GHEORGHE şi MARIA MIHAELA DUMITRESCU contra României - Accident rutier. Invaliditate. Proces penal. Constituire de parte civilă. Durata rezonabilă a procesului.
| Comentarii |
|
Durata de trei ani, patru luni şi douăzeci de zile a unui proces privind acordarea de despăgubiri pentru vătămarea corporală produsă printr-un accident rutier în care a fost implicată reclamanta, un copil de cinci ani, care a suferit o paralizie totală a membrelor inferioare, nu este rezonabilă având în vedere miza procesului pentru reclamantă şi diligenţa specială pe care cauza o impunea autorităţilor, lipsa de complexitate a obiectului cererii şi casările repetate pentru erori de procedură. Art. 6 alin. (1) din Convenţie: încălcare.
Cauza GHEORGHE şi MARIA MIHAELA DUMITRESCU împotriva României, cererea nr. 6373/03, hotărârea din 29 iulie 2008.
în cauza Georgescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o ca-
meră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstorm, Corneliu Bîrsan, Alvina Cyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 8 iulie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 6373/03) îndreptată împotriva României, ai căror resortisanţi, dl. Gheorghe Dumitrescu şi dna. Maria Mihaela Dumi-trescu («reclamanţii»), au sesizat Curtea la 10 februarie 2003, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dna. Michaela Claude-Dumitrescu. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său, dl. Răzvan Horaţiu Radu.
3. Primul reclamant, acţionând în numele şi în calitatea sa de reprezentant legal al fiicei sale (a doua reclamantă), s-a plâns, în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenţie, cu privire la durata excesivă a procesului derulat în faţa instanţelor naţionale, la care reclamanta a fost parte.
4. La data de 3 mai 2007, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. Curtea a decis să fie examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei [art. 29 alin. (3) din Convenţie].
ÎN FAPT Circumstanţele cazei
5. Reclamanţii, care sunt tată şi fiică, s-au născut în anii 1947 şi respectiv 1995 şi locuiesc în Cepari.
6. La data de 4 iunie 2000, reclamanta a fost rănită grav într-un accident rutier. Ea a suferit o paralizie totală a membrelor inferioare şi a fost spitalizată, potrivit reclamantului, timp de 709 zile.
7. La o dată necunoscută, în cursul urmăririi penale, mama reclamantei a solicitat despăgubiri în cadrul procesului penal. La data de 7 decembrie 2000, Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş l-a trimis în judecată pe T.M., şoferul maşinii.
8. Dintr-un număr de 14 termene de judecată desfăşurate în perioada 17 ianuarie-7 decembrie 2001, 10 au fost amânate pentru absenţa martorilor sau a raportului de expertiză, pentru audierea a noi martori şi pentru efectuarea unui nou raport de expertiză, două la cererea lui T.M. pentru lipsa avocatului său, iar unul pentru deliberări.
La data de 7 decembrie 2001, Judecătoria l-a condamnat pe T.M. pentru vătămare corporală din culpă la o pedeapsă de trei luni închisoare cu suspendare, a stabilit răspunderea civilă delictuală a acestuia şi l-a obligat să plătească daune materiale şi morale către reclamantă şi mama acesteia. T.M. a fost totodată obligat să plătească către mamă o sumă lunară până la recuperarea fiicei sale.
9. La data de 26 martie 2002, Tribunalul Argeş («Tribunalul») a respins apelul formulat de mamă, apreciind că prima instanţă a redus în mod corect despăgubirile solicitate ca urmare a reţinerii neglijenţei şi lipsei de supraveghere a părinţilor faţă de cea de-a doua reclamantă.
10. La data de 25 iunie 2002, Curtea de Apel Piteşti («Curtea de Apel») a admis recursurile formulate de cea de-a doua reclamantă şi de T.M. şi a casat hotărârea precedentă, trimiţând cauza spre rejudecare. Curtea a reţinut că nu a fost citată societatea de asigurări.
