Filipescu contra Romaniei - Imobil nationalizat prin hotararea Consiliului municipal fara despagubire
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 30 septembrie 2008
înCauza Filipescu împotriva României
(Cererea nr. 34839/03)
Strasbourg
Definitivă la 30.12.2008
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În Cauza Filipescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 9 septembrie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 34839/03, introdusă împotriva României de doi cetăţeni ai acestui stat, având şi cetăţenia elveţiană, domnul Alin Filipescu şi doamna Ilinca Emilia Virginia Filipescu (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 1 septembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul Christophe Pettiti, avocat la Paris. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 15 noiembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. În temeiul art. 44 alin. 1 lit. a) din regulamentul său, ea a transmis de asemenea o copie a cererii guvernului elveţian, care a indicat prin scrisoarea datată 30 noiembrie 2006 că nu intenţionează să intervină în proces.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii, soţ şi soţie, s-au născut în anul 1936 şi respectiv în anul 1931 şi locuiesc la Berna.
5. Printr-o hotărâre a Consiliului municipal Bucureşti din data de 28 septembrie 1982, un bun imobiliar ce le-a aparţinut a fost naţionalizat. Bunul era situat la Bucureşti, în str. Alexandru Donici nr. 31, sector 2 şi era format dintr-o casă şi un teren în suprafaţă de 220 m². Cota-parte de 1/8 a reclamantului a fost naţionalizată fără despăgubire, în timp ce reclamanta a primit 70.000 lei vechi româneşti, adică în jur de 4.084 dolari americani la acea vreme, cu titlu de despăgubire pentru cota-parte de 7/8 din bun pe care o deţinea. Potrivit declaraţiei Guvernului, la data de 10 februarie 1983 reclamanta a încasat suma respectivă. Potrivit reclamanţilor, această sumă a fost plătită în contul unui terţ pe care l-au desemnat în acest scop în România, dar nu au fost în măsură să beneficieze de ea datorită plecării lor în Elveţia şi imposibilităţii de a scoate bani din România. Reclamanţii consideră oricum că această despăgubire era mai degrabă simbolică şi nu reflecta valoarea reală a bunului.
6. La data de 4 iunie 1996, ei au sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune în revendicare împotriva Consiliului municipal pentru retrocedarea bunului, considerând că acesta a fost naţionalizat ilegal.
7. La data de 30 septembrie 1996 statul a vândut casa terţilor care o ocupau în calitate de chiriaşi.
8. La data de 23 iunie 1998, reclamanţii au fost informaţi asupra existenţei contractului de vânzare şi şi-au completat cererea iniţială cerând de asemenea anularea contractului respectiv.
9. Prin sentinţa din data de 19 noiembrie 2001, pronunţată în urma unei amânări, Judecătoria a admis parţial acţiunea şi a condamnat părţile pârâte la retrocedarea bunului reclamanţilor, reţinând că hotărârea de naţionalizare era ilegală, în măsura în care a fost adoptată în baza decretului nr. 223/1974, care nu respecta Constituţia în vigoare la acea vreme. Instanţa a concluzionat că hotărârea respectivă nu a putut transfera dreptul de proprietate asupra bunului în favoarea statului. Cu toate acestea, a respins cererea privind anularea contractului de vânzare, pe motiv că cumpărătorii au fost de bună credinţă în momentul încheierii acestuia.
10. Prin hotărârea judecătorească din data de 7 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis apelul cumpărătorilor ; acesta a respins cererea privind retrocedarea bunului, dar a menţinut totuşi celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate. Această hotărâre a fost confirmată, în urma recursului reclamanţilor, prin decizia din data de 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti.
