recursurile reclamanţilor împotriva acestor hotărâri au fost respinse. În cursul acestei perioade, instanţa i-a interogat pe ceilalţi inculpaţi şi mai mulţi martori şi a respins două cereri de recuzare introduse de reclamant.
15. La 24 mai şi 14 iunie 2004, judecătoria a dispus punerea în libertate a reclamantului cu obligaţia de a nu părăsi ţara, considerând că nu existau probe care să demonstreze că persoana în cauză prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. În urma recursului parchetului, prin hotărârile din 31 mai şi 25 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti a infirmat hotărârile citate anterior şi a prelungit arestarea preventivă, pe motiv că această ultimă măsură nu putea fi înlocuită decât în caz de modificare a motivelor iniţiale care au impus-o, ceea ce nu era valabil în speţă. De asemenea, instanţa a constatat că existau indicii serioase conform cărora reclamantul putea comite infracţiunile de care era acuzat.
16. La 13 iulie, 17 august şi 31 august 2004, judecătoria a respins cererea reclamantului de revocare a măsurii arestării preventive şi a prelungit această măsură cu motive similare care făceau referire la persistenţa motivelor iniţiale, la gravitatea pedepsei şi la pericolul pentru ordinea publică pe care punerea în libertate a reclamantului îl prezenta.
17. Prin hotărârea din 6 septembrie 2004, Judecătoria Bucureşti a achitat reclamantul pentru infracţiunile pedepsite de art. 13 din Legea nr. 82/1991 şi art. 40 coroborat cu art. 289 din Codul penal şi l-a condamnat la doi ani şi nouă luni de închisoare pentru celelalte infracţiuni.
18. Prin hotărârea rămasă definitivă din 22 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a anulat unele dintre pedepsele la care a fost condamnat reclamantul, a păstrat o pedeapsa cu închisoarea de doi ani şi nouă luni şi a scăzut întreaga perioadă de arestare preventivă din pedeapsă.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
19. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei şi Codului de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauzele Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008), Samoilă şi Cionca împotriva României (nr. 33065/03, pct. 36, 4 martie 2008) şi Konolos împotriva României (nr. 26600/02, pct. 24, 7 februarie 2008).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE
20. Reclamantul susţine că nu a fost adus “de îndată” în faţa unui magistrat desemnat să îndeplinească funcţii judiciare după arestarea sa preventivă la 14 martie 2003 şi că instanţele interne nu au justificat necesitatea de a-l menţine în stare de arest preventiv. În această privinţă, el invocă art. 5 § 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1. lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
21. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
22. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
23. Curtea constată că acest capăt de cerere include două părţi, prima privind cerinţa de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare, iar cel de-al doilea privind justificarea arestării preventive, pe care o consideră excesivă.
1. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare
a) Argumentele părţilor
24. Reclamantul subliniază că procurorul care a dispus arestarea sa preventivă nu este un magistrat în sensul art. 5 § 3 din Convenţie. De asemenea, acesta ia act de faptul că nu a fost adus decât la cererea sa în faţa unui magistrat pentru a fi analizată temeinicia arestării sale preventive.
25. Guvernul admite că procurorul în dreptul român nu este un „magistrat” împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare în sensul art. 5 § 3, citat anterior şi că, la momentul faptelor, controlul judiciar al detenţiei nu era automat. Acesta ia act de faptul că, în speţă, judecătoria a examinat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a reclamantului la şapte zile de la arestarea sa. Bazându-se pe cauza Varga împotriva României, (nr. 73957/01, pct. 53-56, 1 aprilie 2008), acesta consideră că, în ciuda faptului că în speţă nu se realizează controlul automat, termenul de şapte zile nu este excesiv.