11. Pe parcursul rejudecării, între 26 septembrie 2002 şi 9 ianuarie 2003 şase termene de judecată au fost amânate fie la cererea lui T.M., fie la cererea societăţii de asigurări.
12. La data de 23 ianuarie 2003, judecătoria l-a condamnat pe T.M. la pedeapsa închisorii de trei luni cu suspendare, a stabilit răspunderea delictuală a acestuia şi l-a obligat la plata daunelor materiale şi morale către cea de-a doua reclamantă şi mama acesteia, inclusiv o sumă lunară până la recuperarea celei de-a doua reclamante.
13. La data de 8 mai 2003, Tribunalul a respins apelul formulat de mama celei de-a doua reclamante, a stabilit că fiica acesteia era exclusiv vinovată, a admis apelul părţilor adverse, a stabilit că T.M. răspunde delictual şi a redus cuantumul despăgubirilor.
14. La data de 20 noiembrie 2003, Curtea de Apel a admis recursurile formulate de mama celei de-a doua reclamante şi de parchet, a casat hotărârea anterioară şi a trimis cauza spre rejudecare. Curtea a considerat că ambele părţi implicate în accident sunt vinovate şi că Tribunalul nu s-a pronunţat cu privire la toate cererile formulate de mama celei de-a doua reclamante.
15. După rejudecare, la data de 3 martie 2004, Tribunalul a admis în parte apelul formulat de mama celei de-a doua reclamante şi i-a acordat daune materiale şi morale, stabilind o culpă exclusivă în sarcina lui T.M. pentru o anumită sumă şi o culpă comună pentru rest.
16. La data de 27 mai 2004, Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre definitivă, respingând ca neîntemeiat recursul formulat de mama celei de-a doua reclamante. Curtea a apreciat că s-a stabilit corect cuantumul despăgubirilor.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
17. Reclamanţii s-au plâns de faptul că durata procesului nu a corespunde «termenului rezonabil» prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie, care prevede după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea_ într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
18. Guvernul a contestat acest argument.
19. Perioada care trebuie luată în considerare începe cel mai târziu la data de 7 decembrie 2000 şi se sfârşeşte la data de 27 mai 2004. Ca urmare este vorba despre cel puţin trei ani, patru luni şi douăzeci de zile, pentru trei grade de jurisdicţie. Opt instanţe au judecat cauza în această perioadă.
A. Cu privire la admisibilitate
20. Guvernul a considerat că primul reclamant nu are calitatea de victimă, de vreme ce nu a fost parte în procesul derulat în faţa instanţelor interne.
21. Reclamanţii au contestat acest argument.
22. Curtea reţine că primul reclamant este tatăl celei de-a doua reclamante şi acţionează în faţa Curţii în numele şi în calitatea sa de reprezentant legal al celei de-a doua reclamante, la fel cum mama celei de-a doua reclamante a acţionat ca reprezentantă legală a acesteia în cadrul procesului naţional. în aceste circumstanţe, este de necontestat că ambii părinţi ai celei de-a doua reclamante acţionează ca reprezentanţi legali. Cu toate acestea, în măsura în care tatăl şi-a inclus propriul nume ca reclamant, Curtea apreciază că aceasta este o greşeală, atât timp cât el nu poate fi privit ca o victimă a vreunei încălcări a Convenţiei în scopul art. 34.
în consecinţă, în acest sens excepţia prealabilă trebuie admisă şi această parte a cererii, care este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei, va fi respinsă în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (3) şi (4). Cea de-a doua reclamantă este prin urmare singura reclamantă îndreptăţită să susţină cererea.
23. Curtea reţine că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Curtea apreciază că nu există niciun motiv de inadmisibilitate, astfel încât va declara cererea ca fiind admisibilă.