11. La data de 5 iulie 2001, reclamanţii au cerut Primăriei retrocedarea bunului în baza legii nr. 10/2001, dar nu au primit niciun răspuns.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
12. Prevederile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, CEDH 2005-VII, paragrafele 19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, paragrafele 15-20, 17 ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
13. Reclamanţii se plâng de o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor lor din cauza vânzării bunului respectiv şi refuzului instanţelor naţionale de a anula această vânzare, în ciuda faptului că au recunoscut caracterul nelegal al naţionalizării. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
14. Guvernul invocă excepţia de incompatibilitate ratione materiae a acestei plângeri ; el consideră într-adevăr că reclamanţii nu dispuneau de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care Judecătoria Bucureşti a recunoscut nelegalitatea naţionalizării în motivele sentinţei pronunţate la data de 19 noiembrie 2001 şi nu în dispozitivul acesteia. În dreptul român, numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritate de lucru judecat. El concluzionează că sentinţa respectivă nu ar putea conferi reclamanţilor o speranţă legitimă în privinţa retrocedării bunului. În opinia Guvernului, situaţia reclamanţilor în prezenta cauză era similară celei a reclamanţilor din cauza Pentia şi Pentia împotriva României (Hotărârea nr. 57539/00, 23 martie 2006), care nu erau decât simpli solicitanţi ai retrocedării bunului lor.
15. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului şi consideră că dispuneau de un bun, deoarece sentinţa din data de 19 noiembrie 2001 a considerat naţionalizarea nelegală. Or această constatare nu a fost anulată în cadrul căilor de atac. Potrivit reclamanţilor, ei se află în aceeaşi situaţie cu a reclamanţilor în cauza Străin şi alţii citată anterior.
16. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de esenţa plângerii pe care reclamanţii o întemeiază pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi deci că trebuie alăturată fondului. Mai mult, ea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. O declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
17. Guvernul acordă o importanţă deosebită prevederilor Legii nr. 10/2001, modificate de legea nr. 247/2005, având drept obiect accelerarea procedurii de restrocedare a bunurilor naţionalizate şi, în cazul în care această retrocedare se dovedeşte a fi imposibilă, acordarea unei despăgubiri constând în acordarea de titluri de participare în calitate de acţionari la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. În opinia Guvernului, reparaţia prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii.
18. Reclamanţii evidenţiază că nu au primit nicio despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 şi că oricum organismul Proprietatea nu funcţionează astăzi efectiv.
19. Curtea observă că Judecătoria Bucureşti a constatat nelegalitatea naţionalizării bunului în sentinţa sa din data de 19 noiembrie 2001. Ea consideră prin urmare că această constatare a nelegalităţii, care de altfel nu a fost negată de o instanţă superioară, are drept efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra acestui bun. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi (a se vedea printre multe altele Străin şi alţii citată anterior, paragraful 38 ; Sebastian Taub împotriva României, nr. 58612/00, paragraful 37, 12 octombrie 2006; Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, paragrafele 25-26, 8 martie 2007 ; Aldea împotriva României, nr. 36992/03, paragraful 24, 24 ianuarie 2008). Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că argumentul Guvernului potrivit căruia nelegalitatea naţionalizării nu a fost reţinută decât în motivele sentinţei în discuţie, nu poate justifica o abordare diferită în cazul în speţă.
20. Contrar Guvernului, Curtea consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Pentia şi Pentia citată anterior, în măsura în care în această ultimă cauză instanţele naţionale au concluzionat că naţionalizarea bunului era conformă legii, în timp ce în speţă au reţinut nelegalitatea deciziei de naţionalizare.
21. Prin urmare Curtea consideră că reclamanţii aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
22. Ea reaminteşte că a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speţă şi că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea între altele Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, paragrafele 32-35, 16 februarie 2006). Ea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun (Porteanu citată anterior, paragraful 32). O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citată anterior, paragrafele 39, 43 şi 59). În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamanţii, au fost private de bunurile lor (Porteanu citată anterior, paragraful 34).
23. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul prezent.
24. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, i-au făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
25. Prin urmare, Curtea respinge excepţia Guvernului şi concluzionează că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
26. În temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie reclamanţii se plâng de inechitatea procedurii, pe motiv că instanţele naţionale nu au ţinut cont de probele aflate la dosar.
27. Pe baza elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze acuzaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor garantate de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
28. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins nefiind în mod manifest neîntemeiat, în sensul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
29. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
30. Reclamanţii solicită, cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, retrocedarea bunului în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii. În caz de nerestituire, ei cer valoarea de piaţă a bunului, pe care îl estimează la 1.047.500 euro. Ei prezintă în acest sens la dosar două scrisori din partea a două agenţii imobiliare datate 4 şi 6 mai 2007. Potrivit primei scrisori, preţul bunului respectiv poate varia între 800.000 euro şi 1.000.000 euro. Potrivit celei de a doua scrisori, valoarea sa se ridică la 1.195.000 euro.
31. Reclamanţii solicită de asemenea reparaţia prejudiciului provocat de nebeneficierea de bun timp de zece ani. Ei cer cu acest titlu 225.000 euro, sumă pe care o calculează pornind de la cele două evaluări susmenţionate, potrivit cărora chiria lunară pentru bun se situează între 1.500 euro şi 2.000 euro.
32. Reclamanţii solicită de asemenea 10.000 euro pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit datorită privării de bunul lor, care le-ar fi cauzat un prejudiciu diferit de cel ce decurge din însuşirea bunului de către stat. În cazul în care Curtea nu va ţine cont de prejudiciul material rezultat din privarea de bun începând cu anul 1996, ei solicită 150.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
33. Guvernul reaminteşte că contractul de vânzare se referea la casa şi terenul în suprafaţă de 164 m² situat sub aceasta, în timp ce în cele două scrisori agenţiile imobiliare au luat în calcul suprafaţa totală a terenului. Oricum, statul consideră că aceste scrisori nu sunt relevante în speţă şi că redactarea lor este prea vagă, în măsura în care nu conţine nicio menţiune la starea bunului.
34. Guvernul prezintă un raport de expertiză datat iunie 2007 potrivit căruia valoarea de piaţă a casei şi a terenului situat sub aceasta se ridică la 526.707 euro.
35. El evidenţiază de asemenea că reclamanta a primit 70.000 lei vechi româneşti (ROL) în anul 1983 pentru cota-parte din bunul său (paragraful 5 de mai sus), sumă care trebuie apreciată în lumina contextului existent în România sub regimul comunist.
36. Guvernul estimează de altfel că acordarea unei sume pentru chiriile neîncasate ar dovândi un caracter speculativ.
37. În ceea ce priveşte prejudiciul moral invocat, Guvernul consideră că suma cerută cu acest titlu este excesivă, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii.
38. Drept răspuns, prin scrisoarea datată 28 februarie 2008, reclamanţii insistă asupra retrocedării întregului bun imobiliar. Ei consideră de asemena că expertiza prezentată de Guvern nu ţine cont de tot terenul, şi anume 220 m², nici de preţul real al terenului.
39. Curtea observă că reclamanţii erau proprietarii întregului bun, a cărui naţionalizare a fost recunoscută drept nelegală.
40. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că retrocedarea bunului imobilar situat la Bucureşti, în str. Alexandru Donici nr. 31, sector 2, compus dintr-o casă şi din terenul aferent de 220 m², ar repune reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
41. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea retrocedare în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide că Guvernul va trebui să plătească reclamanţilor, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
42. În ceea ce priveşte stabilirea valorii bunului, Curtea relevă diferenţa importantă care există între sumele prezentate de părţi. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţului pieţii imobiliare locale şi de probele prezentate de părţi, inclusiv de faptul că reclamanta a primit o despăgubire pentru cota-parte din bunul său, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a acestuia la 595.000 euro.