26. Guvernul subliniază modificările aduse Codului de procedură penală prin Legile nr. 281 şi 356 din 24 iunie 2003 şi 21 iulie 2006 şi Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 66/2003 şi 109/2003, conform cărora judecătorul este de acum înainte singurul competent să dispună arestarea preventivă.
b) Motivarea Curţii
27. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină condiţiile în care o persoană arestată trebuie adusă imediat în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuţiilor judiciare în sensul art. 5 § 3 din Convenţie [Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 236-242, CEDO 2003-VI (fragmente)].
28. Curtea reaminteşte că respectivul control judiciar al arestării trebuie să se efectueze automat. Acesta nu se poate exercita ca urmare a unei cereri formulate în prealabil de deţinut [Aquilina împotriva Maltei (GC), nr. 25642/94, pct. 49, CEDO 1999-III]. Ea reaminteşte, în cele din urmă, că s-a considerat că o perioadă de deţinere de patru zile şi şase ore fără un control judiciar mergea dincolo de limitele stricte de timp stabilite de art. 5 § 3, chiar şi atunci când avea drept scop apărarea colectivităţii în ansamblul său împotriva terorismului (Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A, nr. 145-B, p. 33, pct. 62).
29. Curtea ia act de faptul că, în speţă, instanţa a examinat legalitatea şi temeinicia acestei măsuri abia după şapte zile de la arestarea preventivă a reclamantului de către un procuror. Guvernul nu a prezentat nicio justificare care să motiveze această întârziere. Aceasta ia act de modificarea, ulterior faptelor, a dreptului intern relevant, dar consideră că această evoluţie legislativă nu poate avea consecinţe asupra examinării, în speţă, a capătului de cerere formulat de către reclamant.
30. Rezultă că, în prezenta cauză, reclamantul, care a apărut în faţa instanţei abia la şapte zile de la arestarea sa, nu a fost „de îndată” adus în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare.
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.
2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil şi justificarea arestării preventive
a) Argumentele părţilor
31. Reclamantul subliniază că a fost menţinut în stare de arest preventiv între 14 martie 2003 şi 22 decembrie 2004, data pronunţării hotărârii rămase definitive de către Curtea de Apel Bucureşti. Acesta a luat act de faptul că instanţele naţionale au folosit formule stereotipe şi generale pentru a justifica arestarea preventivă, care a depăşit termenul rezonabil impus de art. 5 § 3 din Convenţie. Conform acestuia, achitarea sa pentru anumite infracţiuni demonstrează că nu existau suspiciuni plauzibile care să justifice detenţia sa.
32. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat la momentul condamnării sale în primă instanţă, la 6 septembrie 2004, de Judecătoria Bucureşti. Astfel, ea a durat un an, cinci luni şi trei săptămâni. Conform acestuia, respectiva perioadă nu este nerezonabilă.
33. Guvernul subliniază caracterul foarte complex al cauzei, dovedit de tipul şi gravitatea faptelor reproşate reclamantului, amploarea investigaţiilor efectuate şi numărul de inculpaţi. Conform acestuia, instanţele naţionale au justificat în mod regulat, prin motive relevante şi suficiente, necesitatea prelungirii măsurii de arest preventiv.
34. În ceea ce priveşte modul în care autorităţile naţionale au desfăşurat ancheta, Guvernul ia act de faptul că autorităţile judiciare au dat dovadă de diligenţă, prin audierea unui număr considerabil de martori. Conform acestuia, prin cererile sale succesive de recuzare, reclamantul a contribuit la prelungirea acestei perioade.
b) Motivarea Curţii
i) Perioada care trebuie luată în considerare
35. Curtea reaminteşte că perioada reglementată de art. 5 § 1 c) şi 3 din Convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi doar în primă instanţă [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 104-158, CEDO 2000‑XI, şi Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 107-99, CEDO 2006‑III (fragmente)]. În primul rând, Curtea evidenţiază că, în prezenta cauză, perioada vizată la art. 5 § 3 a început la 14 martie 2003, data arestării reclamantului, şi a luat sfârşit la 6 septembrie 2004, data condamnării sale în primă instanţă. Astfel, această perioadă a durat aproximativ un an, cinci luni şi trei săptămâni. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune probleme din perspectiva art. 5 § 3.
ii) Justificarea arestării preventive
36. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 90-94, 1 iulie 2008, şi jurisprudenţa citată).