B. Cu privire la fond
24. Curtea reaminteşte că durata rezonabilă a unui proces trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor implicate, precum şi miza procesului pentru reclamant [a se vedea, printre multe altele, cauza Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII],
25. Curtea a identificat frecvent încălcări ale dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie în cauze care ridicau probleme similare celor din prezenta cauză (a se vedea cauza Frydlender, precitată).
26. Analizând elementele cauzei, Curtea apreciază că Guvernul nu prezentat niciun fapt sau argument capabil să o conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Mai mult, litigiul din speţă privea acordarea de despăgubiri pentru vătămarea corporală produsă printr-un accident rutier în care a fost implicată reclamanta, un copil de cinci ani, care a suferit o paralizie totală a membrelor inferioare. în opinia Curţii, această particularitate a litigiului solicita o diligenţă specială din partea instanţelor naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Gheorghe împotriva României, nr. 19215/04, §54, 15 martie 2007 şi Marchenko împotriva Rusiei, nr. 29510/04, § 40, 5 octombrie 2006).
27. Curtea nu consideră că obiectul litigiului era unul complex, şi chiar dacă în ansamblul său durata procesului nu apare ca fiind excesivă, Curtea observă că instanţele naţionale au casat de două ori hotărârile instanţelor inferioare pentru erori de procedură, pentru care responsabilitatea revine în întregime autorităţilor.
28. Curtea apreciază că în cauza de faţă, având în vedere în special miza procesului pentru reclamantă şi diligenţă specială pe care cauza o impunea autorităţilor, durata procesului a fost excesivă şi nu s-a circumscris noţiunii de «termen rezonabil».
Prin urmare, a fost încălcat a art. 6 alin. (1).
II. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
29. Reclamanta s-a plâns cu privire la abuzuri grave în cadrul procesului, precum şi cu privire la soluţia cauzei.
Ea a invocat şi faptul că nu a primit nicio despăgubire de la T.M.
30. în ceea ce priveşte prima parte a acestui capăt de cerere, Curtea apreciază că ea trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie. Curtea observă că susţinerile privind abuzurile procesuale săvârşite de autorităţi în cursul procesului sunt neîntemeiate, în timp ce capătul de cerere referitor la soluţia procesului are natura unei cereri de rejudecare a cauzei de o „a patra instanţă". Mai mult decât atât, Curtea apreciază că în cadrul procesului, privit în ansamblul său, nu există nicio aparenţă de lipsă de echitate şi de arbitrariu care ar putea să încalce garanţiile unui proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Ca urmare, acest capăt de cerere va fi respins în concordanţă cu dispoziţiile art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
31. Referitor la ce de-a doua parte a acestui capăt de cerere, Curtea apreciază că el trebuie analizat prin raportare la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea reţine că această parte a cererii este neîntemeiată şi va fi respinsă în concordanţă cu dispoziţiile art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
32. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
33. Reclamanta a solicitat suma de 250.000 dolari SUA cu titlu de prejudiciu material pentru operaţia chirurgicală pe care a trebuit să o suporte în străinătate. Nu s-au solicitat daune morale.
34. Guvernul a contestat solicitarea privind daunele materiale pe motiv că nu există legătură de cauzalitate între suma cerută şi pretinsa încălcare a duratei rezonabile a procesului. Totodată s-a subliniat şi faptul că reclamanta nu a pretins daune morale.
35. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea ce a fost stabilită şi daunele materiale solicitate; ca urmare, va respinge cererea. Se reţine că reclamanta nu a solicitat daune morale. în consecinţă, nu va fi acordată vreo despăgubire în acest sens.
B. Cheltuieli de judecată
36. Reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată. în consecinţă, nu va fi acordată vreo sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Declară în unanimitate cererea celei de-a doua reclamante privind durata excesivă a procesului ca fiind admisibilă şi restul cererii ca inadmisibil;
2. Hotărăşte cu cinci voturi contra două că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie.
3. Respinge în unanimitate cererea reclamantului de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 29 iulie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada, Josep Casadevall,
Grefier Preşedinte
în concordanţă cu dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Convenţie şi art. 74 alin. (2) din Regulamentul Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate prezentei hotărâri: Opiniile disidente ale judecătorilor Myjer şi Power. J.C.M.