43. În ceea ce priveşte suma cerută pentru nebeneficierea de bun, Curtea reaminteşte că nu poate face speculaţii asupra posibilităţii şi randamentului unei închirieri a bunului respectiv (Buzatu împotriva României (satisfacţie echitabilă), nr. 34642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005) şi că a dispus, drept reparaţie în temeiul art. 41 din Convenţie, retrocedarea bunului. Prin urmare, nu va aloca nicio sumă cu acest titlu, dar va ţine totuşi cont de privarea de proprietate suferită de reclamanţi cu prilejul reparaţiei prejudiciului moral.
44. În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că elementele în cauză au provocat neplăceri şi incertitudini, pentru care suma de 2.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
45. Reclamanţii solicită 6.240 euro cu titlu de cheltuieli, din care 2.000 euro pentru procedura internă, 3.400 pentru procedura în faţa Curţii şi 840 euro pentru cheltuielile de transport.
46. Ei prezintă în acest sens patru contracte de asistenţă juridică încheiate cu un cabinet de avocatură în perioada 27 ianuarie 2000 – 25 ianuarie 2002 pentru suma totală de 1.250 lei noi româneşti (RON), precum şi o chitanţă din data de 11 mai 2007, care atestă plata sumei de 1.300 RON în beneficiul av. V.M. cu titlu de onorarii avocăţeşti pentru « urmărirea procedurii în faţa Curţii privind aspectele de drept român ». Ei prezintă de asemenea o factură din data de 14 mai 2007 eliberată de av. C.P. pentru onorariile de 3.000 euro privind procedura în faţa Curţii.
47. În ceea ce priveşte cheltuielile de transport cerute, ei subliniază că reclamanta a fost « constrânsă să se deplaseze o dată în România pentru a urmări dosarul » şi prezintă o chitanţă din data de 6 iunie 2006 pentru suma de 849 franci elveţieni (CHF).
48. Guvernul consideră la rândul său că suma cerută cu titlu de onorarii privind procedura în faţa Curţii este excesivă, ţinând cont de gradul de complexitate relativ redus al prezentei cauze, care urmează o jurisprudenţă bine stabilită. El citează în acest sens cauza Horia Jean Ionescu împotriva României, nr. 11116/02, paragraful 46, 31 mai 2007.
49. În ceea ce priveşte suma cerută pentru cheltuielile suportate la nivel naţional, el remarcă faptul că reclamanţii nu au prezentat acte doveditoare decât pentru suma maximă de 512 euro.
50. În ceea ce priveşte cheltuielile de transport, Guvernul estimează că suma de 840 CHF ce figurează pe chitanţa prezentată de reclamanţi reprezintă echivalentul sumei de 540 euro.
51. El concluzionează că sumele cerute de reclamanţi cu titlu de cheltuieli nu sunt decât parţial dovedite.
52. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de criteriile susmenţionate, de actele doveditoare prezentate de reclamanţi, precum şi de gradul de complexitate relativ redus al prezentei cauze, Curtea consideră rezonabil să aloce reclamanţilor 3.000 euro, pentru toate cheltuielile reunite.
C. Majorări de întârziere
53. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. alătură fondului excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe incompatibilitatea ratione materiae şi o respinge ;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest ;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor bunul imobiliar situat în Bucureşti, în str. Alexandru Donici nr. 31, sector 2, format dintr-o casă şi din terenul aferent în suprafaţă de 220 m², în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie ;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 595.000 euro (cinci sute nouăzeci şi cinci mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material ;
c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea împreună reclamanţilor, în acelaşi termen, sumele următoare:
i) 2.000 euro (două mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;
ii) 3.000 euro (trei mii euro) la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru toate cheltuielile reunite ;
d) că sumele menţionate la lit. b) şi c) vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii ;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 30 septembrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
| ← Alexandru Marius Radu contra Romaniei - Talharie Arestare... | Daniel Ionel Constantin contra Romaniei - Pensie alimentara... → |
|---|