37. În jurisprudenţa sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca inculpatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, pct. 15); riscul ca inculpatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pct. 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, pct. 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, pct. 51 şi Hendriks împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 43701/04, 5 iulie 2007].
38. Curtea reaminteşte că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, pct. 62, 6 noiembrie 2007) şi că acesta trebuie examinat în fiecare caz, ţinând seama de condiţiile concrete. Astfel, continuarea detenţiei nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, pct. 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].
39. Curtea ia act de faptul că, în speţă, instanţele naţionale au prelungit periodic arestarea preventivă a reclamantului. Totuşi, aceasta evidenţiază caracterul prea succint şi abstract al motivelor acestor sentinţe, care se limitau să menţioneze anumite criterii prevăzute de Codul de procedură penală, dar omiteau să specifice modul în care interveneau în cazul reclamantului (Calmanovici, citată anterior, pct. 97-98).De asemenea, Curtea constată că instanţa a menţinut arestarea prin formule similare, pentru a nu spune stereotipe, care repetă de-a lungul timpului aceleaşi criterii. O astfel de justificare nu este conformă garanţiilor prevăzute la art. 5 § 3 din Convenţie (Mansur împotriva Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, pct. 55, şi Svipsta, citată anterior, pct. 109).
40. Curtea recunoaşte că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (I.A. împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 104-105, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VII).
41. Curtea constată că, în speţă, instanţele naţionale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin persistenţa motivelor iniţiale, prin faptul că punerea sa în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică şi prin necesitatea continuării anchetei. Bineînţeles, nevoia de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei au fost deja recunoscute de Curte drept un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (Letellier citată anterior, pct. 39 şi Garycki împotriva Poloniei, nr. 14348/02, pct. 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţă, instanţele nu au oferit nici o explicaţie pentru a justifica, cu trecerea timpului, modul în care punerea în libertate a reclamantului putea avea un impact negativ asupra societăţii civile sau putea împiedica desfăşurarea anchetei.
42. Scurta trimitere la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzatul le-a comis, perspectiva unei pedepse severe şi valoarea prejudiciului nu ar putea completa lipsa de motivaţie menţionată anterior, deoarece este de natură să ridice mai multe întrebări decât să ofere răspunsuri în privinţa rolului acestor elemente în existenţa invocată a unui pericol pentru ordinea publică în speţă (Calmanovici, citată anterior, § 99). În special, Curtea reaminteşte că a decis deja că instanţelor interne le revine sarcina de a motiva în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată în cazul în care inculpatul ar fi liber (a se vedea, mutatis mutandis, Letellier, citată anterior, pct. 51). Ştiind că instanţele interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie cu ocazia examinării necesităţii de a prelungi arestarea preventivă a unui inculpat, trebuie reamintit că menţinerea în detenţie nu ar putea servi la anticiparea asupra unei pedepse privative de libertate bazându-se în principal şi în mod abstract pe gravitatea faptelor comise sau pe valoarea prejudiciului (a se vedea, mutatis mutandis, Patsouria, citată anterior, pct. 72).
43. Curtea este în special afectată de refuzul instanţelor naţionale de a dispune punerea în libertate a reclamantului din cauza atitudinii sale din timpul instrumentării de a nu recunoaşte anumite fapte (a se vedea supra, pct. 11, 13 şi 14). Aceasta reaminteşte că, nu numai că acest motiv nu poate justifica o măsura privativă de libertate, dar aduce atingere drepturilor de a nu face declaraţii şi de a nu contribui la propria incriminare, astfel cum sunt garantate de art. 6 din Convenţie [Ţurcan împotriva Moldovei, nr. 39835/05, pct. 51, 23 octombrie 2007 şi, mutatis mutandis, Jalloh împotriva Germaniei (GC), nr. 54810/00, pct. 100, CEDO 2006-IX].