S.Q.
Opinia dizidentă a judecătorului Myjer
Nu sunt de acord cu majoritatea completului în ceea ce priveşte încălcarea termenului rezonabil în cauză, într-adevăr, nu numai durata procesului naţional în ansamblul său trebuie luată în considerare, dar şi miza acestuia.
Dacă vom compara modul în care această cauză a fost judecată la nivel naţional cu ceea ce s-a întâmplat în multe alte cauze, nu pot decât să concluzionez că - în aparenţă tocmai din cauza mizei - autorităţile naţionale au acţionat cu o diligenţă particulară. După efectuarea urmăririi penale, în cadrul căreia mama reclamantei a solicitat despăgubiri, cauza a fost trimisă în instanţă la şase luni după accident (7 decembrie 2000). Exact la un an după această dată - după mai puţin de unsprezece luni după prima audiere - prima instanţă a pronunţat o hotărâre (7 decembrie 2001). în această perioadă au fost programate paisprezece termene de judecată, din care zece au fost amânate. Acest fapt în sine arată clar că instanţele naţionale aparent nu au vrut să piardă timpul şi au arătat o diligenţă particulară. Trei luni şi
jumătate mai târziu (26 martie 2002) tribunalul a respins apelul formulat de mama reclamantei. Alte trei luni mai târziu (25 iunie 2002), Curtea de Apel a admis recursurile formulate de mama reclamantei şi de T.M. Cauza a fost trimisă înapoi la prima instanţă. în a doua jumătate a anului 2002, şase termene de judecată au fost programate dar amânate la cererea lui T.M. sau a societăţii de asigurare. Totuşi, şapte luni după decizia curţii de apel prima instanţă a pronunţat o nouă sentinţă (23 ianuarie 2003). Trei luni şi jumătate mai târziu (8 mai 2003) tribunalul a respins apelul formulat de mama reclamantei. După şase luni şi jumătate (20 noiembrie 2003), curtea de apel a casat hotărârile anterioare şi a trimis cauza spre rejudecare. După rejudecare, s-a pronunţat o nouă hotărâre la data de 3 martie 2004. După trei luni şi jumătate (27 mai 2004) a fost pronunţată decizia definitivă.
Prin urmare, opt instanţe s-au pronunţat în trei grade de jurisdicţie într-o perioadă de aproape trei ani şi jumătate.
Desigur că sunt conştient de «raţionamentul anti-ping pong» al Curţii, care a apreciat că, deşi nu se află în poziţia de a analiza calitatea juridică a jurisprudenţei instanţelor naţionale, de vreme ce trimiterea spre rejudecare a cauzei este în mod obişnuit dispusă pentru greşelile săvârşite de instanţele inferioare, repetarea unor asemenea măsuri în cadrul aceluiaşi proces poate dezvălui o deficienţă serioasă în sistemul judiciar (a se vedea, printre altele, cauza Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003). Dar, în opinia mea, nu este cazul în speţă. Chiar dacă a fost dispusă rejudecarea, la toate gradele de jurisdicţie judecătorii naţionali au făcut tot ce au putut pentru a pronunţa rapid o hotărâre.
în aceste circumstanţe, apreciez că ar fi un semnal greşit adresat judecătorilor naţionali concluzia de încălcare la nivel naţional a termenului rezonabil.
îmi amintesc bine comentariile existente la nivel naţional, referitoare la hotărârea Curţii din 13 iulie 1983 din cauza Zimmerman şi Steiner împotriva Elveţiei (Seria A nr. 66), în care Comisia şi Curtea au avut nevoie de aproape patru ani pentru a concluziona că durata de aproape trei ani şi jumătate a unui proces naţional, la un singur grad de jurisdicţie, constituie o încălcare a termenului rezonabil.
