Artimenco contra Romaniei - Trafic de influenta Grefiera Prelungire arestare preventiva
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA ARTIMENCO ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 12535/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
30 iunie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Artimenco împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iunie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 12535/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Steluţa Artimenco („reclamanta”), a sesizat Curtea la 16 martie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de doamna Lidia Niculescu, juristă în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta se plânge, în special, de condiţiile detenţiei sale în diferite penitenciare unde a fost arestată preventiv şi unde a executat pedeapsa închisorii, de caracterul neregulat al arestării sale preventive, de faptul că a fost privată de un contact confidenţial cu avocatul său în cadrul primelor etape ale procedurii şi de o încălcare a dreptului la respectarea vieţii sale private şi de familie ca urmare a faptului că vizitele soţului său la închisoare nu au fost autorizate.
4. La 4 mai 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe condiţiile de detenţie şi pe pretinsa lipsă a unui contact confidenţial cu avocatul său. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în 1965 şi locuieşte în Galaţi.
1. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantei cu acuzaţia de trafic de influenţă
6. Prin ordonanţa procurorului din 26 septembrie 2002, reclamanta, grefieră la o instanţă, a fost arestată preventiv pentru o perioadă de treizeci de zile şi plasată în arestul Inspectoratului General de Poliţie Bucureşti (denumit în continuare „IGP”). Aceasta a fost reclamată de un terţ căruia i-a cerut şi de la care a primit sume de bani pentru a interveni pe lângă un judecător însărcinat cu un proces penal împotriva sa, proces care era în curs.
7. Ulterior, Curtea de Apel Galaţi a dispus, în camera de consiliu, prelungirea succesivă a arestării sale, până la trimiterea reclamantei în faţa instanţei, la 16 ianuarie 2003, sub acuzaţia de trafic de influenţă.
8. Prin hotărârea din 14 mai 2003, Tribunalul Galaţi a condamnat-o pe reclamantă la doi ani şi zece luni de închisoare pentru trafic de influenţă, infracţiune prevăzută la art. 257 C. pen. Începând cu această dată şi până la finalul procesului penal îndreptat împotriva sa, reclamanta a fost deţinută în diferite penitenciare româneşti (a se vedea infra, pct. 10).
9. Temeinicia hotărârii pronunţate de judecătorie a fost confirmată în apelul şi recursul reclamantei prin hotărârea din 4 septembrie 2003 a Curţii de Apel Galaţi şi prin hotărârea definitivă a Înaltei Curţi Supreme de Casaţie şi Justiţie din 6 noiembrie 2003.
2. Condiţiile de detenţie ale reclamantei
10. Reclamanta a fost reţinută succesiv la IGP (între 16 septembrie şi 17 decembrie 2002), în arestul Poliţiei Galaţi (între 17 decembrie 2002 şi 20 februarie 2003), la Penitenciarul Galaţi (între 20 februarie şi 23 octombrie 2003) şi apoi la penitenciarele Rahova (între 23 octombrie şi 15 noiembrie 2003) şi Târgşorul Nou (între 15 noiembrie 2003 şi 6 iulie 2004, dată la care aceasta a fost eliberată condiţionat).
a) Versiunea reclamantei
11. În timpul arestului la IGP, reclamanta a fost plasată într-o celulă fără încălzire, unde dormea îmbrăcată. Vizitele avocatului său în acest penitenciar nu erau confidenţiale, poliţiştii fiind prezenţi şi putând auzi respectivele discuţii.
12. Pe durata detenţiei sale în arestul Poliţiei Galaţi, acesta a fost ţinută într-o celulă fără lumină naturală şi de dimensiuni reduse, prevăzută pentru patru persoane, pe care o împărţea, totuşi, cu alte şapte persoane. Vizitele avocatului său în acest penitenciar nu erau confidenţiale, poliţiştii fiind prezenţi şi putând auzi respectivele lor discuţii.
13. În Penitenciarul Rahova, aceasta a fost ţinută într-o celulă cu zece paturi, pe care o împărţea cu alte douăzeci de persoane; a fost obligată să doarmă pe jos şi, din cauza condiţiilor sanitare precare, aceasta a contractat mai multe boli de piele.
14. La Penitenciarul Târgşorul Nou, reclamanta nu beneficia de apă caldă decât o dată la zece zile. Având în vedere că celula sa nu avea duş, aceasta nu putea folosi decât baia din curtea penitenciarului. De fiecare dată când făcea duş, aceasta trebuia să traverseze aproape 100 m într-un halat de baie, indiferent de condiţiile atmosferice. Duşurile erau insuficiente în raport cu numărul de deţinuţi care le foloseau.