44. De altfel, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arest preventiv, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33492/96, pct. 83, 21 decembrie 2000 şi Patsouria, citată anterior, pct. 75‑76, 6 noiembrie 2007). În prezenta cauză, deşi sesizate cu o astfel de cerere şi deşi o astfel de măsură a fost adoptată în primă instanţă de patru ori, instanţele naţionale nu au indicat motivele concrete pentru care această măsură alternativă nu putea asigura prezenţa reclamantului în faţa instanţei.
45. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv.
46. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se verifice în plus dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 50 infine, 2 martie 2006).
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 §3 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
47. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
48. Reclamantul solicită 579 592,20 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea contractelor de prestări servicii pierdute de societatea comercială, A.I., la care era unic acţionar, în timpul arestului preventiv. Acesta solicită 5 000 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a faptului că a fost urmărit penal şi judecat de persoane care nu erau „magistraţi împuterniciţi prin lege”. În caz contrar, acesta îi solicită Curţii să oblige statul să iniţieze procedurile de excludere din magistratură a procurorilor şi judecătorilor care nu au respectat art. 5 § 3.
49. Guvernul subliniază că perioada de arestare preventivă a reclamantului i-a fost scăzută integral din pedeapsă şi că persoana în cauză nu a demonstrat realitatea pierderilor pretinse. Acesta consideră că nu există niciun raport de cauzalitate între prejudiciul moral invocat şi obiectul cererii şi că o eventuală constatare a unei încălcări poate reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilă. Acesta subliniază că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în domeniu.
50. Curtea reaminteşte că acordă despăgubiri băneşti în temeiul art. 41 doar dacă este convinsă că pierderea sau prejudiciul reclamat rezultă în mod real din încălcarea constatată.
51. În ceea ce priveşte cererea prezentată cu titlu de prejudiciu material, Curtea evidenţiază că reclamantul a fost condamnat şi că perioada arestării sale preventive i-a fost scăzută integral din pedeapsă. În consecinţă, ea consideră că această cerere nu poate fi admisă (mutatis mutandis Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDO 2002‑VI).
52. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă 6 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de procedură
53. De asemenea, reclamantul solicită 1 289,04 RON cu titlu de cheltuieli cu corespondenţa cu Curtea şi 62 860,56 RON cu titlu de onorarii pentru avocat.
54. Guvernul nu contestă realitatea cheltuielilor cu corespondenţa, ţinând seama de documentele justificative furnizate la dosar de către reclamant. În ceea ce priveşte suma care reprezintă onorariile avocatului, Guvernul o consideră excesivă şi consideră că suma a fost stabilită în mod speculativ. Acesta ia act de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative detaliate care să permită evaluarea numărului de ore de lucru şi stabilirea necesităţii acestui număr de ore pentru a fi reprezentat.
55. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de proccedură decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Curtea înţelege că reclamantul a suportat anumite cheltuieli pentru a obţine repararea prejudiciului suferit prin încălcarea Conventiei la nivel european şi constată că reclamantul a prezentat documente justificative relevante pentru cheltuielile sale cu corespondenţa cu Curtea. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile aplicabile în cauze similare, pronunţându-se în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de cheltuieli de procedură.
C. Dobânzi moratorii
56. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Declară că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte omisiunea autorităţilor de a-l aduce de îndată pe reclamant în faţa unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare;
3. Declară că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte omisiunea autorităţilor de a oferi motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii arestării preventive a reclamantului;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 6 000 EUR (şase mii euro) pentru prejudiciul moral şi 2 000 EUR (două mii euro) pentru cheltuielile de procedură, care trebuie convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respingecererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 aprilie 2009, în temeiul art. 77§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Maria Vasiliu contra Romaniei - Actiune in revendicare imobil.... | Silimon si Gross contra Romaniei - Casa confiscata. Decretul... → |
|---|