Opinia dizidentă a judecătorului Power
în iunie 2000, când avea cinci ani, cea de-a doua reclamantă a fost rănită grav într-un accident rutier. Aceasta a suferit o paralizie totală a membrelor inferioare şi a necesitat o lungă spitalizare. Gravitatea pierderii suferite de reclamantă şi părinţii săi este inestimabilă. A urmat un proces penal şi în contextul acestuia a fost formulată o cerere de acordare a despăgubirilor civile. Reclamanţii s-au plâns cu privire la durata procesului care a fost incompatibilă cu noţiunea de «termen rezonabil» prevăzut în dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie. Procesul a durat trei ani, patru luni şi douăzeci de zile şi a acoperit trei grade de jurisdicţie. Problema ridicată în faţa Curţii este aceea de a şti dacă perioada a fost atât de puţin rezonabilă încât să constituie o încălcare a dreptului fundamental al reclamanţilor la un proces echitabil într-un termen rezonabil.
Art. 6 alin. (1) din Convenţie garantează acest drept. în cauze civile, se subliniază „importanţa soluţionării cauzei fără întârzieri care ar putea să pună în pericol eficienţa şi credibilitatea acesteia"; [a se vedea cauza H. împotriva Franţei, hotărâre din 24 octombrie 1989, Serie A nr. 162-A şi Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), nr. 25444/94, CEDO 1999-11]. Sunt de acord cu majoritatea completului că specificul litigiului necesita o diligenţă specială din partea instanţelor naţionale. Totuşi, nu împărtăşesc opinia majorităţii potrivit căreia durata procesului a fost excesivă într-o aşa măsură încât să nu se înscrie în noţiunea de «termen rezonabil» prevăzut de art. 6 alin. (1).
Procedura contradictorie, prin chiar natura sa, cere timp. Litigiul este o chestiune complexă chiar şi atunci când starea de fapt nu este deosebit de complicată. Trebuie derulate termenele, concluziile redactate şi supuse atenţiei Curţii, documentele îndosariate şi ştampilate, formulate cereri intermediare, obţinute rapoartele experţilor, ascultaţi martorii, organizate şedinţele de judecată, conduse lucrările de judecată, soluţionate căile de atac şi, în sfârşit, pronunţată decizia finală. Garanţiile procesuale din cadrul procesului -cum ar fi, de exemplu, dreptul de a solicita o amânare atunci când este necesară prezentarea unor probe suplimentare relevante - nu sunt chestiuni periferice managementului cauzei. Acestea formează chiar miezul unui proces.