15. În cursul arestării preventive şi pe perioada procesului penal îndreptat împotriva sa, reclamanta – citată la şedinţele publice organizate în vederea examinării cererilor de prelungire succesivă a duratei reţinerii sale, precum şi a motivelor sale de apel şi de recurs – era transportată de la un penitenciar la altul sau de la un penitenciar la instanţele care au citat-o în condiţii pe care ea le califică umilitoare, şi anume cu o dubă-penitenciar unde era frig şi ploua, şi în care nu primea alimente pe parcursul transportului, adică timp de aproximativ zece ore.
b) Versiunea Guvernului
16. Toate celulele de la IGP Bucureşti, inclusiv cea a reclamantei, erau prevăzute cu instalaţii de încălzire funcţionale. La 11 octombrie 2002, reclamanta a fost vizitată de soţul său, iar la 7 octombrie şi 18 noiembrie, de avocatul său. Întâlnirile cu avocatul său erau confidenţiale, având în vedere că, în conformitate cu instrucţiunile Ministerului Afacerilor Externe în domeniu, supravegherea unor astfel de întâlniri nu poate fi decât vizuală. Reclamanta s-a putut plimba zilnic în aer liber.
17. În timpul deţinerii sale în arestul Poliţiei Galaţi, reclamanta a fost plasată într-o celulă care avea lumină naturală şi artificială şi care avea toaletă proprie, prevăzută cu duş. Făcând trimitere la o scrisoare din partea autorităţilor acestui penitenciar, prezentată Curţii, Guvernul precizează că celula avea dimensiuni adecvate, fără a face alte precizări cu privire la dimensiunile acesteia sau la numărul deţinuţilor cazaţi acolo. Reclamanta a primit două vizite din partea familiei sale de o oră fiecare şi o vizită nelimitată din partea avocatului său. S-a asigurat confidenţialitatea întâlnirii cu avocatul său.
18. În Penitenciarul Rahova, reclamanta a fost plasată într-o celulă de 19,58 m2, concepută pentru zece deţinuţi, care avea un grup sanitar propriu care includea o cabină WC, un duş şi o chiuvetă dublă. Documentele care includeau precizări cu privire la numărul de deţinuţi cu care reclamanta împărţea celula au fost distruse, având în vedere faptul că termenul de păstrare a registrelor închisorii a expirat. Reclamanta a beneficiat în permanenţă de apă rece şi, o dată pe săptămână, de apă caldă. Deţinuţii aveau acces la mijloacele de informare în masă – posturi de radio sau de televiziune, abonamente la diferite periodice - al căror cost era suportat de ei înşişi sau de membrii familiilor lor.
19. Pe parcursul detenţiei sale la Penitenciarul Târgşorul Nou, reclamanta a fost plasată, la o dată neprecizată, în centrul de reintegrare „Movila Vulpii”, într-un corp exterior clădirii principale, care era în renovare. În acest centru, celula reclamantei, concepută pentru douăzeci de deţinuţi, avea o suprafaţă de 43 m2 şi dispunea de două grupuri sanitare proprii, separate de restul celulei. Aceasta beneficia de apă caldă în permanenţă, deţinuţii putând face baie o dată pe săptămână iarna şi de minim două ori pe săptămână vara.
Reiese din informaţiile furnizate de administraţia Penitenciarului Târgşorul Nou Guvernului pârât şi prezentate de acesta din urmă Curţii, că, începând cu 2003, s-au desfăşurat lucrări de modernizare de mare anvergură în acest stabiliment, lucrări care includeau construcţia unui nou corp, precum şi repararea instalaţiilor sanitare şi a canalului termic al corpurilor existente; deoarece o parte din corpuri trebuia eliberată în vederea acestor lucrări, deţinuţii au fost transferaţi în celelalte corpuri disponibile, ceea ce a dus, temporar, la suprapopulare. Din cauza reparaţiilor efectuate, deţinuţii trebuiau să facă duş într-o altă clădire decât cea în care erau cazaţi, clădire care se afla în curtea penitenciarului. Totuşi, autorităţile precizează că au luat toate măsurile necesare pentru a preveni orice abuz sau constrângere ce putea fi generată de aglomerarea temporară a celulelor. În timpul detenţiei sale la Penitenciarul Târgşorul Nou, reclamanta putea primi vizite din partea familiei şi pachete şi putea telefona în afara închisorii; aceasta a avut acces la un post de televiziune şi de radio şi putea consulta numeroasele cărţi şi ziare la biblioteca închisorii.