în cauza de faţă, cea de-a doua reclamantă a invocat leziuni grave şi discuţiile contradictorii au fost provocate, în mod evident, de interesul stabilirii răspunderii pentru aceste leziuni. în cursul acestor proceduri a fost introdusă în proces o parte importantă. Probabil au fost necesare păreri ale unor medici, specialişti pediatri. Diferite căi de atac au fost formulate. Toate aceste măsuri, fără nicio îndoială, au luat timp, dar niciuna dintre ele nu a fost lipsită de importanţă în interesul aflării adevărului în cauză. în susţinerea cererii privitoare la durata procedurii s-a făcut referire, inter alia,
la faptul că zece dintre cele paisprezece termene de judecată care au avut loc în anul 2001 au fost amânate, precum şi la faptul că hotărârile au fost casate de două ori. Fără îndoială, aceste evenimente extind, întrucâtva, durata întregului proces, dar este din nefericire un adevăr al vieţii (şi al sistemului judiciar) că amânările sunt necesare şi că erorile, deşi regretabile, se produc şi necesită îndreptare. Opt din zece amânări din 2001 au fost acordate pentru absenţa martorilor sau lipsa raportului de expertiză, pentru ascultarea unor martori noi şi pentru dispunerea unui nou raport de expertiză. Toate acestea apar ca fiind motive temeinice de amânare, neimputabile direct Guvernului. Judecata în absenţa probelor relevante nu ar fi servit nici intereselor reclamanţilor şi nici interesului justiţiei, în general. Experţii medicali nu sunt întotdeauna disponibili să se prezinte în faţa instanţei la date fixate atunci când obligaţiile profesionale îi solicită în altă parte. Pentru un diagnostic elaborat, care constituie premisa oricărei aprecieri de cuantificare, este necesară pregătirea unor rapoarte actualizate. Aceştia nu sunt factori incidentali care dau naştere unor amânări inutile. Acestea sunt realităţi practice care intervin în litigiile privitoare la vătămarea corporală gravă a unor persoane. Desigur, dacă s-a stabilit că întârzierea este de natură să aibă un efect negativ asupra sănătăţii reclamantului, va fi necesară o celeritate specială. Totuşi, nu există niciun indiciu în cauza de faţă, referitor faptul că amânările la care se face referire au afectat în mod negativ sănătatea reclamantei. Nu se susţine că aceasta din urmă ar fi fost lipsită de tratament medical în timp ce aştepta plata despăgubirilor la care era îndreptăţită.
Este de înţeles că pentru fiecare reclamant cazul său este unic şi soluţionarea acestuia are o semnificaţie imediată şi vitală. Cu toate acestea, analizând termenul rezonabil al procesului, nu se poate trece peste faptul că instanţele naţionale judecă mii, dacă nu sute de mii de dosare în acelaşi timp. Cerinţa «rezonabiIităţii» prevăzută în art. 6 alin. (1) presupune ca sistemul judiciar intern, grefele, precum şi grefierii care lucrează în sistem să aibă la dispoziţie suficient timp pentru a se ocupa de dosare în maniera potrivită, să reacţioneze la modificările care se produc, să permită amânările atunci când echitatea o impune şi, în sfârşit, să gestioneze, să audieze şi să soluţioneze cauzele într-un mod care să corespundă cu cerinţele înfăptuirii justiţiei.
Nu aş vrea să se înţeleagă prin aceasta că amânările obişnuite sunt endemice în orice sistem şi trebuie, ca o necesitate, să fie tolerate. Amânările excesive pun în pericol statul de drept şi reafirm importanţa administrării justiţiei într-o manieră care să nu pună în pericol eficienţa şi credibilitatea sa [a se vedea cauza Bottazzi împotriva Italiei (GC), nr. 34884/97, CEDO 1999-V],
Procesul din cauza de faţă a avut în vedere vătămări corporale grave, răspunderea pentru producerea acestora fiind contestată. A fost nevoie de trei grade de jurisdicţie şi a durat trei ani, patru luni şi douăzeci de zile. Apreciind că această durată constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), există pericolul impunerii unor standarde de neatins pentru instanţele naţionale. Dacă punem statele în imposibilitatea de a-şi organiza sistemele judiciare de o manieră potrivită, impunându-le limite de timp excesiv de restrictive în care cauzele trebuie să fie soluţionate, atunci alimentăm riscul compromiterii unei bune administrări a justiţiei de dragul celerităţii şi al rapidităţii. în acest caz, construcţia unei societăţi democratice este fragilă. Justiţia amânată poate fi justiţie eşuată, dar acest aspect trebuie contrabalansat prin recunoaşterea realităţii că o administrare potrivită a justiţiei cere timp. în opinia mea, durata procesului din cauza de faţă nu a fost în măsură să constituie o încălcare a art. 6 alin. (1).
| ← BALCAN contra României - Întârzieri în executarea unei... | MIŞCAREA PRODUCĂTORILOR AGRICOLI PENTRU DREPTURILE OMULUI... → |
|---|