20. În ceea ce priveşte transportul reclamantei în vederea asistării la examinarea cererilor de prelungire a arestării preventive şi la celelalte şedinţe de judecată la care a fost citată, acesta s-a efectuat cu vehicule alocate în acest scop. Conform instrucţiunilor în vigoare la momentul faptelor, deţinuţii nu aveau dreptul de a primi hrană pe parcursul transportului de la un penitenciar la altul sau pe parcursul transportului de la un penitenciar la parchet sau la o instanţă dacă durata transportului era sub douăsprezece ore.
II. DREPTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL RELEVANT
21. Un rezumat al dispoziţiilor dreptului şi practicii interne relevante referitoare la modalităţile de executare a pedepselor privative de libertate şi la căile de atac interne disponibile în domeniu este inclus la pct. 21-23 din hotărârea Petrea împotriva României (nr. 4792/03, 29 aprilie 2008). Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 din 25 iunie 2003 a consolidat protecţia drepturilor persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate. OUG nr. 56/2003 le garanta deţinuţilor, printre altele, dreptul de a primi vizite din partea membrilor familiei sub supravegherea vizuală a personalului închisorii, precum şi dreptul de a avea întâlniri, în mod limitat şi confidenţial, cu avocaţii lor, pe parcursul detenţiei. O.U.G. nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 275/2006, publicată în Monitorul Oficial din 20 iulie 2006 şi intrată în vigoare la 20 octombrie 2006, care a reluat drepturile citate anterior.
22. Raportul din 2 aprilie 2004 al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT), include un inventar detaliat al situaţiei din diferitele aresturi şi penitenciare româneşti vizitate în perioada 16-25 septembrie 2002 şi 9-11 februarie 2003, printre care se numărau şi IGP şi arestul Poliţiei Galaţi. În ceea ce priveşte IGP, CPT a luat act de faptul că anumite celule nu le ofereau deţinuţilor decât un spaţiu vital restrâns (de exemplu, trei persoane pe 10 m2 sau patru pe 14 m2) şi că erau supraaglomerate dacă erau ocupate la capacitatea maximă oficială; în plus, acesta a evidenţiat că grupurile sanitare din celule erau insuficient separate. În arestul Poliţiei Galaţi, CPT a evidenţiat că celulele nu beneficiau deloc sau prea puţin de lumină naturală, că iluminatul artificial era mediocru şi că aerisirea era, în mod evident, insuficientă; acesta a evidenţiat că gradul de ocupare a celulelor era uneori extrem de ridicat. Cu titlu de exemplu, CPT a luat act de faptul că celulele care măsurau între 5 şi 6 m2 erau ocupate de 3, 4 şi chiar 5 persoane şi că celulele de 10-13 m2 puteau primi până la 10 persoane, numeroşi deţinuţi fiind obligaţi să împartă câte un pat; celulele erau prevăzute cu toalete care nu erau separate.
CPT a atras atenţia autorităţilor române cu privire la faptul că legislaţia în vigoare la nivel naţional, care impunea doar un minim de 6 m3 de spaţiu vital pentru fiecare deţinut (adică aproximativ 2 m2 de spaţiu vital pentru fiecare), era insuficientă.
23. În recentul său raport, din 11 decembrie 2008, în urma unei vizite din iunie 2006 în diferite aresturi şi penitenciare româneşti, CPT le-a recomandat autorităţilor române să ia măsuri imediate pentru reducerea semnificativă a gradului de ocupare a celulelor şi ca toţi deţinuţii să beneficieze de un pat, de saltele şi lenjerie curate. În constatările sale, CPT a evidenţiat că penitenciarele româneşti se confruntau, în general, cu un grad de suprapopulare deosebit de ridicat, ceea ce implica faptul că deţinuţii erau adesea obligaţi să împartă paturile, că trăiau în spaţii mici şi că nu desfăşurau aproape deloc activităţi în afara celulei, ceea ce presupunea o lipsă constantă de intimitate, o tensiune sporită şi, prin urmare, un nivel ridicat de violenţă între ei sau între ei şi personalul închisorii. CPT s-a declarat intens preocupat de faptul că lipsa paturilor apărea, de mai mulţi ani, ca o problemă cronică la scară naţională şi le-a recomandat autorităţilor române să ia măsuri pentru a asigura respectarea normei privind spaţiul vital de 4 m2 pentru fiecare deţinut în celulele colective ale tuturor penitenciarelor din ţară.24. În răspunsul său, guvernul român a precizat că Legea nr. 275/2006 [art. 33 alin. (3)], precum şi regulamentul său de aplicare (art. 82), prevedeau deja ca fiecărei persoane condamnate i se pune la dispoziţie un pat.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
25. Reclamanta susţine relele condiţii de detenţie la care a fost supusă în diferite penitenciare unde a fost arestată preventiv şi unde şi-a executat pedeapsa cu închisoarea, în special suprapopularea celulei sale, insuficienţa condiţiilor sanitare şi condiţiile umilitoare în care a fost transportată în duba-penitenciar pentru a asista la examinarea cererilor de prelungire a arestării sale preventive. Ea invocă în această privinţă art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
26. Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii pe motiv că reclamanta putea introduce o plângere împotriva administraţiei diferitelor penitenciare în cauză în temeiul art. 267 şi 2671 C. pen., care interzic, în mod general, relele tratamente şi tortura, precum şi în temeiul OUG nr. 56/2003, care garantează, în mod mai specific, drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate. Reclamanta contestă acest argument, invocând faptul că Guvernul a omis să prezinte un proces-verbal care să ateste că drepturile garantate de OUG nr. 56/2003 i-au fost aduse la cunoştinţă de autorităţile diferitelor penitenciare unde a fost încarcerată.
27. Curtea reaminteşte că, în cauza Petrea citată anterior, a concluzionat că, în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie şi, în special, susţinerile referitoare la suprapopularea celulelor, un recurs întemeiat pe dispoziţiile citate de Guvern la pct. 26 de mai sus nu reprezenta un recurs efectiv, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie (Petrea, citată anterior, pct. 36 şi 37).
28. Curtea nu identifică, în speţă, nicio circumstanţă care să infirme o astfel de concluzie. Având în vedere toate argumentele părţilor, aceasta consideră că respectivul capăt de cerere al reclamantei privind condiţiile de detenţie în diferitele penitenciare unde a fost încarcerată nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
29. Guvernul consideră că autorităţile penitenciarului au luat toate măsurile necesare pentru a-i permite reclamantei să îşi execute pedeapsa cu închisoarea în condiţii compatibile cu cerinţele de la art. 3. În special, acesta evidenţiază faptul că lucrări de modernizare de mare anvergură au fost efectuate la Penitenciarul Târgşorul Nou, ale cărui autorităţi precizează că au luat toate măsurile necesare pentru a preveni abuzurile pe care aglomerarea temporară le putea genera. De asemenea, acesta invocă faptul că, în cursul detenţiei sale, persoana în cauză a avut acces la un post de televiziune şi de radio şi a putut consulta numeroase cărţi şi ziare la bibliotecile diferitelor închisori.
30. Reclamanta îşi reiterează susţinerile referitoare la relele condiţii de detenţie la care pretinde că a fost supusă în diferitele penitenciare româneşti, şi invocă, în sprijinul susţinerilor sale, informaţiile furnizate de administraţiile diferitelor penitenciare Guvernului pârât şi prezentate de acesta din urmă Curţii, informaţii care confirmă situaţia de fapt descrisă supra, pct. 11-15.
31. Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Acesta interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante, indiferent de circumstanţe sau de acţiunile victimei [a se vedea, de exemplu, Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000 IV].
32. De asemenea, Curtea reaminteşte că, conform jurisprudenţei sale, pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esenţă; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, în special de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale precum şi, uneori, de sex, vârstă şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, pct. 162, seria A nr. 25).
33. Măsurile privative de libertate sunt însoţite de obicei de suferinţe şi umilire. Cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI].
În cazul evaluării condiţiilor de detenţie, trebuie să ţinem seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de susţinerile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).
34. În primul rând, Curtea evidenţiază că faptele descrise de reclamantă supra, la pct. 11, referitoare la lipsa căldurii în celula sa de la IGP, nu pot fi considerate a fi stabilite, având în vedere că nici un element de la dosar nu le susţine. În schimb, situaţia este diferită în cazul susţinerilor sale referitoare la suprapopularea celulelor sale în arestul Poliţiei Galaţi şi în Penitenciarele Rahova şi Târgşorul Nou, unde, conform persoanei în cauză, numărul de paturi era mai mic decât numărul deţinuţilor încarceraţi.
35. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că Guvernul nu a oferit informaţii nici cu privire la numărul efectiv de deţinuţi cu care reclamanta a trebuit să împartă celula în arestul Poliţiei Galaţi sau în Penitenciarele Rahova şi Târgşorul Nou, nici cu privire la dimensiunea celulei unde persoana în cauză a fost deţinută în arestul Poliţiei Galaţi. Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa cu privire la modul în care, în cauze similare, a pus în aplicare principiul affirmanti incumbit probatio, atunci când doar Guvernul are acces la informaţiile care pot să confirme sau să infirme afirmaţiile reclamantului. [Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 113, CEDO 2005 X (fragmente), şi Seleznev, citată anterior, pct. 41]. În speţă, faptul invocat de Guvern conform căruia registrele închisorii nu mai includ, la ora actuală, astfel de informaţii, nu poate reprezenta un motiv suficient pentru a elimina pur şi simplu alegaţiile persoanei în cauză referitoare la suprapopularea celulelor sale. Astfel, aceasta este situaţia cu atât mai mult cu cât, în prezenta speţă, condiţiile descrise de reclamantă sunt similare celor evidenţiate de Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi a sau Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT) cu ocazia vizitelor în diferitele penitenciare româneşti, printre care se numără cele la IGP şi arestul Poliţiei Galaţi, vizite pe care acesta le-a făcut în perioada în care persoana în cauză era încarcerată acolo (supra, pct. 22). Reiese clar din raportul CPT că gradul de ocupare a celulelor în respectivele penitenciare, precum şi, în mod mai general, în majoritatea penitenciarelor româneşti, era extrem de ridicat şi că numeroşi deţinuţi erau obligaţi la momentul respectiv să împartă un pat (supra, pct. 22)
36. Chiar dacă presupunem, în absenţa informaţiilor din partea Guvernului, că gradul de ocupare a celulelor reclamantei corespundea numărului de paturi care existau în fiecare dintre acestea, reclamanta dispunea doar de un spaţiu de aproximativ 1,9 m2 în Penitenciarul Rahova şi de aproximativ 2,15 m2 în Penitenciarul Târgşorul Nou, ceea ce era cu mult sub standardul recomandat autorităţilor române în raportul CPT redactat în urma vizitelor în penitenciarele româneşti (supra, pct. 23 in fine). La aceasta se adaugă faptul că condiţiile sanitare în care reclamanta a trebuit, în plină iarnă, să facă duş, şi anume într-un alt corp, exterior celui în care era cazată, situaţie recunoscută de autorităţile Penitenciarului Târgşorul Nou şi care, în ciuda faptului că această situaţie a fost generată de lucrări de reparaţie şi întreţinere, lăudabile, nu era mai puţin dificilă. În plus, Curtea evidenţiază că persoana în cauză a fost în repetate rânduri privată de mâncare timp de multe ore cu ocazia transportării sale pentru examinarea cererilor de prelungire a arestării sale preventive, fapt necontestat de Guvern şi, se pare, conform practicilor naţionale în vigoare la momentul respectiv, conform cărora deţinuţii nu aveau dreptul de a primi hrană în timpul transportului de la un penitenciar la altul sau de la un penitenciar la parchet sau la un tribunal dacă durata acestui transport era sub douăsprezece ore (supra, pct. 20 in fine).
Această stare de fapt, considerată în ansamblu, ridică în sine o întrebare din perspectiva art. 3 din Convenţie.
37. Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a o umili sau înjosi pe reclamantă. Totuşi, aceasta reaminteşte că, în cazul în care este necesar să se ţină seama de problema dacă scopul tratamentului era de a umili sau denigra victima, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încălcării art. 3 (Peers, citată anterior). Aceasta consideră că respectivele condiţii de detenţie evidenţiate supra, pct. 36, pe care reclamanta a trebuit să le suporte pe parcursul celor aproximativ douăzeci de luni de închisoare au adus atingere demnităţii sale şi i-au inspirat sentimente de umilinţă şi de înjosire. Faptul că persoana în cauză a putut consulta numeroase cărţi şi ziare la biblioteca închisorii, că a avut acces la un post de televiziune şi de radio în celula sa şi că autorităţile au efectuat lucrări de modernizare a clădirilor şi instalaţiilor sanitare ale închisorii, deşi lăudabil, nu schimbă situaţia.
38. Având în vedere cele ce preced, Curtea concluzionează că respectivele condiţii de detenţie, în special suprapopularea celulei sale şi condiţiile de transport, fără hrană, în vederea asistării la şedinţele la care a fost citată de instanţele care au analizat cauza penală îndreptată împotriva sa, trebuie analizate ca un tratament degradant.
39. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
40. De asemenea, reclamanta pretinde o atingere adusă drepturilor garantate de art. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţie ca urmare a caracterului negativ al arestării sale preventive, a inechităţii procedurii penale îndreptate împotriva sa, în special ca urmare a faptului că a fost privată de contacte confidenţiale cu avocatul său şi ca urmare a încălcării dreptului la respectarea vieţii sale private şi de familie pe motiv că vizitele soţului său nu au fost autorizate de autorităţile închisorii.
41. Guvernul susţine faptul că aceste capete de cerere nu sunt justificate. Pe de o parte, acesta invocă faptul că reclamanta a fost vizitată de soţul său şi de alţi membri ai familiei sale în timpul detenţiei (supra, pct. 16, 17 şi 19) şi, pe de altă parte, că persoana în cauză nu a fost niciodată privată de un contact confidenţial cu avocatul său. Cu privire la acest ultim punct, Guvernul subliniază că reclamanta a fost vizitată de avocatul său şi la IGP, în arestul Poliţiei Galaţi şi la Penitenciarul Rahova, vizitele sale fiind confidenţiale în temeiul instrucţiunilor stabilite în domeniu de Ministerul Afacerilor Externe, care garantează confidenţialitatea unor astfel de întâlniri şi autorizează doar o supraveghere exclusiv vizuală. Guvernul invocă faptul că, în orice caz, reclamanta nu s-a plâns de o eventuală încălcare a dreptului la o comunicare liberă şi confidenţială cu avocatul său în baza OUG nr. 56/2003.
42. Curtea reaminteşte că, pentru ca dreptul la un proces echitabil consacrat la art. 6 § 1 din Convenţie să fie concret şi efectiv, este nevoie, ca regulă generală, ca accesul la un avocat să fie acordat de la primul interogatoriu al unui suspect de către poliţie [Salduz împotriva Turciei (GC), nr. 36391/02, pct. 55, 27 noiembrie 2008]. De asemenea, Curtea reiterează importanţa posibilităţii ca un avocat să discute cu clientul său fără a fi ascultat de autorităţile penitenciarului şi să primească instrucţiuni confidenţiale, în lipsa cărora asistenţa sa îşi pierde mare parte din utilitate (a se vedea hotărârea Campbell şi Fell împotriva Regatului Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, pct. 111-113, Castraveţ împotriva Moldovei, nr. 23393/05, pct. 49-51, 13 martie 2007). În speţă, Curtea nu identifică nici un motiv care să susţină alegaţiile reclamantei conform cărora aceasta nu a putut discuta cu avocatul său fără a fi ascultaţi de autorităţile penitenciarului. Nu reiese nici din documentele de la dosar că persoana în cauză a pretins vreo supraveghere a comunicării sale cu avocatul său în faţa instanţei care a examinat, în primă instanţă, temeinicia acuzaţiilor care i-au fost aduse, sau în faţa instanţei care s-a pronunţat în apel şi în recurs.
43. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu constată nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de art. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţie, invocate de reclamantă.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
44. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
45. Reclamanta pretinde 20 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit ca urmare a suferinţelor şi a umilinţelor cauzate în timpul detenţiei.
46. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi face trimitere la sumele acordate de Curte în alte cauze referitoare la condiţiile de detenţie.
47. Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantei 2 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
48. De asemenea, reclamanta solicită 500 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa Curţii. Aceasta prezintă o chitanţă referitoare la onorariile avocatului care a reprezentat-o în cadrul procedurii în faţa Curţii şi o altă factură privind cheltuielile cu traducerea.
49. Guvernul consideră că reclamanta nu a dovedit că respectivele cheltuieli, a căror rambursare o solicită, au fost efectuate în mod real în procedura în faţa Curţii.
50. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, Curtea consideră că cererea reclamantei referitoare la suma de 500 EUR este rezonabilă şi dovedită în mod corespunzător de documente justificative relevante şi, prin urmare, decide să o acorde integral persoanei în cauză.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie la care a fost supusă reclamanta în diferitele penitenciare româneşti şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
i) 2 500 EUR (două mii cinci sute euro), care trebuie convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii) 500 EUR (cinci sute euro), care trebuie convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 30 iunie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
| ← Daniel Ionel Constantin contra Romaniei - Pensie alimentara... | Athanasiu Marshall contra Romaniei - Decretul nr. 92/1950... → |
|---|
